Sharing is caring!

”Există oameni care trăiesc într-o lume în care plouă pentru că cerul dorește personal să-i ude.”
 
Nu-mi aparține exprimarea, deși am zis-o și eu pe asta, înainte de a constata că a făcut-o Alberto Villodo într-una dintre cărțile sale.
 
Constați asta și îți imaginezi liniștit că tu nu te numeri printre ei, clar, de vreme ce găsești amuzant să-i observi pe alții.
 
Sau cel puțin acesta este cazul meu. Am simțit un fel de siguranță de sine vorbind

despre niște ”ei”, alții decât mine, niște ”ei” pe care i-am descris excelent, pentru că am radiografiat pertinent mecanismele, și în plus am adăugat umor personal. 

 
Mi-am dat seama că și eu urmez stereotipiile cognitive clasice, la fel ca oricine altcineva. 
Nu-i o constatare comodă.
Cui naibii îi place să afle că-i comun, ba mai rău – e la fel de oaie ca restul turmei, nici măcar una neagră?
Angajamentul pe care mi l-am luat față de mine mă obligă la sincerități dureroase.
 
Aa, că mi-am făcut ordine la suprafață, că nu mai piș ochii la diverse chestii cu care nu mă mai identific – da, așa-i. E munca mea și bravo mie. 
 
Dar.
De fiecare dată când mă enervează ceva, de fiecare dată când mă simt contrariată de ceva, de fiecare dată când simt nevoia să dau o replică în stilul meu acid, sau, la polul opus – condescendent, de fiecare dată când efervescența mea se activează – ei bine…. de fiecare dată eu le iau într-un fel personal. Le raportez la mine. La ceva din mine. 
De fiecare dată când fac asta, eu trăiesc într-o lume în care plouă pentru că cerul dorește personal să mă ude pe mine.
Este o chestie care ține de mecanisme interioare bine întipărite.
Și este o chestie benefică în fața ei pozitivă, având în vedere că se leagă de instinctul de supraviețuire.
Ne naștem cu acest instinct, motiv pentru care nu-i cazul să-l blamăm. Tot ce vine ca reflex condiționat – este pro-viață. 
Natura deține o inteligență infinită. 
Printre datele acesteia se numără și că fiecare lucrușor în parte are două polarități. Iar supremul este atins atunci când ceva sau cineva este în echilibru.
Nici numai sus, nici numai jos.
Susul și josul sunt extreme.
Puterea se află întotdeauna în echilibru. 
 
Destul despre inteligența naturii (mă eclipsează), să revenim la mine. 
 
Eu zic despre mine că-s non-reactivă. Prin urmare, lucrurile-s așezate într-un oarecare echilibru.
Asta pentru că m-am eliberat de instinctul animalic de a sări la beregata aproapelui meu. 
Ai văzut vreun pitbull în atac? 
Eu am avut unul. Marco.
Cel mai blând, cel mai iubitor, cel mai înțelept câine. Odată am suferit foarte tare și timp de o săptămână nu am putut să mănânc. Câinele meu a refuzat mâncarea o săptămână. Stătea lipit de patul meu și plângea încetișor. Părea să-l doară durerea mea. 
De dragul lui m-am forțat să mănânc. Dacă am mâncat eu – a mâncat și el. Probabil mi-a salvat viața. Cu siguranță mi-a salvat inima. 
L-am investit cu o imagine de maestru zen. Ființă blândă, iubitoare, înțeleaptă, altruistă. 
I-am atribuit rolul tatălui, mamei, prietenului cel mai bun, duhovnicului. 
Toate la un loc.
După o perioadă am fost cu el în vizită la ai mei, care locuiau într-o casă cu curte mare și o livadă de vis. Aveau și o potaie mică, energică, jucăușă. Între cățelușul alor mei și pitbull nu s-a legat decât chimia respingerii. S-au mârâit, așa că i-am despărțit. Ăla micu venea la ușa care-i despărțea și făcea ca toți dracii. Ai mei îl duceau într-un acaret îndepărtat, el revenea numaidecât și mârâia la ușă către al meu. Al meu era mai degrabă pasiv.
Un moment de neatenție și au ajuns față-n față.
Sincer, mă temeam pentru pitbull. Maestrul meu zen. Alfa și Omega blândeții supraumane.
Într-o fracțiune de secundă s-a înfipt în gâtul piticului. N-a mârâit, n-a lătrat, n-a făcut niciun val. Direct la beregată. 
I-am ordonat să-i dea drumul, dar vorbele mele păreau să se piardă-n zare. Nu ajungeau la el. I s-a încleștat maxilarul în gâtul piticului și nimic nu-l întorcea din drum. 
Zvâcnea regulat, cu scopul clar de a ucide.
Maestrul meu zen se transforma în criminal. 
Am urlat. Degeaba. 
I-am vorbit mieros. Degeaba. 
I-am ordonat calm și ferm. Degeaba. 
Am luat o sapă și l-am lovit. Degeaba.
Nimeni nu poate să-și imagineze cât de tare ardeau lacrimile ce-mi curgeau în șuvoaie învolburate pe toată fața. Nimeni nu poate să-și imagineze revolta interioară pe care o experimentam, și cum se îmbina cu un respect devastator în fața naturii.
Îmi investisem câinele cu o imagine de care aveam eu nevoie o bună perioadă de timp. Câinele meu nu era un simplu câine, era salvatorul meu, era un maestru. Deasupra instinctelor, evident, de vreme ce-și ignorase foamea timp de o săptămână întreagă.
Doream cu orice preț să salvez viața piticului, și-n același timp doream cu ardoare ca Marco al meu să nu fie un criminal. 
Nu știu exact care dorință era mai mare. 
Deși nu-mi place să recunosc, cred totuși că-mi doream mai mult ca ființa pe care o imaginasem drept reper al impecabilității – să nu-și piardă din aura de sfințenie. Aveam nevoie de imaginea aia. În ciuda realității. Contra naturii. Nu iubeam câinele cu firea lui întreagă, iubeam imaginea pe care o construisem eu, de care aveam nevoie eu.
Am luat furtunul și am jetuit apă rece pe ei. Marco a dat drumul câinelui, care a fugit mâncând pământul. A scăpat cu viață piticul. 
Viața mea însă s-a schimbat. 
O vreme n-am putut să-l mai privesc pe al meu. Nu puteam scăpa de imaginea aceea încărcată de cruzime. Nu puteam să accept că maestrul meu zen are un instinct criminal. Pe care, culmea, nu și l-a stăpânit. Nici măcar de dragul meu.
 
De parcă fix de dragul meu s-a născut acel câine. Să-mi satisfacă mie nevoi legate de afecțiune și fidelitate.
 
Căci trăiam într-o lume în care ploua doar pentru că cerul dorea personal să mă ude pe mine.
 
Și încă trăiesc. De foarte multe ori. De câte ori investesc oameni sau întâmplări cu imagini fixe menite să-mi satisfacă mie nevoi. Vădite sau subliminale.
 
Îmi propusesem să scriu despre emoție, și cuvintele au curs în direcția asta. Hai că n-am deviat mult.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.