Sharing is caring!

E 7:00 dimineața. Mă trezesc de la prima alarmă și întâia oprire este în bucătărie la expresor. Apăs butonul. Cooffee. I need coffee. (And 5 million dollars, but nevermind).
Sunt în concediu. 
Dar azi e prima zi de grădi. Mă rog, nu chiar de stat la grădi, dar ziua în care mergem să facem cunoștință și să aflăm ce urmează din 11 septembrie. 
Juma de linguriță de zahăr, una de coffee creamer și cu poțiunea magică mă așez la masă cu laptopul în față. Facebook. 
Deschid pagina și mă-ngrozesc. Inboxul este mereu plin, dar azi… Ce s-a întâmplat fraților? Dezlegare la limbi? Trag un ochi de panoramă și mă edific. 
Un român faultat de o vânzătoare maghiară. Prietenii mei facebook îmi plasează mie subiectul ca unui guru-antiguru-guru, vorba lui Florin Dragoș Minculescu. 
Deși sunt conștientă că nu-i deloc pios din partea mea, izbucnesc în râs. Guru-antiguru-guru. De când am citit-o în comentariu am rămas cu expresia asta drept ancoră de bună-dispoziție. Nu-i pios da-i sănătos. Râd după pofta inimii, că-i a mea și mi-i drag de ea.
Revin la mesaje. Cineva îmi cere să-i traduc ce zice vânzătoarea în maghiară, altcineva îmi plantează linkul și-mi cere o părere, alții îmi atașează doar linkul, poate or fi fost comentarii, dar nu deschid mesajele așa încât nu știu, oricum pe mulți deja îi am de ”clienți” de ceva vreme. Instigă sistematic în privat cu tot felul de chestii xenofobe. Pe care, la fel de sistematic le ignor. Ignoranță care, tot sistematic este ignorată. Mesajele revin, evident, sistematic.
Închid chatul în tăcere. 
Tăcerea e cheie. Am scris odată ceva cu titlul ăsta, și cred că am făcut o treabă tare bună atunci. Îmi aduc aminte că pe vremea aia am declanșat niște reacții pestrițe. Multă lume consideră că vorbitul trebuie întreținut oricum. Că dacă cineva tace, te ignoră și te rănește pe tine, nevorbitul. Iar tu consideri că ești făcut direct prost în consecință. Multă lume ia tăcerea drept lipsă de interes, ba chiar dispreț. Eu nu vorbisem despre tăcerea pasiv-agresivă în articolașul meu, dar fiecare s-a raportat la acea scriere în moduri diferite. Și-au raportat propriile euri cu durerile lor cu tot la cuvântul-cheie – trăgaciul de reacții.
Bun. În această speță, tăcerea mea este, evident, una de ignorare. Nu pentru a agresa pe cineva, ci pentru a-i proteja de o replică ce ar putea fi percepută drept agresivă, și nu în ultimul rând – pentru a mă proteja pe mine. 
Nu știu de ce am devenit eu un reper în contre xenofobe. Sau știu, dar refuz să accept că o postare deloc ambiguă a lăsat gustul ăsta în papila omului degustător de drame.
Dau un scroll rapid, văd ce au mai făcut ai mei – printre zeci de distribuiri ale incidentului ”devastator” dintre un biet român nevinovat și o fiară de vânzătoare unguroaică. Fault direct. Ură de etnie. 
Gândul îmi poposește încă un strop pe subiect. E isterie pe facebook. Cum se zice, a luat foc comunitatea facebook. Mă-ntreb ce-i așa deosebit la acest caz dintre sute de cazuri similare. Nu e o noutate, să fim realiști. Adică cel puțin eu am auzit astfel de relatări de când mă știu.
Bun, ăsta e cu imagini. Și vine în contextul fertil declanșării isteriei de masă. Ca atunci când se joacă un grup de copii și oaia neagră dintre ei greșește lăsând urme. Toți încep să strige ”Doamnaaaa! Doamnaaaa! Uitați ce a făcut Gigel!!!”
Nu pot să mă concentrez pe asta. Chiar nu pot. N-am nervi, serios. 
Așa că nu deschid niciuna dintre ofertele scandaloase din cronologie sau inbox.
Mai sorb două guri din poțiunea magică, sting țigara în timp ce inspir cu poftă și expir domol ultimul fum.
Îmi trezesc sâsâita drăgălașă și primesc direct în mufă o lecție de curățenie sufletească. Zenul micului omuleț nepervertit (încă) de preconcepțiile trezitului matinal. În timp ce noi, adulții asociem trezitul cu mersul la un servici care deobicei ne repugnă, ea se trezește fericită că-s cu mâinile pe ea și-mi răspunde cu drăgălășenie. Eu încep s-o-mbrac, și ea, încă biumacă mă-ntreabă ”Se fasi cu mine, mama?”
Pufnesc într-un râs cu lacrimi. Am simțit în plex minunăția ei. Dacă eu râd, ea râde și mai cu poftă. Și când mai aude și că mergem la grădi… pfoaiiiii…. sărbătoare!

Vizităm sălile de grădiniță cu măsuțe mici, scăunele mici, pătuțuri mici, wc-uri mici…. suntem în căsuța piticilor! Povestim cu doamna educatoare, îi facem cunoștință și cu Bebe-Un-Apel (va fi un etern mister de unde acest nume pentru păpușica ei) – e copilul Mayei și va trebui să-l ia cu ea la ”grădinisă”, că nu poate să stea singur acasă.
Plecăm, îi propun să ne mai plimbăm prin parc, ea acceptă bucuroasă, cumpărăm cornuri să dăm la porumbei, ne extaziem de păsări, pomi, iarbă, frunzele de pe jos, vântul care face frunzele din pomi să cânte, Maya vrea la biserică să vadă popa, ea prin ”popa” înțelege icoanele pe care le admiră minute-n șir de câte ori intrăm în biserică. O duc, biserica e-n parc, urcăm scările și Maya vrea să pupe toate icoanele, în biserică nimerim fix la o slujbă de maslu, dincolo de centrul bisericii nu putem trece, sunt preoți și multă lume, Maya insistă-n șoaptă că vrea să-l pupe pe popa de-acolo, fix acolo nu se poate îi explic, ea concluzionează că da, dar dup-aia ”mendzem” să pupe pe popa, acolo-i icoana ei preferată.
Nu e ceva ce i-am indus eu în vreun fel. Eu în biserică de-obicei mă fac mică într-un colț și mă-ncarc într-o binecuvântată tăcere. Îmi place să stau cu ochii închiși. Uneori capăt în acest fel o claritate mentală supranaturală. Doar uneori, în funcție de energia psihică cu care intru, probabil. De foarte mică, Maya are perioade când îmi cere s-o duc la biserică. Și-n biserică are tot felul de chestii ale ei. Uneori se plimbă de jur-împrejur, ca-ntr-un loc de joacă, uneori are chef să stea pe trepte lângă mine, în liniște, alteori se tranformă-n pupătoare de icoane și le ia la rând până mă zăpăcește.
Odată, stând liniștită într-un colțișor a observat o doamnă făcând metanii. Avea un an jumate prichindeaua mea. A fost fascinată. După plecarea doamnei s-a dus în fața aceleiași icoane și a făcut în cel mai amuzant mod posibil metanii. Abia stătea-n picioare, imaginează-ți ghemul de omuleț gesticulând cu mânuțele de sus în jos, aplecându-și fundulețul dodoloț cu pampersul mai mare ca ea. Țin minte că nici în ziua aia n-am fost prea pioasă. Am râs cu lacrimi.

Ne-ntoarcem acasă vesele și ușor obosite. Plimbările au fost destul de lungi. Telefonul bâzâie neîncetat. Nu am messenger pe el, dar tot mă anunță când primesc mesaje. E clar. ”Cheloo” scrie pe mine. Știi melodia aceea cu ”E o zi f…tută ca oricare alta”? Refuz în continuare să citesc controversatul articol. Frățică – nu repar eu lumea, ce nu-nțelegi? Dau din greșeală la mesaje, și mi se lipește retina de unul. 
Mă-ntreabă ce ar trebui să le facă românii conaționalilor mei care sar la bătaie când cineva nu vorbește ungurește. 
Citesc de două ori. Citesc și-a treia oară. Uat? Pe bune, mă? 
Trec peste întrebare dar răspund că conaționalii mei sunt cetățenii României. Eu știu că se referă la coetnicii mei, dar în felul ăsta pot eu să răspund la minut.
Încropesc o postare publică în care apelez la omenia celor din lista mea de prieteni, și îi rog să nu mă mai provoace în privat pe subiectele astea, că nu-s omul potrivit.
Dacă vreodată instig la ceva – instig la Pace. Atât.

Primul comentariu la postare conține un link către controversatul articol. Simt nevoia să-mi țin mâna pe frunte, în locul dintre sprâncene. Acest gest mă calmează de fiecare dată. 
Guru-antiguru-guru. Râd. Ți-am zis că e ancoră. 
Gata, m-am resetat. Urmează alte comentarii cu care trec stări diverse. Like, inimioară, râd. 
Ete, nu citesc. 
Poți să-mi pui linkul și-n fața ușii de la intrare. 
Nu-mă-interesează-să-mi-înveninez-capul. Lumea e și rea și bună, și conștientă și inconștientă – cu sau fără acordul meu.
O pun pe Maya la nani de după-masă, îmi pun vopsea în cap, fac o baie de relaxare cu juma de cană de sare / juma de cană de bicarbonat, ascult muzică de relaxare, țin ochii-nchiși și evadez într-o zonă secretă. E-n inima munților, undeva în lumea asta. Un râu curge-n cascadă, și de cele mai multe ori apa-i cristalină ca lacrima. 

Spre seară mai dau un scroll pe facebook. Un comentariu în subsolul unei postări, evident – despre infamia de ultimă-oră – mă face să dau, în sfârșit, clikc pe linkul cu știrea zilei. Domne, și la știri am schimbat repede canalul, era trecut de 20:00 și eu încă nu știam nimic despre ceea ce răscolea românii până-n măruntaie.

Deschid un link, mai deschid unul, privesc filmarea virală, mai citesc odată, mai caut și-n altă parte.
Și mă crucesc.
Hai, repede, mâna la frunte că doare mintea. 
O-ntrebare idioată îmi inundă efectiv toate procesele cognitive: Uat dă fac hepănd, eniuei? Sau, mai pe românește – ce dracu a inflamat omenirea plaiurilor mioritice??
Că io  n-am înțeles, frate, nimic.

Băi, hai să mai citesc odată, că poate mi-o luat Dumnezo mințile azi-dimineață-n biserică. M-or fi măsluit  popii-n creierii intelectului.
Hai frățică, că doar știm bine cum stă treaba cu ungurii, căci să nu uităm de ce  n-avem poze pe profil.

Citesc, că-s ușor cultă-n cap, nu e ca și când se prinde toată România, numa io pic de fazan.
Tot nimic.
Adică ceva, dar altceva. Omu a fost la magazin, dar a fost informat pe limba lui că la mici se-ncepe la 10:00. I-o fi fost dereglat ceasu” sau poate ceasul biologic, că între nouă jumate și zece fără zece s-a dus la unguroaică de trei ori să ceară mici. Filmarea începe la a treia încercare (să nu-i zicem la al treilea futai pe creier, că nu sună civilizat, plus că cu victimele trebuie să fim solidari) Aia îi mormăie ceva ce nu-nțeleg, văd că ia banii, trebăluiește la grătar, se-ntoarce la casă, dă să deschidă, dar n-o ajută tehnologia. Mormăie ceva și returnează banii omului, folosindu-se de gimnastica vorbei corpului. Io-nțeleg că n-are ce face, că nu se deschide casa. El înțelege că a fost înjurat. Și pune problema pe șleau, ca un om hotărât.
”De ce nu mă servești? Pentru că sunt român?”
Evident, telefonul s-a aprins singur pe filmare, fix pe scena cu pricina. Omul n-a premeditat nimic, terminați cu insinuările. E cetățean onest, pentru că e român în raport cu o unguroaică, da? Și nu e servit, iată.
Omul repetă întrebarea, ca să fie sigur că-i auzit, nu, doamne-ferește, nu ca să instige. El e român. Și nu este servit, să ne-nțelegem.
”M-ai înjurat”
Concluzie pertinentă. Cred și io, de vreme ce n-a-nțeles limba în care-i vorbea . Păi ce putea să-i zică altceva o unguroaică? Se vede clar că nu-l servește.
Se adresează și clienților din spate. Care tot la mici așteptau, și, deși erau unguri, nici ei nu erau serviți. Nu, nu din cauză că nu era încă ora zece, de-a dracu pielea pe unguroaică. S-o fi supărat ca măgaru pe sat. Mai știi?
”M-a înjurat”
Omul nu se lasă. 
Trebuie făcută lumină în acest caz, și trebuie elucidat Cazul Micul. E ură de etnie. Nu-i merge cu vânzătoarea, se lipește de ăia din jur. Unguri. Unul tot scapă porumbelul, că doar nu s-a agitat ca tembelul pe gratis. Pardon, nu a căzut victimă devoratoarei, înfiorătoarei situații de discriminare pe bază de program, pardon – ură, ură de etnie am vrut să zic, fără nicio dovadă a netrebnicului conflict.
Unul chiar scapă porumbelul. clasicul, eternul – da, nu-ți înțelege limba, tu de ce n-o-nțelegi pe-a ei? Dacă vii în secuime – înveți ungurește.
Bingo.
Finally.
Quod erat demonstrandum.
Să se pornească isteria. Să ardă facebook și toate căile media. Să fie război.
Și-a fost.
Și încă este. Războiul dăinuie în sufletele  învolburate, ce-și strigă-n toate zările revolta în fața nimicniciei neamurilor.
Nu, n-au nevoie de mai mult, e suficient un strop, o picătură, un miiiiic-miiiiiiiiicccc-miiiiiic-de tot iz de provocare – să se-activeze cu bărzi, sape, lopeți, paloșe și alte obiecte contondente. La luuuuuupppptttăăăăăă!
Sar unii pe alții, din două tabere, eternele dușmane, și fiecare plusează-n ”dreptul” lui. 
E pe viață și pe moarte, până când moartea ne va trezi și ne va uni.

Rememorez trauma trăită personal în urmă cu ceva timp. Atunci când, tot de la un titlu păcătos, mi-am atras oprobiul extremiștilor maghiari, care m-au amenințat pe toate căile la care au avut acces. Abia de vreo lună ies liniștită pe stradă, fără să tresar, fără să țin degetul pe 112 – de câte ori se uită insistent la mine grupuri de smardoi.
Cuvintele care mi s-au spus atunci sunt greu de uitat. Felurile în care oamenii pot lovi atunci când se simt atacați – sunt greu de cuantificat, ba chiar greu de imaginat. În fapt, problema lor nu avea legătură cu mine personal, iar eu am știut asta tot timpul (mulțumesc vieții pentru știutul meu), dar postarea mea a fost stropul suficient activării. Fiecare și-a scos barda, sapa, lopata, paloșul. Tineri, bătrâni, femei, bărbați, culți, semi-analfabeți – toți. Și-au găsit zvâcul, s-au agățat de el. 

Unii s-au identificat foarte tare cu cele spuse de mine. Mulți, prea mulți – cu interpretări personale. Pentru că – la fel ca și extremiștii unguri – au rămas doar cu titlul răspândit în publicații: ”Nu-ți place? Pleacă!!!”
De ieri încoace văd peste tot această expresie. 
De ieri încoace văd fața taberei opuse. Din povestea unui război etern, între două tabere  la fel de reactive, la fel de hotărâte să lupte până la ultima picătură de sânge.
Românul are dreptate că-n țara lui este penibil să nu fie servit pe limba lui. Ungurul în schimb a crescut îndoctrinat că țara este de fapt, a lui, a strămoșilor lui. Părinții și bunicii lui l-au învățat asta, și nimeni nu contestă buna-credință a părintelui său.  N-am să uit niciodată comentariul unei tipe care susținea că cea mai mare dovadă pe care o deține, este certificatul de naștere al bunicii sale, pe care scrie că e cetățean maghiar. Fiind născută în Transilvania pe vremea imperiului austro-ungar. Ce altă dovadă mai grăitoare decât asta? Detaliile nu contează, nici măcar inconvenientele geografice care par să șoptească discret că-n mijlocul țărilor românești nu prea e logic să fi existat o țară ungurească. Și că mai degrabă România să fi fost ocupată cu japca la un moment dat. Austro-Ungaria. Sună destul de clar. Partea cu Austro – liniuță – Ungaria, este, de asemenea, anulată. Pe certificat scrie cetățean ungur, deci ungurii au fost primii.
Cum să contrazici o astfel de convingere fără a fi acuzat de rea-voință?
Cum să contrazici vreodată credința fermă a cuiva? Din orice domeniu, fără miză, chiar, egal. Omul se identifică pe sine cu credințele sale. Nu poți să-l contrazici fără să-l lovești în Eu.

Cum să contrazic eu românii inflamați care zilele astea se simt, din nou, loviți în

propria identitate? Să le zic eu, Andreea, că s-au inflamat de la o făcătură?

Să le arăt mesajul în care actorul principal, ”victima discriminării în propria țară” – recunoaște că a prezentat cam invers situția, dar că totuși vânzătoarea nu vorbea românește, ceea ce este o problemă.

Da, prietene, este o problemă. Te susțin în asta. Este o mare problemă cu care societatea noastră se confruntă. Și pentru care autoritatea națională pentru protecția consumatorului a luat măsuri în consecință. Amenda de 10 000 de lei nu-i chiar floare la ureche.
Dar s-a meritat să mănânci căcat? 
Ai scormonit ca un nemernic și ai provocat, apoi ai montat imagini care să nu-ți contrazică neapărat minciunile cu care ai inflamat spiritele abia potolite oarecum de la ultima mizerie politică dintre două partide infecte.
Ți-a scăpat un mic detaliu – camerele de supraveghere ale centrului comercial. Cu neamțul nu te joci cu telefonul mobil. Ăla ți-a dat înapoi cu oră, minut și secundă.
Aviz amatorilor de sămânță de scandal. Data viitoare – mai la periferie, la buticuri no-name. Că ăștia mari te pot face de cacao.
Ajută pe cineva că povestea s-a schimbat de dimineață până seara undeva la 180 de grade? Nu. majoritatea își mențin revolta, spunând că, oricum, aceste lucruri se întâmplă, deci – liber la înjurături. Scoate, frate român barda, că-i scandal.

Chiar nu-i important dacă s-a întâmplat ACUM. 
Chiar nu-i important că un om a creat o poveste falsă.

Important este că s-a mai declanșat o ocazie de a se mai răcori fiecare de propriul venin.

Nu, nici ungurii nu-s altfel, asta încerc să spun. Că războiul este între două tabere identice. Care se aruncă-n luptă cu aceeași sete de bătaie. Cu aceleași arme.
De cele mai multe ori pe motive ideatice. Ideea că….
Iată, mai jos, unul dintre mesajele primite de la un ungur. Apreciez gramatica, totuși. Cratimele sunt, majoritatea, la locul lor.

Utilizator Facebook
Utilizator Facebook
MUIE CURVO
Utilizator Facebook
Utilizator Facebook
TATĂL TĂU MAI BINE ÎȘI FĂCEA LABA ÎN VECEU DECÂT S-O FUTĂ PE MĂTA ȘI S-O LASĂ GRAVIDĂ CU TINE. UMANITATEA NU PIERDEA NIMIC.
 
Mă-ta are cratimă, cam asta ar fi obiecția mea. 
De la maică-ta – mă-ta. Adică a ta mamă. Mamă-ta. Mă-ta.
 
Foarte mulți mă-ntreabă ce e de făcut. 
Mă bântuie întrebarea asta. Aseară poate mai mult decât altă dată – căutam un răspuns, altul decât ăla cu fiecare să-și grijească sufletul, că schimbarea maselor pornește, întotdeauna, de la individ.

Îmi pare rău. Nu găsesc în mintea asta plină de informații nicio altă cale. 
Fiecare om în parte este responsabil de schimbarea pe care dorește s-o vadă în lume.
Nu poți să strigi că vrei pace cu securea-n vânt țintind adversari ai ideilor tale prețioase. Pur și simplu nu merge așa.
Cineva trebuie să lase arma jos pentru pace. 
Nu, nu cine e mai deștept cedează, nu te îmbăta cu apă rece, astea-s pentru când aveai 5 ani și ai tăi știau că la deșteptăciune te pot atinge.
Nu, cedează doar cine vrea pace. Ăla cedează. 
Deșteptăciunea nu are nicio legătură cu puterea sufletului. Poți fi deștept și sămânță de scandal în același timp. Ca de exemplu domnul client român discriminat dar nu-prea.

Știu că e un clișeu, dar eu încerc să fiu omul pe care mi-aș dori să-l întâlnesc pe stradă.
Poate că sunt o vrăjitoare, dar de fiecare dată întâlnesc oameni amabili.

Bun, eu sunt chiar o deviată. Pentru că nu mă mai interesează aproape nicioadă să am dreptate în nimic. Pacea, pacea mă interesează de la o vreme intensiv. Și când știu că am dreptate și că omul e-ntr-o gravă eroare, eu tot pe mâna păcii merg. De ce să-i sexez zenul omului? Îi deschid eu mintea, contrazicându-l? Niciodată. Omul își deschide mintea când vrea și poate el. Și când vrea, poate. Dar numai atunci când vrea el. Nu când vreau eu. 

… Încerc de vreo săptămână să scriu despre Emoție, chiar e super-interesant ce vreau să scriu, dar se pare că Emoția are o voință proprie, și se vrea dezvăluită în moduri mai puțin raționale decât prefer eu.

Zilele trecute despre condiționarea emoției, azi despre…. emoția-parazit declanșată la stimuli cheie.
Căci oamenii au reacționat cu emoțiile lor la un trăgaci sigur. Nu contează neapărat dacă și onest.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.