Sharing is caring!

Citesc o carte, lungită-n pat. Televizorul e aprins, dar am uitat să-l comut pe radio. Sunt prinsă de lectură. Îmi dau seama, într-un târziu, că zgomotul de fond nu e chiar melodios, apuc telecomanda și privesc către ecran. O tipă ține o tăbliță pe care este scris de mână  un ”3”.
Un trei perfect rotunjit la ambele bucle, cea de sus puțin mai mică decât cea de jos.
Mă fascinează imaginea. Mă simt cuprinsă de un sentiment de împlinire, cumva. Ca și când am reușit ceva nemaipomenit, eu însămi. Simt miros de măr și aer de vară, și gust de caramel în gură. Mă străduiesc să găsesc ideea care-mi declanșează toată sinestezia simțurilor. Citesc, nedumerită, ultima frază din carte, dar rămân cu treiul perfect rotunjit pe retină, și simt o bucurie totală.
E un sentiment, nu o idee, îmi zic. E o emoție. O emoție puternică. 
Din ce?

Îmi revin în minte anii copilăriei. Aveam mai puțin de șase ani, sau poate mai puțin de cinci. Da, era pe undeva pe la 5 ani, că urma să merg la școală abia peste un an. Eram în cameră cu vecina mea Ana, care deja trecea în clasa a doua, și-mi povestea despre temele ei de vacanță. Eu eram împovărată de griji. Încă nu știam să scriu perfect caligrafic, și curând ajungeam și eu la școală. Cum naiba mă duc eu la școală și nu știu nici măcar să fac literele alea citibile???
Ana îmi spunea că, de fapt, nimeni nu știe să scrie în clasa întâia, că acolo, la școală, tovarășa ne învață să facem asta. 
Dar eu nu înțelegeam exact ce vrea să spună. Eu credeam că tovarășa ne învață să scriem cuvinte complicate, dar cu scrisul învățat vine fiecare de-acasă. Păi cum să nu știi să scrii la 6-7 ani?? 
Și în timp ce repetam compulsiv cifra trei pe un caiet, îi explicam Anei că deîndată ce voi reuși să fac buclele alea perfecte, voi ști să scriu frumos. 
Și, dintr-o dată totul a căpătat culoare, strălucire, viață. Am făcut un ”3” perfect. Buclele erau perfect rotunjite, una puțin mai mică decât cealaltă, fix așa, ca-n carte! 
Am simțit emoția bucuriei până-n măduva spinării. Cu toate simțurile mele.
A fost o reușită a mea, prima mea reușită supranaturală. Venită din convingerea că doar reușind asta, pot reuși în continuare. Iar pentru mine, mersul la școală reprezenta cea mai importantă chestie în viață. Mă pregăteam pentru acest mare pas în viitor de când mă știam.
Pe la trei – patru anișori i-am lăsat un bilețel maică-mii care zicea așa:
”MAMA
MĂ DUC LA HUȚULULULUȘ
ANDREEA”
Bine-nțeles că ai mei s-au prăpădit de râs citind biletul, și l-au arătat tuturor rudelor, vecinilor, prietenilor și dușmanilor. Care, la rândul lor, se prăpădeau de râs.
Și în momentele alea am înțeles cât este de important să știi să scrii.
Așa că am făcut un pact cu mine. Voi scrie perfect. Niciodată nu vor mai râde de stângăcia mea. Căci nu vor mai avea ocazia.
Felul în care am interpretat eu râsul lor nu are legătură nici cu acțiunile, nici cu sentimentele lor. Are legătură doar cu felul în care am interpretat eu acele acțiuni, cu emoția declanșată în mine, atunci.
Bine-nțeles că părinții mei nu râdeau de stângăcia mea ca în fața unei nereușite. Dimpotrivă, erau tare mândri de mine. Aveam trei ani și scriam deja bilete coerente. Îți dai seama. Ai mei nu s-au ocupat de mine foarte tare în acest sens, ceea ce este foarte normal. Eram prea mică. 
Dar eu eram pasionată de litere. Scrisul mi se părea cea mai interesantă îndeletnicire pe acest pământ. Așa că, în loc să colorez sau să mă joc cu păpuși, eu luam cărți și reproduceam litere, apoi îi bombardam pe ai mei cu întrebări, până m-am prins cum stă treaba.
Emoția.
Fiecare gând automat al omului are la rădăcină o primă emoție. De bucurie, de tristețe, de împlinire, de mânie, de nenumărate feluri.
Acea primă emoție engramează un pattern neuronal, un conglomerat de idei, mai mult sau mai puțin pertinente, mai mult sau mai puțin logice, care se transformă în credințe ferme, care declanșează gânduri automate, cu care omul va ființa tot restul vieții, sau până la conștientizare și efortul susținut de a reevalua credința. 
Dar credința este reevaluată tot odată cu o emoție.

Nu, nu e concluzia mea personală, din cauza emoției puternice trăite la vederea unui ”3” perfect caligrafic.
Acesta este doar un exemplu.

Aș fi putut să nu-mi dau seama. Dacă aș fi fost prinsă cu alte treburi, aș fi ignorat emoția. Cum, de altfel, toți o facem de cele mai multe ori. 
Nu pentru că nu ne interesează emoțiile noastre, ba dimpotrivă, ne înteresează poate prea mult, doar că le confundăm cu ideile, și tindem să căutăm logica în locul emoției.
Emoția nu are logică.
Iar noi tindem să ne supraevaluăm de fiecare dată când ne propunem să ”facem curat” în noi.
Ne grăbim să ”iertăm” ”greșeli de neconceput” ale părinților noștri, care ne-au făcut cine-știe ce nefăcute în copilăria noastră, invocăm sfinți și dumnezei pentru a ne elibera de nenorocirile pe care alții ni le-au făcut, mutilându-ne integritatea sufletească.
Multe dintre acestea nici măcar nu sunt greșelile lor. Sunt doar reziduuri ale unor emoții care au sau nu au logică. 

Ca spre exemplu emoția treiului la mine. 
Să faci un ”3” caligrafic nu-ți asigură succesul în viață, nu-ți garantează competența la școală, iar la școală cu siguranță nu trebuie să mergi cu literele și cifrele învățate.
Eu la cinci ani nu știam asta.
Și pentru că la trei ani au râs de biletul meu, eu am dedus că este normal să știi să scrii de când te naști. Chiar mă simțeam vinovată că-mi lua atât timp să-nvăț. Și mă simțeam nevrednică de fiecare dată când oboseam și consideram complicată toată chestiunea. 

Am dedus.
Adică nu s-a întâmplat în realitate. A fost doar o interpretare personală. Una care mi-a stârnit o primă emoție devastatoare.
Cu care am luptat până la treiul perfect rotunjit, când, pentru prima dată – am simțit împlinirea. Gata, aveam o șansă. Eram pe un drum bun.

Degeaba am constatat la școală că tova ne învață de la liniuțe. Păi și la grădiniță mi se atrăgea atenția că nu-i voie să scriu, ci trebuie să desenez ca ceilalți copii. Eu făceam repede desenele, și scriam pe ascuns, acoperind foaia pe care scriam, cu cealaltă pe care desenasem, de câte ori se apropia educatoarea. Eu știam de acasă că este important să știu să scriu.
Bine-nțeles că ai mei nu mi-au spus o asemenea grozăvie. Dar inimioara mea asta simțise atunci, când ei au râs. Și nimeni nu mă putea întoarce dintr-ale mele.

Poate crezi că este o nimica toată.
Dar această primă emoție, care a creat un set de gânduri automate – m-a urmărit de-a lungul vieții. 
Prima emoție, odată cu gândurile automate (mai ușor de depistat) s-a recalibrat, de-a lungul timpului, agățându-se de orice ocazie rațională sau irațională, pentru a se reinstala, a prinde rădăcini.
De aceea e și greu de ajuns la ea, prima.
Pentru că prima este urmată de zeci, poate sute de altele în tonul ei. Naște pui, și fiecare puișor de-al ei are o individualitate proprie, poți zice că acolo-i tot ce e de vindecat în tine. Cu atât mai mult cu cât, omul, în căutările sale interioare caută logica și potrivitul în ceea ce-l privește. 
Logica și potriveala de pe frecvența liniarității conștientului.
Pe când conținuturile inconștiente, emoțiile alea – mame, cu tot ce le-a acompaniat în acele prime momente, de la mirosuri, sunete, senzații fizice – până la imagini atât de rapide sau nesemnificative încât au fost subliminale chiar din prima clipă.

Și acum mă mai surprind făcând lucruri imbecile față de mine însămi. Spre exemplu, îmi vine foarte greu să-mi permit să greșesc la lucru. Muncesc mult, am capul plin de cifre, mă deturnez de multe ori, vorbind la telefon, răspunzând unor solicitări, revin la cifrele mele multe, care au o ordine extraordinară, o precizie fantastică, și tot ce vreau este să țin pasul cu ele. Când mă verific la final, înainte de încheiere, și constat vreo greșeală – am un gol în stomac.
Nu, nu mă gândesc niciodată că atunci când eram foarte mică am scris ”huțulululuș” și au râs ai mei de mine, și eu m-am simțit prost. 
Nicidecum. 
Dacă ar fi atât de simplu – n-ar mai fi nimic pân-acum.
Am rămas doar cu gândul automat ”NU AI VOIE SĂ GREȘEȘTI” – născut din EMOȚIA unui copil naiv.
O emoție infantilă bazată pe interpretarea unei situații, nicidecum pe situația în sine.

Știi, tot când eram mai tânără, am constatat că aproape tot ce gândesc se împlinește. Și tindeam să concluzionez că există o putere a minții. Dar, erau unele pe care oricât le gândeam – nu se împlineau. Și am căutat foarte mult cheia acestei nebuloase. De ce unele nu se împlinesc? 
Foarte mult timp mi-a luat să-mi dau seama că, de fapt, nu faptul că le gândeam conta, ci emoția cu care le gândeam – le dădea putere de viață sau soartă de moarte în existența mea. 

Gândurile mele nu aveau nicio putere. Emoțiile aveau.

Emoția leagă și dezleagă-n viață, și oricât ai încerca să le descâlcești cu mintea rațională – ești pe arături.

Sunt mulți care se caută, din citite de pe facebook. Își caută conflictele interioare, blocajele, traumele, pe care vor să le elibereze.

Își găsesc o grămadă de bube în idei, ceea ce nu este un lucru rău. Numai că este insuficient, și oricine este sincer cu sine – va admite că nu simte vreo reparație majoră nici în tărtăcuță, nici în viață, în ciuda gimnasticii ideatice pe care-o face ca apucatul. 

Fiecare gând automat are în spate o primă emoție, care-i mama lui, a gândului.

Degeaba conștientizăm gândul idiot, dacă nu-i căutăm emoția din spate. Ca furunculul. Dacă nu-i scoți rădăcina – el reapare, ca iarba rea.

Orice întâmplare, orice lucru în lumea asta declanșează în tine o emoție. Nu doar un gând rațional, cuantificabil în termeni logici.

Spre exemplu, într-o pauză de cafea, în curtea clădirii de la lucru, am simțit o puternică mireasmă de lăcrămioare și regina-nopții, cu izuri răzlețe de lalele.
Nu, nu există așa ceva în apropierea clădirii de birouri.
Așa ceva exista doar în sentimentul meu foarte intim, care încropea un gând către mătușa mea Maria, trecută dincolo de mai bine de un an. Cu o seară înainte aprinsesem o lumânare pentru sufletul ei. În timp ce făceam asta, mă-ntrebam cum percepe conștiința ei o acțiune măruntă a conștiinței mele.
Gândul meu a fost închis imediat, pentru că mai apoi am adormit.
A doua zi la servici gândul meu era oriunde altundeva, rătăcind printre cifre, softuri, conexiuni la internet. Banalitățile de zi cu zi.
Dar mirosul acela de flori m-a transportat instant în casa dintr-un orășel bihorean – a  bunicilor mei paterni, casa părintească a tatălui meu și a mătușii mele.

Nu-mi amintea rațional nicio clipă de mătușa mea, nici măcar de tata, pentru că de când mă știu eu, ei – copiii bunicilor mei au plecat fiecare la casa lui, în orașe diferite.
Casa lor părintească era locul în care eu petreceam timp din vacanțe doar cu bunicul și cu tanti Stela, o doamnă pe care n-am reușit niciodată să o îndrăgesc, nici măcar s-o plac, deși în ultimii ani de viață ai bunicului s-a ocupat de toată gospodăria.
Ai mei mă lăsau la Aleșd pentru o săptămână-două, iar eu îmi petreceam serile de vară în curtea cu alei și flori, multe, multe flori care mă-mbătau de fericire cu mirosuri de lăcrămioare, regina-nopții, lalele. Acea combinație unică de miros mi-a fascinat toate simțurile copilăriei, și mi-a produs stări de euforie sore cu epifania. 
Doar printr-o paralelă a șirului gândurilor am ajuns la mătușa mea. Paralelă la care am fost dispusă să ajung, necenzurându-mi șirul simbolurilor interioare, necuvântătoare.
Zona inconștientului, ca instanță psihică, este greu de urmărit cu instrumentele instanței conștiente, pentru că cele două funcționează pe principii diferite, iar simbolistica inconștientului este greu descifrabilă cu șabloanele conștientului.
Mireasma unică de flori pe care am simțit-o fizic din nimic – m-a condus în lumea rădăcinilor. Casă părintească, emanații sublime, euforie, epifanie. Sentiment de împlinire, Acasă. 
Deși eu visez, ea nu mi-a apărut niciodată în vis de când a trecut dincolo. M-am întrebat cu o oarecare frustrare de ce. Uneori rațiunea mi se întuneca de amintirea chinurilor fizice prin care a trecut în ultimii ani de viață. 
Rațiunea a fost împăcată odată cu o mireasmă unică ce mi-a inundat simțurile într-o banală amiază de  septembrie.
Dar asta doar pentru că mi-am lăsat mintea să zboare, dincolo de logică, dincolo de concret, dincolo de ea, și am gustat emoția, am savurat-o fără să o cataloghez din prima senzație, căci emoția conține o sinestezie, o împreunare de senzații, un  tot perfect omogen, care se dezvăluie în conștient în felul său, subtil și perfect.

…. Înainte de a începe Jurnalismul – eu lucram deja în televiziune. 
Înainte de a lucra în televiziune m-am pus la punct cu toate felurile de a expune știri în media, și mai ales cu tot ce se întâmplă pe plan social și politic (ceea ce mi-a și folosit, pentru că la testele de selecție dinaintea angajării am avut întrebări legate de scena administrației publice din acea perioadă).
Țin minte că la un examen la Jurnalism nu mi-au acceptat o lucrare, acuzându-mă de plagiat. Era vorba despre o reclamă la care lucrasem chiar eu. Dar apăruse deja pe TV.
Înainte de a începe Psihologia citisem deja toată opera lui Jung, Freud, Adler, și verificam regulat site-urile de neuroștiințe, iar imediat după prima oră de practică – mi-am făcut rost de DSM pe care l-am studiat ca o nebună, în paralel cu materiile obligatorii.
Înainte de a da PRIMUL examen la practică, am făcut eforturi supranaturale să-mi desfășor orele de practică nu unde eram repartizați de școală, ci într-un spital de psihiatrie. Cu trafic de influență, cu recomandări de la proful de experimentală, pe pile și relații.
Înainte de a-mi schimba orientarea profesională – am studiat toate legile cu OUG-urile și forumurile de discuții pe specialitate.

Înainte de a mă ocupa de orice, orice pe lumea asta – eu simt nevoia să știu tot, să cuprind tot, să fiu pregătită să fac acel lucru, oricât de banal – perfect.

E o nevoie care mă cuprinde ca o compulsie, vine dintr-un adânc ce pare un hău, îmi străbate toate circuitele interioare, o simt acaparându-mi viteza sângelui prin venele înguste, prea înguste pentru presiunea impulsului, și întreaga rețea electrică a creierului, fluxul aerului inspirat și expirat. Îmi zguduie toate procesele, mă stăpânește ca pe-o cârpă. 
Și-o liniștesc doar studiind, ca și când e flămândă și disperată, ar ucide pentru o bucățică de pâine uscată, iar eu sunt singura care-i poate curma suferința, hrănind-o cu informație structurată. Posmagi. 
Visând la ospățuri decadente.


Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.