Sharing is caring!

Părinții mei s-au luat, au făcut trei copii, au trăit toată viața pe sistemul ”te urăsc dar nu pot fără tine”.
Eu, în foarte fragedă copilărie, le-am prins și momente bune. Frații mei nu au mai prins asta, pentru că, odată cu venirea celui de-al doilea, deja erau sictiriți și plini de reproșuri unul la adresa celuilalt. Mai mult decât atât, tata a renunțat la postul de la Porțile de Fier, pentru că noul membru al familiei moștenise astmul mamei, și în Timișoara exista o doamnă doctor renumită care trata copii pe latura asta. Așa că s-au mutat în apartamentul bunicii, de-acum tânără văduvă, una cu personalitate.
Nu l-a plăcut niciodată pe tata, pentru că era ”rupt în genunchi”. Bine, pe vremea aceea, dacă erai ”rupt în genunchi”, de fapt nu erai tocmai neica-nimeni, că blugii ăia costau niște bănuți, dar bunica, femeie trecută prin vicisitudinile vieții, unde vedea gaură se gândea la cârpit.
Niciodată n-a fost bun tata, iar bunica a avut grijă să puncteze asta cel puțin de 3 ori pe zi.
Bine, pentru bunica nimeni și nimic nu era bun de-adevăratelea. Avea prietenele ei cu care toca tot ce exista-n jur. De la propriii copii, până la foștii consăteni (de-acum marile orășence aveau un statut de realizate, un fel de dive ale satului, prin extensie și experte-n tot).
Eu am prins momente bune și pentru că l-am prins în viață pe moșul, ultimul soț al bunicii mele, care în primii mei ani de viață mi-a fost un fel de înger păzitor. Dintre toți adulții ăia care-mai-de-care mai deștept și mai realizat din casă, moșul era bona mea.
Moșul a fost și el la viața lui un biet militar, șef pe la Pompieri înainte de pensionare, motiv pentru care era și cel mai modest dintre combatanții din casă. El era și de partea bunicii, că era soția lui iubită, era și de partea mamei, că era fiica lui adoptivă dragă, era și de partea tatei, că era soțul fiicei lui și împărtășeau îndrăgosteala teribilă față de mine, prima născută. Știu din povești că tata mă mai fura câteodată din pătuț, ca să aibă și el ocazia de a mă scoate la plimbare.
Bunicul era cel care mă ducea în fiecare zi la porumbei, plimbarea era sfântă. Cu bunicul dormeam la amiază, cu bunicul dormeam noaptea, bunicul era mama mea, iar mama era Aurica. 
Norocul ăsta, de asemenea a fost doar al meu. Când aveam puțin peste trei ani, a venit într-o zi salvarea la noi acasă și l-au luat de tot. Nu s-a mai întors niciodată.
Eu am știut de-atunci că așa va fi, și am încercat să-i opresc, dar a fost în zadar. Moșul însuși m-a rugat să fiu înțelegătoare, și să stau liniștită, că oriunde ar fi – el va avea mereu grijă de mine. Și-a luat rămas bun de la mine, și a plecat demn spre moarte. 
Eu am rămas cu sentimentul de vinovăție adânc întipărit în inimă. Ca un pumnal care se răsucește din vreme-n vreme. Eram convinsă că dacă aș fi reușit să-i conving să rămână acasă, moșul nu ar fi murit. Trebuia să insist mai mult, să zic, să zic ce știam, să le strig la toți că dacă pleacă – nu se mai întoarce, niciodată, n i c i o d a t ă.
Moșul și-a ținut promisiunea. Mereu, mereu când mi-a fost greu (și mi-a fost mai mult greu decât ușor) noaptea-mi apărea moșul meu într-un fotoliu-balansoar, cu o pătură peste picioare, iar eu stăteam cu capul pe genunchii lui. El mă legăna într-un ritm perfect, hipnotic, și mă mângâia pe cap, în timp ce-mi asculta zbuciumul interior, sau doar tăceam amândoi.
Niciodată nu se încheia visul fără să mă asigure că va fi bine.
Dimineața mă trezeam învigorată, cu o putere-n plus, puterea de a merge mai departe.
După ce s-a dus el, în casă războiul a prins formă și culoare. Nu mai exista niciun liant între ei. Erau pe mai multe fronturi, și uneori se formau alianțe pe bază de interese, dar, în general se luptau fiecare cu fiecare între ei.
Erau toți contra toți, și eu și frații mei eram victime colaterale. Eram revendicați de către toate taberele, iar de cele mai multe ori eram și puși să judecăm poziția adevărului în tabere. Erau sarcini grele, devastatoare. Nimeni nu avea dreptate, dar era imposibil să spună o asemenea grozăvie cineva pe acest pământ.
Simțeam frică, în fiecare zi. Mi-era teamă că se vor răni fizic, că se vor omorî între ei. 
Și gustul vinovăției prinsese rădăcini în mine. Mă simțeam vinovată că nu-mi pot proteja frații mai mici, mă simțeam vinovată de fiecare dată când se inflamau între ei din cauza mea, mă simțeam vinovată că nu știu sau nu am curaj să-i împac. Eram neputincioasă și dependentă de ei, pentru că eram copil, iar copiii nu pot locui singuri, nu-i angajează nimeni, nu știu să-și facă de mâncare, nu știu nici măcar de unde se cumpără caiete pentru școală.
Deci vinovată, speriată, neputincioasă.
Toată copilăria și adolescența mea am luptat cu acestea.
Am învățat să gătesc de pe la 10 ani, la școală am fost premiantă, iar în spatele blocului aveam gașca mea, toți cu cel puțin cinci ani mai mari decât mine. Nu puteam să simt atracție pentru nimeni de vârsta mea. Aveam nevoie de prieteni maturi și mai ales în stare să protejeze o neputincioasă speriată de cataclisme.
Pe la 12 ani tata, într-o noapte de beție m-a scos afară din casă, noaptea pe la 12.
Între timp ai mei locuiau în apartamentul lor cu patru camere dintr-o zonă cu blocuri noi, o zonă vecină cu zona bunicii. Relația dintre ei și bunica era, de asemenea, pe sistemul  ”te urăsc dar nu pot fără tine”.
În noaptea aceea am mers cu mama de mână la bunica. În drum ne-am oprit la secția 3 unde niște domni polițiști mi-au dat o lecție de viață pe care cu greu am recapacitat-o. I-au spus mamei că ei se duc la tata, dar să știe că nu pot face nimic pentru ea. Îl vor ține o noapte în arest pentru deranjarea liniștii publice, apoi se va întoarce acasă. Eu, tremurând din toate încheieturile, desculță și îmbrăcată sumar – nici nu păream să fi fost văzută. Erau și cam plictisiți, și păreau sătui de povești cu bețivi cocoși și soții prigonite. Nu mama a fost prigonită, ci eu, eu care eram o ființă umană, un omuleț cu carne, oase, sânge, suflet. Cu ochi care plâng, cu buze crăpate de febră, febra furiei interioare, a fricii cu gust de sânge și miros de leș.
Mama doar mă transporta în siguranță către un adăpost, era călăuza unei mici refugiate. Mi-a căutat dreptate, n-a găsit-o, și m-a instalat într-un cuib mai puțin ostil, după care s-a dus la cuibul ei, înapoi. La soțul ei bețivan, la copiii ei mai mici, la viața ei de victimă și torționară în același rol dual.
Am rămas singură într-un pat ale cărui așternuturi erau îngălbenite de vreme, pe care le-am udat cu lacrimile ce-mi curgeau necontrolat, lăsând niște pete dizgrațioase pe alb-gălbuiul și-așa respingător. 
Am adormit plângând. Speriată, cu sentimentul vinovăției adânc înfipt, răsucind în inima și-așa dezmembrată de prigonire, și scârbită. Mă simțeam vinovată la gândul că el se va întoarce, și se va răzbuna pe restul familiei pentru că a fost arestat. Mă gândeam la frățiorii mei și mă simțeam atât de neputincioasă. Mă gândeam să mă-ntorc să-i apăr, dar toate gândurile mele eroice paralizau instant, cuprinse din interior, ca de o suflare a morții, rece, împuțită, feroce.
Deschideam ochii grei de plâns pentru a șterge imaginile fricii, dar în întunericul nopții ce nu se mai sfârșea, petele acelea întunecate pe lenjeria alb-gălbuie mă-ngrețoșau. Simțeam o scârbă solidă ce-mi răscolea mațele, îmi amintea de un mine uitat sau poate niciodată personificat, un mine pe un pat de campanie, în plin război, rănit de moarte și aruncat acolo, în mizerie și deznădejde, cu moartea agățată de beregata mea din care scuipam sânge cu bucăți de carne.

Poate că a fost cea mai bună variantă a unei vieți oricum chinuite. 
Eu am rămas la bunica de-atunci, mulți ani. Câștigasem un fel de independență la care visasem de când mă știam. Bunica era mai mult plecată la ai mei, grijind de frații mei mai mici cât timp ai mei erau la lucru.
Îmi plăcea să cred că locuiesc singură, sunt mare și perfect responsabilă, perfect stăpână pe viața mea.

Atunci l-am cunoscut și pe temutul vrăjitor despre care se spunea că te poate poseda doar furându-ți trei fire de păr.
Nu mi-a fost frică de el, mie, reginei fricii personificate. În răsplată, el a decis că nu poate să-mi facă rău, niciodată. Cuvintele astea au trezit în mine o viață nouă, un paradis despre care citisem doar în romanele pe care le devoram ca să evadez dintr-o realitate macabră, apăsătoare.
Așa au început anii rebeliunii la mine.
Sub aripa protectoare a temutului personaj negativ, care pentru mine era un înger bun, ce mă veghea și când era, și când nu era acolo. 
Atunci când nu era, își trimitea prieteni. Și vorbeam la telefonul fix. Ore-ntregi.
Deși colegii și vecinii mei trăiau cu impresia că în grupul acela fioros de rockeri cu motoare gălăgioase – se petrec cele mai imorale și mai obscene drăcovenii, eu învățam să respect, să ajut necondiționat, să prietenesc, să mă deschid, să trăiesc clipe. Să le trăiesc fără să mă ascund de ele, fără să mă tem pentru viața nimănui.
Eram o rebelă cu bocanci și un crucifix mare, întors la gât.
Protectorul meu turnase din aluminiu două la fel, cu mâna lui, și pe ele era impregnată o vrajă puternică, de protecție și legământ.  
Nimeni nu îndrăznea nici măcar să se atingă de zona în care-mi trona talismanul.
Iar vraja funcționa. Într-un fel străin de înțelegerea mea, prietenul meu cel mai bun știa de fiecare dată când pățeam ceva. Apărea de nicăieri, sau apăreau băieți din trupă. Când îl întrebam cum face asta, râdea, și-mi spunea că nimic nu-i poate fi ascuns privirii câtă vreme port acel talisman. Iar mie, asta îmi dădea un sentiment de siguranță, deși el poate că ar fi vrut să-mi inspire teamă.

El m-a îndemnat la pace cu părinții mei. M-a împins. Am început să-i vizitez. M-am împăcat cu tata, că protectorul meu a spus că familia, bună sau rea, este rădăcina mea.

Odată, plânsă, răvășită de un scandal de acasă, l-am rugat să facă o vrajă de-a lui și să-l facă pe tata dispărut, să nu mai chinuie pe nimeni, niciodată.
M-a certat foarte tare.
M-am simțit nedreptățită, l-am întrebat ce fel de vrăjitor este el, că mai bine vorbeam cu un popă, sigur scoteam măcar o aprobare, în timp ce el, temutul – îmi face capul calendar cu pacea lui, cu familia dracului, cu lecții de căcat despre o iubire care nu există și nici nu va exista în lumea asta diabolică, murdară, împuțită!

Scriam un jurnal în care descriam toate clipele mele negre. Acolo-mi vărsam toate durerile, neputințele, fricile. Veninul. Mama mi l-a citit de câteva ori, la fel și protectorul meu. Odată mi l-a furat cu totul ca să-l citească în liniște, acasă la el.
Așa că am început să-l scriu în engleză. I-am încuiat pe toți. Asta mi-a dat un sentiment binefăcător de putere personală.

De-a lungul timpului am făcut câteva încercări de a locui cu părinții mei. Toate s-au soldat cu drame. N-am mai așteptat niciodată să fiu scoasă în miezul nopții din casă. Știam cât doare. Am plecat eu, ziua, cu bagajele făcute.

Prima dată a fost pe la 16 ani.
Bunica își vânduse apartamentul și s-a mutat cu ai mei, pentru a pecetlui destinul unei uri mocnite-n vreme.
Am dormit câteva nopți la fratele mamei. Am gustat din nou senzația de frică, vinovăție, scârbă. Așternuturi anoste. Amintiri absurde despre o moarte inexistentă în realitatea mea fizică.
M-am angajat într-un centru comercial, vindeam înghețată. Aveam un salariu modest, dar făceam ciubucuri bune. Supraviețuiam pe puterile mele. Ba chiar puteam să-mi cumpăr orice-mi doream.
După câteva zile m-am mutat de la unchiul meu – la o verișoară de a doua.
Mama a aflat după vreo două săptămâni unde sunt și m-a vizitat la lucru. Mi-a cerut să mă întorc acasă, că nu mă pot descurca singură. A apăsat fix pe butonul care declanșa jihadul în mine. Pentru prima dată în viață i-am strigat că o urăsc cu toată stricăciunea și putreziciunea din mine. Am acuzat-o că-i de vină pentru toate nenorocirile din casa aia, cu ura și răutatea din ea, cu egoismul ei lipsit de limite, cu minciunile ei nenorocite, cu teatrul ei ieftin. În timp ce i le urlam, mă descopeream eu pe mine. Niciodată nu avusesem curaj să le gândesc. Niciodată. Mama era o victimă, cea mai mare victimă dintre toți. Durerea cea mai mare era întotdeauna la ea, ea era stăpână pe toate vicisitudinile vieții, ea murea de fiecare dată când nu mai controla frâiele scandalului, ea trebuia dusă la urgențe sau implorată să trăiască, ea era. Cum să fie ea vreodată VINOVATĂ? Infamie pe buzele mele furibunde. O dulce infamie care mi-a eliberat aproximativ optsutepaișpe kile de rahat din cârcă.
Cu fiecare an câștigat în vârstă, câștigam și greutate în eternele companioane: frica, vinovăția, scârba.
Am fost o peregrină în propria-mi viață infectă. M-am mutat din casă-n casă. De la părinți la prieteni, apoi în gazde. Uneori cu bunica. Două  rebele fără cauză. Căutam în ea sentimentul de Acasă, dar cu timpul ce trecea găseam doar un morman de ranchiuni.
Singurul reper, singurul stâlp de rezistență-n viața mea de peregrin rebel – a fost, este, și va fi personajul negativ, temutul, groaznicul, înfiorătorul, cel care în ciuda aparențelor, îmi intenționa o lume primitoare, un Acasă cu recompense dar și responsabilități. Cu un cod de Onoare.

M-am răzvrătit și împotriva lui. M-am răzvrătit în toate chipurile în anii aceia mulți.

Apoi mi-am găsit o familie stabilă în televiziune. Făceam reporterie de teren. Cum altfel? Crime, accidente, infracțiuni, morți, atâtea imagini cu oameni murind sau recent scurși din trupurile lor, până am devenit imună la propria moarte ce-mi rămăsese agățată de beregată încă de la 12 ani, sau poate de la trei.

O rebelă ușor adaptată într-o lume a mai-puțin-convenționalului.

Mi-am luat de gât fricile, vinovățiile, scârbele ani în șir. Mulți ani.
Conduceam o mașină puternică cu toba spartă, fără permis. Șeful rutierei închidea ochii complice, la schimb le mai aranjam cravatele rutieriștilor înainte de vreun interviu la locul accidentului. Totuși, câteodată-l mai ofticam, prezentând câte-un mișto la adresa unora care chiar depășeau puterea mea de acceptare. Iar el mă suna imediat și-mi reproșa mieros că sunt o viperă. Mergeam ca la mine acasă în biroul lui, și ciocneam câte un whisky de calitate. Mă simțeam puternică. Era un sentiment care-mi dădea dependență. Ca zahărul. Iei câte un cub să-ți crească glicemia, dar mai apoi corpul intră-n sevraj, pici lat, ai nevoie de încă o doză, doar el te poate salva de la neputință.
Într-o zi, acolo, în biroul de putere, domnul șef, ușor cherchelit, ușor dus de valul propriei puteri dată de prezența tinerei, frumoasei, agresivei jurnaliste complice la propriile vicii, cel al alcoolului de calitate și cel al puterii – a-ncercat să-mi atingă fundul într-un gest obscen. I-am scăpat o directă de dreapta și-am ieșit. Dusă am fost.
Nici de-a dracu nu am dat examen pentru permis. Știam că mă așteaptă la cotitură, iar eu nu eram dispusă să-i acord această trufașă satisfacție.
În schimb, descoperisem modul perfect de a-mi ușura chinurile interioare cu un surplus de adrenalină.  Apăsam accelerația fără milă. Învățam manevre pe care doar băieții se-ncumetau să le facă, băieții ăia periculoși. Golanii. 
În nopțile în care mă sufocau angoasele, ieșeam pe șosele. Cutreieram orașul liniștit de magia nopții, apăsam pedala, o apăsam cu sete fix acolo unde ziua mi-era imposibil, uneori agățam câte un insomniac ca mine la semafor și dădeam liniuțe. De fiecare dată câștigam, și asta îmi asigura cel puțin trei ore de somn adânc. Uneori mă angrenam și ziua în competiții. Mă priveau cu un fel de superioritate, gen ”Hei, pițipoanco, vrei să-ți arăt ce mușchi am eu? Vrei să vezi cum te fac dintr-o singură pedală?” Iar eu îi priveam cu niște ochi jucăuși și-un zâmbet calculat de gâsculiță pregătită să fie dovedită. În mine se trezea un fel de forță ca un clocot la foc potrivit,  ritmică, deloc furibundă, mai degrabă concentrată pe-o viziune unică, binefăcătoare. Simțurile mele erau perfect aliniate, verdele-mi aducea mereu victoria. O savuram picătură cu picătură, și în funcție de aroganța competitorului, reveneam în linie cu el și-i trimiteam o bezea cu aceiași ochi jucăuși, același zâmbet calculat de gâsculiță.
Majoritatea își înclinau capul într-un semn de respect.
Asta îmi dădea putere să mai trec o zi, poate chiar o noapte cu angoasele anesteziate.

Eram o tipă populară și mereu înconjurată de băieți răi, care în interiorul buclei nepenetrante, erau cu toții băieți buni.
Făceam beții legendare și asta mă poziționa în pielea tatălui meu pe care-l controlam cu valorile mele. Făceam ce doream eu din el. Îl făceam să râdă, să danseze, să ofere. Nimeni niciodată nu sărea calul cu mine, oricât de beată eram. Băieții mei mă respectau și mă îndrăgeau. 
Oh, asta-mi dădea putere, puterea de care aveam atâta nevoie în secret, în cotloanele acelea întunecate ale unui mine îngropat, ascuns, mascat. Un mine sfârtecat de frică, de vinovăție, de scârbă.
Niciodată nu dormeam altundeva, decât acasă, oricât și oriunde aș fi băut, iar acasă așternuturile mele erau mereu perfect întinse, curate, colorate. Amețită de alcoolul în exces, euforică sau dărâmată în mine, egal, îmi afundam capul în așternuturile moi, curate, perfect întinse, și toate celulele mele se aliniau într-o binecuvântată eliberare.
Ăștia sunt anii rebeliunii mele, Radu.
Într-o sinteză oarecum săracă.
Au fost ani mulți, cu întâmplări care, așternute pe hârtie pot fi luate drept fantezie oricând. 
Au fost atâția, că nu aș putea să-i număr. I-am adunat pe toți în contul unei vindecări lente dar sigure.
Rebeliunea caracteristică vârstei, rebeliunea care-i este dată fiecăruia odată cu dezvoltarea din copil în pui de adult, mi-a fost scut și pavăză în drumul meu spre vindecare.
Ca să fac din mine un om liber, puternic, mi-am lăsat umbrele să-mi arate cum. Umbrele, nu lumina. 
Cu fiecare umbră manifestată am învățat ceva despre mine. Un mine care devenea din ce în ce mai puțin neputincios, speriat, îngrețoșat.

Am avut norocul să fiu mereu îndrumată de câteva voci oculte. La propriu oculte, și la propriu voci, nu imaginare.
Oameni care mi-au pus în mână cărți și nu s-au sfiit niciodată să-mi dea una după ceafă când deviam de la un rezonabil echilibru.
Oameni care mi-au oferit experiențe poate supranaturale câteodată, și care mi-au dat instrumente suficiente cu care să mă repar într-o bună zi.
Și într-o bună zi m-am folosit de ele. 
Într-o bună zi în care umbra mea mi-a insuflat suficientă forță pentru a ști să cumulez putere.

De când sunt mamă locuiesc cu părinții mei și bunica. Pentru prima dată în viața mea, de-adevăratelea.
O magie s-a produs odată cu vindecarea mea interioară.
Astăzi, totul este bine-n lumea mea, iar securea războiului a fost îngropată undeva, poate fix acolo unde s-au relocat și angoasele mele, companioanele mele perfide din anii copilăriei.

Să nu-și imagineze cineva că dintr-o dată îi văd pe ai mei buni, frumoși, chiparoși. Lucrurile s-au echilibrat din toate direcțiile. Ai mei și-au domolit setea de război din tinerețile lor zbuciumate, pline de dureri interioare. Acum se bucură de nepoata lor așa cum nu au putut niciodată să se bucure de propriii copii. Eu mi-am eliberat frica, vinovăția, scârba. Eliberată de cele trei perfide, totul se vede în altă lumină. Vizunea este mai cuprinzătoare și mai clară, din ce în ce mai puțin blurată de angoasele energofage. 

Fix când am pus ultimul punct acestei scrieri, s-a pornit un fel de tornadă. N-am apucat să postez că s-a luat și curentul și internetul, pomii din dreptul ferestrei au început să șuiere a cataclism, lumina zilei s-a transformat în întuneric beznă, un întuneric furios, cu zgomote de geamuri sparte, uși trântite de mânia vânturilor potrivnice. Până să mă dezmeticesc, am trecut toate stările posibile, de la delir la extaz. Întâi am crezut că totul se petrece doar în mintea mea, ca un fel de ultimă zbatere a unor forțe a căror unică putere asupra mea se mai lega de tăcere, de nezicere, de nedezvăluire. Apoi am realizat că nu e doar lumea mea interioară cea care se prăbușește, ci chiar lumea toată. Ca o ultimă zbatere a unor umbre care, eliberate fiind – încearcă să te-ademenească, se năpustesc asupra ta ca niște fiare, te zguduie, te-amenință cu moartea. 
Pe vremea când eram subjugată de ele, eu paralizam. Frica îmi îngheța ființa, ca o suflare a morții, rece, împuțită, feroce. Paralizam.
Odată, în timpul unei furtuni, am oprit mașina în parcarea unui super-market și am refuzat să părăsesc mașina. Unul dintre frații mei a venit unde eram eu, și doar cu forța a reușit să mă scoată din mașină. Eram încordată ca un făt în rigor mortis.
Astăzi mintea mea a rămas clară. Am închis toate ferestrele (doamne, câte ferestre am…), ușile. Am verificat somnul puiului meu, apoi m-am întins. E o manifestare a forțelor naturii. Și totul este bine-n lumea mea. Am simțit câteva dureri surde, le-am identificat undeva în jurul meu, ca niște oameni, poate. Și-am simțit că sunt norocoasă, pentru că în mijlocul acestei tragedii, în lumea mea totul este totuși, foarte bine.
Apoi s-a lăsat o liniște de mormânt. S-a luminat puternic și brusc. Au repornit aparatele electrice. Viața și-a reluat cursul ei cu toate ce-o compun.
… La știri se spune că cel puțin opt oameni au murit în aceste 15 minute de furie a naturii. Dumnezeu să-i odihnească.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.