Zum-zum-zum-zum…… zum-zum-zum-zum…… bum-bum-bum-bum……. zuuummmmm ……….. zzzzzzzzzuuuuuuuuummmmmmmmmm…… buuuuuuummmmmmmmm………..
În general, el este un prizonier într-un film care rulează cu, sau fără luciditatea sa.
Niciun întreg nu poate fi format decât din părți, dar părțile acestui Tot sunt atât de prinse în propriile filme, încât se percep mereu disociat.
Prea puțini sunt dispuși să admită că zumul ăsta afon are legătură și cu contribuția lor personală, cu zumurile lor. Cu felul în care gândesc, simt, acționează și ei în toată această încrengătură de euri. De la cel mai banal până la cel mai important act din viața lor.
Dar în special cu cele banale.
Momentele acelea când scuipi pe stradă că nu te vede nimeni, când arunci coaja de banană că-i noapte și n-ai chef să cauți un coș, când întârzii la lucru și te doare-n cur că alții așteaptă după tine, când faci un lucru de mântuială și zici ”dă-l în pana mea, că la câți bani primesc, oricum e prea bine”, când refuzi să pui mâna s-ajuți, spunându-ți plin de convingere că nici pe tine nu te-ajută nimeni, când îți bârfești prietenii, colegii, șefii, subalternii, îi porcăiești de nu-i mai spală nici Mediterana, când critici, judeci, acuzi pentru a-ți demonstra cât ești tu de deștept, când visezi la cai verzi pe pereți, dar în loc să pui mâna să ți-i pictezi, sau să ți-i sculptezi, să ți-i confecționezi din hârtie creponată măcar – ridici din umeri, nu-i treaba ta, e treaba altora, care, evident, n-o fac, când aștepți să-ți pice din cer, din pământ, din piatră-seacă fix în gură, dar să fie cu țintă, să nu trebuiască nici să miști nici să caști mai tare, când stai ca un nesimțit în colțul tău, comod, și-arunci cu praștia-n zare, pentru că poți, și pentru că nu-ți convine ce vezi.
Imaginează-ți o lume formată din milioane de indivizi fix ca tine.
Care, fix ca tine, așteaptă o schimbare.
Care să pornească de la alții.