Sharing is caring!

Peste 200 de dale de parchet în cameră. S-a muncit ceva la chestia asta. Am 4 zgârieturi pe pereți a căror proveniență îmi este total necunoscută. Ce naiba, sunt somnambulă? Bântui noaptea și mănânc tiefel? Am lipsă de calciu? Ca ce chestie se petrec chestii fără aprobarea mea? 
Aprobarea mea e varză. 
Privesc pentru a nouăsutedouăzecișicincea oară telefonul, care chiar nu sună. Nu sună! Nu aprob așa ceva! Nu admit! Nu accept! Nu!
Hai că până la urmă tot ca mine e, vrei război? Primești. Pentru asta, nu-ți voi răspunde de la a treia încercare, cum mi-am propus, ci te voi lăsa să te zbați ca peștele pe uscat O ORĂ!
Va trebui să te grăbești, pentru că altfel, nu am de ales, decât să te țin în șah toată noaptea, și jumătate din mâine. Știi bine că-s capsomană.
Vorbesc cu telefonul. 
Nu, nu la telefon, n-am eu norocul ăsta să se milogească de mine din prima nesimțitul pământului. Vorbesc cu telefonul pur și simplu. Deja mă disperă jocurile astea de orgolii, pe bune. Ce-o fi atât de greu să lași de la tine pentru iubirea ta?? Animalule.
– Ai putea să suni tu…..
Asta-i o scârbă de voce din capul meu. Se crede înțeleaptă și împăciuitoare, dar părerea mea este că-i cea mai cretină și mai lipsită de coerență parte din mine. N-are pic de mândrie-n ea.
– Piei, satană! Nici moartă nu sun, auzi? Nici picurată cu ceară! Păi ce crede el? Eu sunt fraiera lui?
– Posibil să creadă că, din moment ce tu ai greșit, e alegerea ta să reparați sau nu…
– Cu ce am greșit eu???? Eu???? Băi, băi tu ești chiar tâmpită..
– Păi tu l-ai trimis la dracu și-ai plecat în trombă… nici n-ai așteptat să-ți explice. Plus că, era să-l calci cu mașina…
– Mai bine-l călcam direct și știam de-o treabă. De morți numai de bine. 
– După care te-a sunat de 23 de ori și ți-a lăsat două mesaje. Tot el voia să știe că n-ai pățit nimic.
– Așa, și? Era greu să mai sune de trei ori? 

Orgoliu.
O chestie obeză și lacomă din capul omului, cu apucături de copil răzgâiat, poate chiar copilul însuși, blocat în povești demult uitate despre momente stânjenitoare, sentimentul de respingere, teama de abandon, nevoia de iubire.

Nu țineam la mândria mea de rea ce eram, țineam la mândria mea, la orgoliul meu, de speriată ce eram. 
Aveam nevoie de demonstrații absurde, pentru a mă convinge, din nou, și din nou, că pot fi iubită. 
Nu, nu doar că pot fi iubită, vax, trebuia să fiu sigură că nu mă arunci ca pe-o zdreanță veche când mi-e lumea mai dragă. Știam bine cum e să fii vulnerabil, și, sincer, nu mă coafează. Se lasă cu goluri imense direct în plex, doare ca naiba și trece greu. 
Copilul rănit trăia în mine o viață proprie. Nu, nu avea vârsta mea, pentru că micuța fetiță s-a blocat undeva, și a rămas acolo, prizonieră într-un episod care, deși a trecut demult, pe ea a dislocat-o pe interior. 
Atunci, acea energie psihică s-a disociat de întreg, în urma unei lovituri dure. Ai văzut ce se întâmplă când lovești un pom cu putere? Crengile sale se clatină în direcția loviturii, dar unele fructe cad, cad în direcția opusă, se disociază de pomul-mamă. 
Asta se petrece și cu energia psihică în urma unui șoc puternic. O parte, partea vulnerabilă – se dislocă, se disociază de tine-întregul, și rămâne undeva în umbră, reiterându-și povestea tristă, ca o placă zgâriată. Nu pare să fie conștientă de faptul că timpul a trecut, ori că tu-totul ai deja multe alte întâmplări frumoase. 
E blocată, prizonieră, undeva într-un fel de zonă crepusculară a propriului univers interior. S-a transformat într-o umbră a ta. E parte din tine, vie, la fel de vie ca tot ce te compune, pentru că, nu-i așa? energia nu moare niciodată, oricum ar fi fost ea generată. Unde-i lege nu-i tocmeală, și asta-i lege.

Nu, nu doream să-l chinui pe el, nici prin cap nu-mi trecea că el poate suferi, dimpotrivă, mi-era teamă de nepăsarea lui, de golul ce-l poate săpa-n mine, de disperarea ce mă putea cuprinde, de reînvierea micuței prăpădite în aceeași poveste, din nou și din nou, ca o moară stricată.
Îl iubeam, mă scurgeam după el. Găseam cuibăritul în brațele lui – cea mai extatică trăire din câte cunoscusem. Nu l-aș fi rănit niciodată, și eram sută la sută convinsă că între noi doi – eu sunt singura care poate suferi. El nu, pentru că eu îl iubeam cu adevărat. Nici măcar nu conta dacă spuneam asta sau nu. Conta că eu știam exact ce simt, prin urmare el n-avea cum să nu știe, doar era jumătatea mea.

Țineam la orgoliul meu cu dinții. Era singurul meu scut, era unica mea armă, deși mă simțeam mereu descoperită, ca atunci când te invadează teroriștii, și te prind cu o tigaie-n mână.
Ăia au AK47, cagule pe fețe, echipamente negre, veste anti-glonț, funii, lanțuri, iar tu stai ca idiotul cu o tigaie de cătite-n mână și faci pe viteazul.
Puteau să-mi toace-n cap 7 voci înțelepte, nu una amărâtă, că eu eram surdă și oarbă.
Ai văzut cum decurge o ședință de hipnoză? Omul vorbește, mișcă, gesticulează, are coerență în acțiunile lui, dar cumva, gândirea lui este subjugată de vocea hipnotizatorului. 
Această voce din capul meu părea mereu alertă, mereu pe fază, depista orice potențială dezamăgire, și o contracara cu lovituri precise, care, de cele mai multe ori mă dureau și pe mine, dar le suportam cu stoicism, crezând că doar așa se poate.
Nu aveam orgoliu doar față de iubitul meu, pentru că viața mea nu se derula doar prin rolul iubitei, aveam și alte roluri (rolul copilului părinților mei, rolul surorii fraților mei, rolul elevei, rolul profesionistului, rolul verișoarei, rolul prietenei, rolul vecinei, rolul colegei, zeci de roluri diferite, toate unite-ntr-un mine din care făcea parte și fetița rănită, blocată-n zona ei crepusculară.

Și nu, nu eram conștientă de copilul rănit, blocat, vocal din capul meu. E-hheee… dac-ar fi atât de simplu…. păi nu-l împăcam eu de mult? Păi nu-mi salvam eu din start ani și ani de suferință inutilă?
Ca atunci când ești hipnotizat. 
Asculți orbește de o voce care pare interioară, pare integrată în ființa ta, pare să fie însuși gândul tău cel mai lucid. 
Nu e ca și când îți spui: ”Acum îndeplinesc orbește indicațiile domnului Gigi Spanac, doctor în științe medicale, psihologul meu curant, specializat în hipnoză eriksoniană, hipnanaliză, tehnici transpersonale de sondare a inconștientului – un mesmerizator desăvârșit care face din mine ce vrea el, iar eu particip la asta pentru că mă fascinează butonii lui ridicoli, și sunt și impresionat de toate titlurile sale academice, lucru care-mi inspiră competență desăvârșită și o șansă la salvare de mine însumi, care mă auto-sabotez constant, prin prisma mecanismelor mele cognitive prăpăstioase”.

Eu nu eram dispusă să renunț la orgoliul meu pentru nimic în lume, și asta nu din înfumurare, nu din aroganță, nu din impertinență, doar din frică. O frică pe care nu eram dispusă să o recunosc nici în ruptul capului, pentru că dacă aș fi făcut asta, mi-aș fi dezvăluit mie însămi partea vulnerabilă, iar mintea are niște moduri excepționale de a te proteja de tine însuți, așa încât să poți supraviețui.

Poate crezi că ”a supraviețui” este puțin prea mult pentru niște răzgâieli infantile, dar energia psihică cu care ai trăit un episod nefericit fix asta a engramat în traducere. Supraviețuire. Nici măcar nu contează dacă evenimentul în care s-a blocat parte din tine este unul dramatic sau ridicol. Contează doar vibrația acelui moment. Și faptul că o parte din tine a rămas captivă acolo.
Fețele orgoliului pot lua hidoșenii de înfățișări. Absurde, ridicole, penibile, lipsite de sens, inoportune, etc… etc…
Dar tu ești omul cu tigaia-n mână. Te-au cotropit teroriștii, și-ți zici că dacă te-ajută

puțin corpul, puțin norocul – scoți din tine niște scheme Kung Fu și îi dovedești. Apelezi și la Jiu-Jitsu, dezvolți tehnici MMA. Tu și cu tigaia ta. 

Acest Kung Fu Panda-n izmene.
Huaaaa – iaaaaa!

Personal, nu mi-am propus niciodată să renunț la orgoliul meu, cu atât mai mult cu cât societatea contemporană nu mi-a inspirat nicio clipă vreo altă față validă a individuării.
Pe vremea când mă formam ca persoană în raport cu lumea, în România era atmosfera unei descătușări totale, era o tranziție bruscă de la totalitarism la o democrație înțeleasă cu mintea prizonierului.
Orgoliul personal era un must-have, o față palpabilă a libertății, după ani de umilință, oprimare, obidă.
Pe toate căile, prin emisiunile pe care le urmăream, filmele pe care le vizionam, mișcările unei scene politice instabile, orgoliul personal era ridicat la rang de superioritate morală, semn clar al incoruptibilității și-al spiritului democratic.
Măi tinere, tu știi cum suna acest cuvânt ”DEMOCRAȚIE” în urechile noastre?
Era… alfa și omega împlinirii personale. Așa cum poate, în zilele noastre sună ”ILUMINARE” sau… ”NASA”…în funcție de preocupările personale.
Mi-am propus să lucrez la smerenia mea, pe care nu o identificam ca fiind în antiteză cu orgoliul, dar am dat niște rateuri tragi-comice câtă vreme tratam smerenia ca pe un concept.

La un moment dat am început să mă tratez ca pe o ființă demnă de atenție, capabilă, poate chiar iubibilă. Atunci am strâns puteri și-am îndrăznit să vreau să vindec părți din mine care dureau mut.

Știi, vindecarea în sine nu-i atât de grea, cât e drumul până la intenția propriu-zisă. Fermă.
Pentru că este un drum lung până la intenția potrivită.
Întâi îți dorești să repari lumea, apoi îți dorești să rezolvi situații, circumstanțe, apoi îți dai seama că toate par să aibă o legătură cu persoana ta, și încerci să te iei la trântă cu karma, vezi că-i mai smardoaie ca tine și-o dai în siropoșenii cu ea, s-o-mbunezi, apelezi la mantre, vizualizări, rugăciuni, inițieri în tot felul de sisteme spiritual-karatiste, apelezi la îngeri, arhangheli, sefiroți, te afunzi în studiul planetelor care dau câteodată niște cadouri nesperate, să fii în temă, să sari direct în niveluri superioare, țuști – fuck you karma, gotya!,  dintr-a cincea dimensiune îți arăt și degetul mijlociu, apoi îți dai seama că ai intrat într-a cincea, a opta, a zecea, ai escaladat ca nebunul dimensiunile, dar nimic, karma-i pe urmele tale – nebuna, ai soartă grea, te iei din nou la trântă cu ea, le comanzi spiritelor, tai corzi, te-nfășori ca o mumie cu benzi de lumină, te refugiezi în globuri de cristal, îți fabrici săbii (tot de lumină) cu care-mpungi imagini hidoase ale dezastrului personal, revii la îngeri, îi ceri lui Mihail să te antreneze-n arte marțiale și să-ți pună la dispoziție o armată numeroasă de îngeri din subordinea sa, care să-ți păzească ție curul, faci fumigații cu salvie, tămâie, pelin și alte ierburi, mergi la Arsenie Boca și-l implori să te scape de ghinioane și necazuri, te apuci de rugăciunea inimii pe inspirație și expirație, îți pui pomelnice la șapte biserici odată, faci milostenii, dai de pomană, ții postul crăciunului, postul paștelui, postul lui sfântu’așteaptă, îți dai în cărți, în cafea, în bobi,  te-apuci de meditație, renunți la carne, îmbrățișezi copaci, participi la seminarii de anulare a karmei, te-apuci pe iertat în masă, ai citit un articol tare pe-un blog, una Andreea zice că iertarea este o cheie pentru eliberarea blocajelor din structurile tale, ierți tot, inclusiv șapte vieți în urmă despre care nu știi nimic, dar să fie treaba-treabă, să fie bine ca să nu fie rău, te duci la clarvăzători, ăia te trimit la slujbe de dezlegare, te duci și la alea, ții posturi negre, faci peregrinaje în locuri celebre cu energii vindecătoare, faci mudre la triunghiul divin Omu – Babele – Sfinx, cauți semne ale prezenței entităților de lumină în viața ta, te milogești la ele să te norocească și pe tine odată, că mănânci și de pe jos pentru ele, îți fabrici talismane de protecție, revii la arhetipuri de putere, te specializezi în vizualizare creativă.

Toate astea din postura omului care are de-a face cu oameni, forțe, evenimente exterioare ființei sale.

După ce le-ai încercat pe toate – tragi un ochi în tine. Hai s-o fac și pe asta. Ce înseamnă pentru mine personal toate arhetipurile astea? Ce valoare au în simbolistica interiorului meu? A, am o minte în spatele minții? Ce chestii îndrugă ea, prietene? Te iei de cap pe măsură ce-i descoperi limbajul. Băi, ești sigur că-i ok ce-ndrugi acolo? Dar eu nu sunt așa! De ce aș fi așa? Mai prinzi câte-o idee, o urmărești pe dâra ce-o lasă-n urmă, mai descoperi, te mai crucești – unde naiba sunt în viața mea? Prietene, sunt pe niiiiiicăăăăriiiiiii……..

Și-abia atunci întrevezi posibilitatea unei vindecări proprii. 

Când ai stabilit asta, jumate din treabă e ca și rezolvată.
Pentru că devii responsabil de propriul bine, și asta te eliberează de o sumedenie de dependențe de care nici măcar nu erai conștient.
Dependențe de genul – ”dacă mă părăsește. mor”, ”dacă par prost, pică cerul pe mine”, ”dacă nu am dreptate, îmi pleznește ficatul”, ”dacă nu reușesc, sunt cel mai jalnic specimen biped”, ”dacă……………………” completează tu mai departe.
Și pe măsură ce reușești să construiești în tine un univers sigur, lumea ta exterioară devine din ce în ce mai sigură. 
Teroriștii își dau cagulele jos, se-așează politicos la masă, și te-ntreabă dacă dai și tu o clătită, sau ce faci cu tigaia aia?



Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.