Sharing is caring!

Dacă te știi sensibil, bun, prea bun pentru lumea rea în care trăiești – nu deschide acest articol.
Dacă l-ai deschis – închide-l repede.
Există posibilitatea să-ți rănesc toate sentimentele, unul câte unul, și știm amândoi că ție nu-ți place asta, iar pe mine mă lasă rece, lucru care te poate și umple de nervi. N-are rost.
 
Avertizarea a fost făcută, mai departe n-o lungim, fiecare își asumă. Sau mi-o aruncă mie-n cârcă, egal. Ca la meteo.
Intenționez să vorbesc despre iertare, și nu în termenii cei mai solidari față de victima năpăstuită de această soartă nemiloasă.
Am scris și-n termeni de solidaritate, dacă vrei să piși ochii, vezi AICI și, eventual AICI. De fapt, mai ales aici.
Atunci când precizezi că tu ierți dar nu uiți, și repeți, și o zici omului în față, pe la spate, din toate pozițiile, să nu cumva să rămână nemarcat – zace-n tine o ciudă, da ciudă de-aia plină de scuipat, muci și alte fluide eliminate pe bază de izbucniri ”siropoase”.
șantaj emoțional, iertare, victimizare, asumare, prea bun
 
”Ierți”, dar categoric nu uiți, și sub nicio formă nu dai drumul, ci te ții de piciorul omului, te târâi după el, îi mai bagi câte-o piedică, să nu cumva să fugă prea repede, l-ai băga în cușcă dac-ai putea, dar nu poți, și asta-ți amplifică sentimentul de impotență, ceea te te face să mai punctezi odată că tu ierți, dar nu uiți.
Că tu ești ăla bun, prea bun, călcat în picioare de bun ce ești. 
Nu mă pot abține și-o zic verde: posibil să fii călcat în picioare, dar cine te pune să te târâi de picioarele omului?
 
Ah, nu poți să renunți. Că tu iubești. Sau, mă rog, ești atât de bun încât consideri că și cel mai sinistru criminal merită o a doua șansă. Neșansa ta fiind aceea că te-ai legat ”sufletește” de-un criminal în serie, care te ucide-n tine zi de zi. Iar tu, zi de zi tot ierți dar nu uiți.
De ce-am pus ghilimele? D-aia. Că sufletește my ass.
Băgăm sufletul în chestiuni care nu-l privesc, săracul. 
N-are legătură sufletul cu dependențele tale de persoane care-ți tot scapă printre degete, deși te folosești de tot arsenalul pizmei pentru a-l țintui în cușca nevoilor tale.
Ale tale. Nu, nu ale sale, te cred că uneori se-ntoarce și-ți cere iertare, chiar te cred, dar dacă n-ai fi tu nevoiaș – ce te-ar putea determina să continui povești care te ucid în tine repetat?
Pe bune, acestea sunt chestiuni de foarte mare bun simț, care nu sunt expuse aproape niciodată în teoriile iertării, din solidaritate față de victime, unul dintre gândurile automate comune.
Unde – victima este întotdeauna cea care trebuie să ierte. C-așa face omul bun.
Există o chichiță a cogniției: aceea de a lua elementele la pachet. Așa sunt traduse direct în minte.  Masa e masă, nu e tablă cu patru stâlpi de susținere. Sau câți or fi. Triunghiul e triunghi, nu sunt trei linii unite. Și-n progresie, elementele vin la pachet, în toate domeniile care implică observarea.
Așa se face că victima este întotdeauna om bun, negreșitor.
Așa cum un chip simetric este preferat atunci când se fac angajări, acesta fiind asociat cu competența.
Așa cum un trup ”lucrat” pe ici, pe colo – este asociat prostiei și prostituției, dacă nu fizice – măcar morale. 
Așa cum un titlu de autoritate este asociat automat cu responsabilitatea. Omul este dispus să renunțe la propriul discernământ, sub ascendentul unei autorități, oricât de iraționale ar fi solicitările. A zis șefu. Profu. Comandantul. Whoever.
 
Victima nu este întotdeauna om bun, fără de păcat.
 
Nici frumusețea nu este o garanție a deșteptăciunii, nici silicoanele nu sunt semne ale prostituției morale, nici omului cu o autoritate nu este întotdeauna imperativ să i se asculte ordinele, dacă acestea încalcă praguri ale unei relative (măcar) decențe.
Noi știm asta în teorie, și mai ales în ceea ce-i privește pe alții. În fapt, dacă ești dispus să-ți urmărești șirul gândurilor, vei constata o sumedenie de automatisme mentale, seturi de preconcepții absurde.
 
Că tot se bate moneda pe trezit, cam pe-atunci ești ușor dezmeticit, când ai ieșit din samsara automatismelor mentale.
 
Hai la deal cu boii mici. Cu iertatul în desăgi.
Tare ne mai place să ne căutăm în cur. 
Cultul propriei persoane poate atinge cote impresionante. Acest ”sunt prea bun pentru lumea asta rea” – personal mă face să râd. Nu mă impresionează, nu mă înduioșează, nu-mi atinge glandele lacrimare.
Nici măcar nu te compătimesc pentru ignoranța ta.
Pentru că această compătimire a mea ar contribui la adâncirea prăpastiei, în care, deja ești.
Nu mă refer la victimele unor reale abuzuri, acestea, în general sunt primele care se focusează pe depășirea momentului, cu orice preț. În general, adevăratele victime sunt nevăzute, neauzite. În general, adevăratele victime VOR să uite, deși, nu pot ierta. Aceasta este – de fapt, o formă de iertare. A dori să-ți scoți din minte evenimentul care te-a rănit, să te eliberezi de greutatea ce simți că-ți apasă cursul vieții, aceasta este forma de iertare nenumită, neetichetată.
Mă refer la cei care țin cu dinții de relații în care sunt devalorizați, răniți, dar ei rămân pentru că vor să schimbe omul de lângă ei.
Mă refer la cei care n-au curaj să plece de lângă cel care-i rănește, pentru că se tem de singurătate, dar nici nu le trece prin cap să ia omul așa cum este el, dacă tot și-l doresc în viața lor, sau nu pot fără el.  
Mă refer la cei care nu contenesc să se plângă de nefericirea lor, dar asta nu pentru că doresc să se elibereze, ci pentru că doresc să strângă lanțurile-n jurul celor care-i nenorocesc.
Mă refer la cei care nu pun punct, ci pun doar semne de exclamare, multe semne de exclamare, e greu, e grav, e nenorocire, dar se scaldă-n ea zi de zi, în fiecare zi în care ar putea să pună punct.
Mă refer la oameni care se ascund ca niște lași în spatele unor cuvinte mari, la adăpostul cărora zac forme de abuz. Da, și acesta este un abuz. Nu, victima nu este întotdeauna bună, negreșitoare. 
Victima nu este întotdeauna aia care se dă mai tare cu capul de pereți.
Mă refer la cei care-și șantajează emoțional partenerii sau amicii sau rudele – cu iertarea dar neuitarea lor. Cu pretențiile lor în schimbul cărora sunt dispuși să te mai ierte odată dar să nu uite, și să-ți mai pună un set de cătușe și-un căluș în gură.
Mă refer la oamenii care vor să schimbe oameni.
Mă refer la oamenii care se dau cu fundul de pământ că nu e cum vor ei, în nemărginita lor bunătate, căci, poate n-am precizat de mult, ei iartă, dar nu uită, și, și sunt prea buni pentru lumea asta rea.
 
Când tu te etichetezi pe tine prea bun, lasă-mă să-ți râd în față. Ți-am zis să nu citești mai departe, cine te-a pus?
 
Când tu spui că ierți dar nu uiți – eu îți sugerez să plimbi ursul. Du-te-n lumea ta și prostește-ți sclavul care-i ușor de manipulat, că se simte cu musca pe căciulă. 
 
Nimeni nu-i niciodată prea bun, iar bunătatea nu-i neapărat siropoșenie și afect.
Nimeni nu iartă dacă nu uită, și nu mă refer la uitatul demenței de tip Alzheimer, ci la detașarea emoțională de ceea ce tu spui că ierți. Nu, nu ierți, nu ierți dacă nu dorești să te eliberezi, nu ierți, folosești cuvinte mari, îți ascunzi în spatele lor ranchiunile și dependențele.
Ești un dependent care nici măcar nu-și asumă.
Ești un manipulator care a găsit formula ideală în care-și poate deghiza nevoia de control, dependența, viciul.
Ești un abuzator. O altă formă de abuz. Ăla subtil, mascat, împopoțonat cu toate penele victimizării.
Asta ești.
Înjură-mă, urăște-mă, dă vina pe mine pentru necazul în care te scalzi, scoate-mi ochii cu durerea ta, dar vezi să nu uiți de ăla de sub papucul iertării tale fără de uitare. Poate-ți scapă. 
Poate vrea să te elibereze și nu ești pe fază să-i sari la beregată.
 
Și când chiar nu mai suporți – ai să pleci. Ai să pleci fără surle, fără trâmbițe, fără statui ridicate-n cinstea bunătății din mintea ta.
Ai să pleci și-ai să uiți.
Că scăldatul în mocirlă nu te face mai curat, oricât te-ai bălăci.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.