Sharing is caring!

În fața minciunii am avut mereu un sentiment de uimire. 
Deși, până la frumoasa mea vârstă… am avut ocazia să văd de toate felurile. Minciunici nevinovate, minciuni prin omisiune, minciunele idioate, lipsite de orice sens previzibil, minciunoaie gogonate. Minciuni spuse pe la spate, minciunele pe după copaci, minciunoaie zise-n față cu impertinență.
Toate mi-au stârnit  uimire și  curiozitate, mereu.
Nu, nu de ce minte omul, omul în general minte cu un motiv lesne de dedus imediat ce prinzi minciuna, și nici ce-i în capul lui, că la tăți ni-i greu într-un fel sau altul, unii avem claie de paie, alții avem căpițe. Tot de paie. Printre paie – neuroni răzleți, se caută-ntre ei.

Curiozitatea mea a țintit tot timpul anamneza omului care minte. 
Nivelul de persecuție din capul său, și cum anume a dobândit luptele astea.
Sunt lupte grele acolo. Eforturi de a palma un adevăr oarecare, de a-l înlocui – și asta presupune de cele mai multe ori strategie, căci un înlocuitor de adevăr trebuie îndesat, ajustat, dilatat pe alocuri, nuanțat fix pe fix, nu-i ușor.
Toate aceste strădanii – pentru că în pielea sa nu este suficient, nu este bine, nu este acceptabil, nu este potrivit, nu este plăcut, nu este iubibil.
Persecuție.
Care nu vine așa, de una singură, hop și io, am venit că-i loc la tine.
Ea se dobândește în timp, se clădește, o durere, două dureri, nouășpe, apoi devine reflex. 
Trebuie să fac în așa fel încât să nu mai doară, își zice omul, convins că așa cum este el – nu-i deloc în regulă, deci trebuie să confecționeze feluri cu care să nu dea greș.
E o frică. 
Frica de toate fețele neiubirii experimentate de om de-a lungul timpului.

Iar frica te mână la cele mai necugetate gesturi, mereu.

Așa se face că omul cu frici înghesuite-n spatele gândurilor sale – ia bucăți de adevăr, le pitește-n întuneric, și confecționează, ajustează, colorează, nuanțează, retușează, modelează minciuni, mici, mijlocii, mari – pentru a se păzi pe sine de respingere, dezaprobare, critică, judecată, și alte fețe ale neiubirii.
Nu, nu are cum să gândească la fel ca ăla relaxat, să-și dea seama că n-a potrivit bine pe alocuri, că poate cineva sau toată lumea vede nesimetria care-i va descoperi plagiatul bucățelei de adevăr palmate.
Nu.
Pentru că frica îți ia mințile. Nu contează că-i frică de moarte sau frică de respingere.
Frica este un instinct, un reflex.
Te naști cu ea în tine pentru a supraviețui. Și asta este superb. Pentru că te ajută realmente, din primele ore de viață.
Îți imaginezi o zi din viața ta fără instinctul natural al fricii, acela care te ține departe de accidente rutiere, prăvăliri peste balustradă de la etajul 10, arsuri, tăieturi, înec, sufocare, etc?
Horror.
Frica este atât de blamată, dar sămânța ei, instinctul natural, nepervertit, este cel care ne menține-n viață cât trăim.
Acest instinct natural se pervertește în timp. Face pui.  Pentru fiecare ocazie în care persoana îi este amenințată. Eul. Eul se autosusține folosindu-se de același instinct dat de inteligența infinită a naturii.
Iar frica ce privește Eul, vine la fel de animalic ca instinctul dat la naștere, dar fiind vorba despre o falsă supraviețuire, supraviețuirea unui Eu de altfel nesupus morții câtă vreme ființa respiră și are puls – acest fel de frică este o frică pervertită. Sau un hibrid al fricii – instinct pro – viață.
Și frica asta – hibrid – se manifestă la fel ca în toate situațiile de urgență. Din același centru se declanșează, cel amigdalian, dând reacția luptă sau fugi. 

Omul duce o luptă.
Pentru ca Eul său să supraviețuiască. Să nu fie rănit. Să nu fie dezintegrat.
Și minte. 
Nu, nu poate calcula cu precizie elementele, să fie la linie, să pupe la nuanță, să nu cumva să fi văzut cineva adevărul fix înainte de a-l dosi el în obscuritate. Că face toate astea din centrul fricii. Care zgândăre omul până-n rădăcină. 
Mereu mă-ntreb ce experințe te pot ciunti într-o asemenea măsură încât să fii nevoit să-ți protejezi Eul prin reacții amigdaliene.
Iar atunci când am ocazia să descopăr cauzele fricilor personale ale omului, nu contenesc să simt uimire.
Uimire în fața  naturilor durerilor, și-a felurilor în care acestea se propagă-n timp și spațiu, în zestrea omului, din moș-strămoș. 
Niciun părinte nu creează durere din bine. Durerea se naște din durere, iar în durere naști alte dureri. 
Niciun copil nu învață durere din bine. Durerea se naște din durere și toți părinții au fost copii la rândul lor. Copiii unor oameni care odată au fost copii.
Din moși-strămoși se lasă moștenire durerea, ea nu apare pe nepusă-masă, hop și io, am venit că-i loc la tine.

Ea se dobândește în timp, se clădește, o durere, două dureri, nouășpe, apoi devine reflex. 
Trebuie să fac în așa fel încât să nu mai doară, își zice omul, convins că așa cum este el – nu-i deloc în regulă, deci trebuie să confecționeze feluri cu care să nu dea greș.


Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.