Sharing is caring!

E a doua oară când facem asta. Sunt lungită pe canapea, acoperită cu un pled, corpul îmi tresare uneori încordat de puseuri de frisoane.
O voce caldă mă ghidează în demersul meu interior. Cobor în mine, cobor niște trepte. Cobor, cobor…..

Simt aievea mirosul naturii vii, și un vântișor blând îmi înfioară simțurile, ca și când am făcut un salt între două realități. Nu delirez, sunt conștientă de faptul că, în continuare sunt lungită pe canapeaua din livingul omului, dar cumva, am două ființări, egal de aievea.

Ajung într-o grotă și mă transpun în trei realități distincte. Sunt pe canapea, sunt în grotă – observ, și sunt în grotă – cea observată – mă lasă rece că-s observată de două nebune temerare. Nu simt să le-ntreb ce caută, nu simt să le împărtășesc prezentul meu. 
Observ o tânără femeie cu părul lung și negru acoperindu-i fața schimonosită de durere. O privesc inundată de un straniu sentiment de familiaritate. Îmi seamănă izbitor, sunt un eu uitat, regăsit. Încerc să-i vorbesc, dar în zadar. E prinsă ca-ntr-o menghină într-o durere pe care nici n-o reprimă, nici n-o dezvăluie.
Mă aflu acolo pentru a cunoaște, vreau să înțeleg, mă plimb de-a lungul și de-a latul grotei, îi studiez în semiobscuritate zidurile din piatră ciudată, nisipoasă, modelată în forme ciudate, cu scrijelituri într-o simbolistică necunoscută. Singura sursă de lumină sunt razele lunii ce pătrund printr-un fel de turn în formă de spirală, descoperit, ca o gaură-n deal, cu vedere la cer, eu fiind într-un uter al pământului. Consider o bizarerie această constatare, atât din canapea, cât și din interiorul grotei. Mă gândesc că-i mai degrabă un simbol al inconștientului, nedescifrat, la fel ca celelalte simboluri gravate-n pereții grotei. Sunt convinsă că privesc o instanță a psihicului meu – tradusă în imagini simbolice.
Încerc să descifrez simbolistica, și mă pierd instant. Revin cu totul în canapea.
Gata, am fost trasă înapoi. Nu mă mai pot întoarce.

Mai încerc odată, ajung în aceeași grotă, de data asta fără să cobor treptele, mă dezmeticesc în dreptul unui fel de altar, privesc în jur – sunt singură-cuc. Îngenunchez brusc, aproape mă prăbușesc în genunchi în dreptul altarului pe care tronează un ametist mare, strălucitor, ce luminează într-un mod supranatural încăperea.   
E un efect straniu dat de lumina soarelui ce străbate prin același turn spiralat.
Vocea care mă ghidează îmi cere detalii, mă concentrez să le concretizez, dar privirea îmi este străbătută de niște gratii ciudate, nu disting dacă sunt materiale, palpabile, sau pur și simplu bariere ale propriei imaginații.   
Insist să văd, încerc să pătrund dincolo de barierele-gratii, dar realitatea se transpune în alte timpuri, simt asta, nu știu, văd două cruci, una albă, una neagră, imaginile devin difuze, întunecate, se pierd…. revin.

 
Mai mult de un an de zile am făcut analiză la sânge pe simbolistică.
În încercarea de a-mi fructifica scurtele călătorii într-un interior ascuns conștientului.

Am declanșat în mine momente de drame lipsite de logică. Am trăit aievea amintiri care nu s-au petrecut absolut niciodată, din timpuri atât de îndepărtate încât nici măcar n-am îndrăznit să le cataloghez.
În continuare m-am focusat pe simbolistică. Deși la un moment dat am intrat în transă și-am strigat într-o limbă străină, neidentificată. Nu, nu am intrat în transă deliberat, cu intenție. Am avut câteva zile în care mintea mea aluneca între prezent și o realitate alternativă, neidentificabilă. Alunecări bruște, scurte, intense.

Am îngropat totul în mine. 
Din motive multiple. 

Săptămâna trecută am avut un vis.
Unul din acelea.

Un șaman bătrân, în aceeași grotă ciudată. De data asta încăperile sunt transformate în camere de spital. Mă sfredelește cu privirea. RMN-ul e tehnologie expirată pe lângă ochiul nagualului.
Sunt asistată de voci fără chipuri, care-mi vorbesc direct în mine.
– Ei vindecă. Iar dacă ești de-a lor, în funcție de puterea ta – te vor mai chema. Să te alături grupului.
Mă întreb care ”ei”, pentru că eu văd doar bătrânul cu ochi de vultur. Dar imediat în dreapta mea se materializează o tânără. Înaltă, frumoasă de pică, dar cel mai impresionant este valul de căldură pe care-l degajă, și forța ei care se simte palpabil. Cuvintele sunt sărace.
Nagualul îi face un semn discret de aprobare, iar ea se mișcă atât de brusc încât nu am timp să reacționez. Vorbește și acționează.
– A, dar e foarte simplu cu ea, imediat se rezolvă, nu-i nevoie decât de o singură mișcare ca s-o realiniez.
Mă prinde cu amândouă mâinile, mă ridică fix ca pe-un prunc pe care-l arunci în sus și-l prinzi înapoi în brațe, mă smucește în aruncătură, apoi mă așează pe pat, cu fața în jos.
Mi s-a părut că-mi spune fix în smucitură să nu mă sperii, și să nu opun rezistență.
Ce rezistență…. a fost mai rapidă ca gândul însuși. Câtă precizie…
Reușesc cu greu să mă coordonez, sunt încă cu fața-n jos, îi mulțumesc tinerei, îi spun că a fost perfectă, că-i admir tehnica, bolborosesc ceva despre faptul că am în burtă un copil, dar mi-o retează scurt.
– Hai lasă alintul, că te pierzi. 
– Ai vreme să te întremezi, apoi te așteptăm aici. Ai treabă – completează nagualul.

Într-adevăr mă pierd. Imaginea e tot mai difuză, iar concentrarea mea se disipă gradat. Mă-ntreb în cât timp mă întremez, și cum voi ști să mă întorc. Mă onorează atât de tare invitația, că-mi vine să zburd de bucurie. Mi-era teamă că nu voi fi invitată, aflând că doar uneori invită, dar iată că mă temusem degeaba. Mă-ncâlcesc în imagini ce vor să-mi atragă atenția, dar nu au legătură cu ceea ce tocmai trăisem cu o luciditate impresionantă.

Frate-miu îmi propune să facem o excursie pe undeva în week-end, cât mai stă pe-acasă. Mă-ntreabă pe unde aș vrea. 
Hai la Șinca, zic.

Pornim la drum de dimineață, și prindem vreme bună, șosea liberă.
Ajungem ghidați de GPS-ul lui ce vorbește-ntr-o engleză britanică.

Descopăr treptele din peisajul introspecției ce se presupune a fi fost unul simbolic.
Descopăr grota.

Fix în plex îi simt asemănarea, și-n mijlocul capului, care-i inundat de-un fel de energie cald-mentolată. Nu pot să gândesc aproape nimic foarte limpede, și nu am nicio viziune paranormală. Doar detensionare. Pace, în ciuda descoperirii impresionante.

Nu cunosc deznodământul. El este pe cale să se petreacă. În felul lui. Simbolic sau concret.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.