Sharing is caring!

Foarte greu îmi adun cuvintele pentru ceea ce vreau să scriu. Că așa-i. Când crezi că le-ai văzut pe toate, apare fiică-ta de nici patru ani și pune degetul pe-un rahat – uite mama, asta am învățat eu în prima lună de grădi.

Am învățat că fetițele plâng pentru că nu au tată.

Băi, băi! Băi retardaților care sunteți cu miile, cu sutele de mii, băi redușilor, băi ologofrenilor!
Cât, cât de tâmpit să fie un om, cât de tare să ignori limitele absurdului, cât de josnic să fii? Ce anume pe lumea asta poate fi mai mojic decât să faultezi un copil nevinovat?

Într-adevăr, fetița mea nu are tată. E o realitate în care s-a născut, e un adevăr lipsit de orice apăsare în familia noastră. Niciodată copilul meu nu a auzit din gura mea UN cuvânt despre LIPSĂ. 
Pentru că chiar nu există nicio lipsă nici în sufletul meu, nici în capul meu sofisticat, nici în viața mea, nici în casa asta mare în care trăiesc suficient de decent. Atât de decent încât Maya nu a auzit vreodată în viața ei cuvântul NU AVEM. 
Poate că au fost momente în care chiar n-am avut fix ce mi s-a cășunat pe moment, sau i s-o fi cășunat ei, dar niciodată, dar absolut niciodată nu am verbalizat în așa fel încât să pară că există o nevoie și o lipsă de posibilitate.
Nu, nu pentru că am avut grijă neapărat să n-o împovărez pe ea, ori să-i creez realități ideale, ci pentru că așa sunt eu, asta e firea mea de nebuna dracului ce sunt, sunt un om mulțumit de viața lui!

Maya nici măcar nu știe ce este ăla un tată, pentru că la trei ani jumate încă nu are un bagaj de cunoștințe vast,  încă învață culori, numere, chestii de-astea de copii.
Copiii n-au cum să știe că NU AU CEVA, câtă vreme nu li se semnalează existența respectivului CEVA, și nu li se implementează regula  lui TREBUIE SĂ AI CA SĂ FII BINE.
În casa mea niciodată nu s-a vorbit despre așa ceva, nu neapărat pentru că cineva a reprimat un subiect tabu, ci pentru că eu am limpezit lucrurile din fașă, de când am luat decizia de a fi mamă-singură. Le-am pus pe masă clare, și-au rămas limpezi tot timpul. 
Aveam 33 de ani, trăiam viața pe care mi-o doream, eram bine, liberă, fericită. Și însărcinată. N-are rost s-o dau în melodramă, să-mi povestesc visurile anticipative și toate trăirile mele interioare de-un romantism platonic de neegalat. Astea-s povești pentru altă categorie de scrieri. Concret. Mi-am dorit copilul dar nu mi-am mai dorit relația. Se-ntâmplă. E atât de clasică povestea încât mi-e că o dau în banal. Ete – nah, ce poveste nemaiauzită. Ce-am făcut eu poate deosebit de restul 93 de milioane de femei care fac copii dar nu se mărită cu domnii tătici – este că mi-am chibzuit atent alegerile, și, odată luate – mi le-am asumat în totalitate, băi! Asta am vrut – asta am avut, end of story. Fără c-o fi, c-o păți, că viața, că soarta, că dracu și cu lacu mi-au turtit colacu.
Că așa-i viața: cum ți-o faci tu. Cel puțin a mea așa-i, frate. Nu sufăr de sindromul persecuției, poate-s o răsfățată a sorții, poate-s o javră, o femeie fără suflet, domnule, o nemernică. 
Poate-s dracu gol, mă, dar în lumea mea e preponderent bine, cel puțin cu privire la propriile alegeri pe care am avut grijă să le cântăresc la gramaj înainte de decizii pe termen lung.
De asta, la mine în casă nu există tăceri apăsătoare, subiecte tabu, oftaturi în bărbi, că n-au de ce, că io-s atât de relaxată încât i-am molipsit pe toți. O dată nu m-am plâns, mă, nici măcar odată. Dar nu, nu pentru că vezi-doamne ce nobilă sunt eu, că nu vreau să încarc atmosfera, ci pentru că chiar n-am avut de ce. Bă, lume lacrimogenă, mai sunt și de-astea ca mine, numește-le cum dracu vrei tu mă, dar află că se poate, bagă-n mintea aia săracă ceva.
Nu cred, refuz, refuz categoric să cred că în 2018 cineva poate să gândească măcar, că un copil fără tată este, săracul, vreun condamnat. Băi, sunt cu miile, băi! Cu sutele de mii, mă! Ce-o fi atât de dramatic în asta? Ce-o fi atât de grav încât să i-o zici copilului de trei ani jumate, să i-o arunci în spatele mic și crud, ca și când e o povară de dus, o problemă pentru care se plânge, se suferă?
De ce să sufere, mă? Ce-i lipsește, mă? Mă netotule, retardatule, ce-i lipsește copilului meu și ai tu în viața asta? Care-i necăjit, mă? Ea sau tu? Îți zic io, ca să nu mori prost, deși pun rămășag că tot idiot rămâi și dacă-ți zic și dacă tac. Dar tot îți zic, îți zic pentru că unul ca tine îi zice copilului meu în vârstă de trei anișori jumate că plânge pentru că nu are tată, că atât îl duce mintea, și apoi se duce liniștit la casa lui să-și trăiască nimicul din cap și hăul din cavitatea destinată inimii. 
Tu ești, mă. 
Tu ești necăjit. 
Nu ea, ea-i bine-mersi, în total a plâns de zece ori în viața ei, de opt ori c-a durut-o burtica sau gâtuțul, de două ori pentru că am certat-o eu. Ea e un copil vesel, deschis, iubitor, ușor de bucurat, ca toți copiii, mă, nu că e ea mai specială! 
Toți sunt la fel, diferența o fac căcații de adulți care-s niște distruși în propriile vieți și asta dau mai departe copiilor lor, sau copiilor altora, că se nimerește să poată.
Mizerii. 


Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.