Sharing is caring!

Trăiam momente de vis, știi, pentru mine momente de vis înseamnă liniște și natură. Nu există nimic pe lumea asta care să-mi bucure mai mult ființa, decât acele banale solitudini pe-un verde de iarbă sau frunze, buruieni, ori auriu de nisip, ori gri de stâncă sălbatică, cu clipocit de apă-n urechile bolnave de vacarmurile urbei cosmopolite.
Sunt un om simplu într-o lume complicată. Sau poate că sunt un om complicat într-o lume simplă. Egal.

 

Și trăiam momentele astea idilice, o oră, o zi, o săptămână. Și simțeam bucuria, împlinirea, apogeul. 
Savurând o cafea aromată fix la malul unui râu ale cărui ape-mi sfințeau cele mai intime dureri, alintată de suflul revigorant, intens ionizat, binefăcător, al muntelui în ale cărui poale m-adăposteam ca un copil docil ce-așteaptă mângâierea Părintelui.
Sau poate lungită pe nisipul viu, făcând corp comun cu granulele fine de cuarțuri, organisme, roci. Cu marea jucăușă ce mă-nvăluie-n magie și-apoi se retrage în largul ei, se duce-n ea, ca-ntr-o introspecție momentană, ca și când jucându-se cu mine, descoperă o parte din sine, și meditează o clipă, două clipe, trei clipe, apoi mai vrea, și vine-ntr-un suflet, mă cuprinde, mă copleșește cu drăgălășenii, mă-nvăluie, momindu-mă la propria-mi introspecție, vrăjindu-mi iremediabil receptorii epidermului. Pielea este cel mai mare organ al corpului, știai? De asemenea, este activ, în ciuda aparențelor. La fiecare 27 de zile, fiecare om are o piele cu totul nouă. Ea se regenerează ciclic.
Ciclicitatea m-a fascinat dintotdeauna. Toate organismele vii sunt supuse acestui proces numit ciclicitate. De unde rezultă că și luna e vie, și marea e vie, și pământul e viu, și ….
Marea cea vie mă prinde-n mrejele sale, mă seduce, mă-mbrățișează și mă lasă, apoi revine, mă-nvălurește susurat, povestindu-mi de-ale vieții murmure.
 
Bucuria, împlinirea, apogeul.
Cu interferențe.
Ale unor gânduri ce se voiau gândite, fix atunci, nicio clipă mai târziu. Se cereau decantate.
 
Încercam să le alung, ”Nu acum, te rog, acum mi-e bine, uite și tu ce perfect poate fi, lasă-mă câteva clipe să mă bucur de magie….” dar ele se-ndârjeau, se-nvolburau în mine, ”Acum, acum că-i important, nu suferă amânare, inconștiento, țara arde, babooo, nu te pieptănaaaaa…..”
Și-atunci, mânată de flacăra iminentă, m-aruncam să mă salvez, căutam soluții, rezolvări, concepeam scheme de supraviețuire.
Pentru un viitor improbabil, pentru un trecut ireversibil, pentru un prezent supus relativității, ca orice, ca totul, ca nimic.
Bucuria, împlinirea, apogeul – niciodată depline, niciodată sfințite-n mine drept trăiri pecetluite în spiritul păcii interioare. Blurate mereu de paraziții propriei hărți mentale, cu trasee și obiceiuri de tradiție.
Mi-am sacrificat sute, mii de clipe perfecte, pentru a face pace în mine, acolo unde, deja era pacea în toată splendoarea ei.
Cel mai potrivit loc de ascunziș este sub nasul omului, să știi. Pentru că în virtutea căutării, toți tindem să credem că asta implică  efort și dibăcie, perseverență.
 
 Și totuși, nu e nimic de căutat
Nu e necesar să-ți cauți pacea, unde s-o cauți? O ai sau nu o ai. Și dac-o ai, și-o ai, e tot acolo unde-a fost mereu. În tine. Acolo unde sunt și grijile, și toate celelalte stări în care alegi să te consumi. Poate ușor după colț, că-i sora cea tâmpită a celorlalți, ăștia, deștepții, vorbăreții familiei, găsitorii de găuri în macaroane, prognosticienii, analiștii politici, specialiști în dezbateri publice. Ea-i mai discretă de felul ei, căci altfel n-ar mai fi Pace.
 
 
Întrebări inutile
Despre ce, cum, cât, unde, de ce, a fost ceva, odată. Despre ce, cum, cât, unde, de ce urmează să fie ceva, vreodată.
Povești. Povestite de părți din tine care doresc să dețină un control absolut, și-n goana lor după putere, se-mpiedică-n tot felul de ițe imaginare, căci dac-o fi, dac-o păți, plus tot ce-a fost, ce n-a fost, ce-ar fi fost dac-ar fi fost invers….. Pacea interioară, o soră tâmpă a-ntregului, dușmanul tacit al războiului pentru propria …. pace.
 
Într-o bună zi, una cu ploaie torențială, cu stropi mari și grei, ca lacrimile ce-ți inundă obrajii atunci când doare, ca ropotul gândurilor despre tot ce-i rău și greu în viața ta, eu, așezată-n buza râului într-o dulce toropeală interioară, m-am întrebat. M-am întrebat cea mai folositoare întrebare de pân-atunci:
 
Așa, și?
Da, adevărat, perfect adevărat, mi-a fost greu, a fost nedrept, dureros, inuman poate. Așa, și? A trecut, nu poate fi altfel, fix acel episod nu poate fi altfel, pentru că a trecut, timpul nu poate fi escaladat în trecut, doar prin virtualul gândurilor, care-i evocă părți răzlețe, izolate de întreg, bucăți de realități din realități mai vaste, trecute prin filtre ale propriilor gardieni mentali, generalizarea, omisiunea, distorsionarea.
 
Așa, și?
 
Ce-ar mai fi de rezolvat, acuzând ceva ce s-a sfârșit, care nu mai există în viața mea, care nu mai face parte din prezentul meu, nici măcar prin efectele sale, decât în măsura în care le dau eu putere?
 
De ce nu mă bucur de această clipă? De ce n-o onorez cu toată atenția mea, dacă-i tot ce-mi place mai mult și mai mult în lumea asta? De ce o bruiez cu toate evocările unei realități deja modificate? Acum, fix acum, nimic din tot ce gândesc despre ceva ce a fost – nu există, fix acum există asta, bucuria, împlinirea, apogeul unui moment care-mi definește perfecțiunea. Hai să mă bucur de asta. Hai să fac din asta o ancoră spre pacea pe care-o caut ca bezmetica, zi de zi.
 
Da, e adevărat, perfect adevărat că în fața mea se așterne un viitor, viața nu stă în loc, ea nu stă, nu vrea, nu poate, nu înțelege nevoia mea de control. Se-ntâmplă lucruri, mereu se-ntâmplă, iar eu trebuie să am grijă să supraviețuiesc în jungla asta, să răzbat, să fie cum vreau eu, să nu mă doară, să nu mă enerveze, să nu mă deturneze din goana mea spre fericire……
 
Așa, și?
 
Fix în această clipă ai găsit un crâmpei de fericire. De ce îl ocolești? Ce viitor? Clipa care tocmai urmează? Iat-o! E deja prezent! Care viitor? Mereu e prezent, mereu, tot ce pot trăi eu conștient este doar un prezent continuu. 
Nu am niciun viitor. Chiar n-am. Când ajung să-l trăiesc, este întotdeauna prezent. Cum este fix această clipă.
Clipă la care am visat de atât de multe ori, despre care am crezut că-mi va aduce, în sfârșit pacea interioară, fericirea. Bucuria, împlinirea, apogeul. Într-un viitor. Care acum e prezent. Dar pe care nu îl pot savura, pentru că deja un alt viitor îmi bate la ușă.
Un viitor care abia când va fi prezent, abia atunci va fi real. Pân-atunci e doar o cârcoteală a minții. O găselniță de vorbărie necontenită. 
 
Acum, fix în clipa asta, acum am lumea la picioare, am pacea, bucuria, împlinirea. E apogeul. Aici e locul meu, acum. Căci mâinele, mâinele e un concept, mâine e-n funcție de azi, azi ce trăiesc? 

Azi, azi cum îmi aștern în mine? Ce bucurii sădesc în tot acest traseu imaginar între trecut și viitor? 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.