Sharing is caring!

Fiecare, absolut fiecare lucrușor bun conține în sine și o parte rea, în raport perfect egal cu bunătatea manifestă. Totul stă în discernământul persoanei care experimentează, în echilibrul său interior.

Spre exemplu, în momentele mele de nervoșenie, eu strig la oameni să citească o carte, două cărți, cărți, multe cărți. Nu zic rău, așa, ca îndemn general. 

Dar e ca și când zic cuiva ”Ca să ai energie, trebuie să mănânci de trei ori pe zi, și să te asiguri că bei suficiente lichide” Super. Omul mănâncă de trei ori pe zi – mezeluri, margarină, iar când are chef de-o mâncare gătită – bagă la microunde o conservă cu ciorbă de văcuță. Sau fasole cu ciolan. Pentru hidratare, bea cel puțin doi litri de suc sau ceai direct de pe rafturile super-marketurilor. Bea ceai verde la sticlă din comerț, că ceaiul e bun, și mai ales cel verde se știe că are efect antioxidant, îți dă și energie, ce mai! dietă. Dacă ar citi eticheta, și-ar da seama (poate) că bea exact ce-i și-n sticla cu suc negru, numai că are altă culoare, și n-are bule. 
Ce-a făcut omul dintr-un sfat bun? Nici măcar nu l-a răstălmăcit, căci el chiar a mâncat de trei ori pe zi, și lichide a băut suficient.
Mna
Asta-i expresia pe care-o zic în mine în fiecare zi, dând scroll pe facebook, citind gândurile, concluziile, descoperirile, exaltările oamenilor de pretutindeni. Sau primindu-le necerute în propria pagină, la postări proprii.

Oamenii care mă provoacă cel mai des  la ”mna”, chiar citesc. Nu cititul e problema, ci înțelesul. Discernământul. Echilibrul interior cu care judecă, interpretează, integrează ceea ce citesc.

Recent, am postat pe pagina de facebook despre un copil bolnav de cancer căruia i s-a interzis să plece în tabără cu colegii săi, pe motiv că boala de care suferă este contagioasă.
Auzisem în seara aia la știri despre acest caz, și rămăsesem cu el în cap. Câtă prostie trebuie revărsată liber în lumea asta, pentru a ne decide colectiv să schimbăm paradigmele? Cu această întrebare în mine, am deschis facebook, și, ca un răspuns al inteligenței materiei ca entitate omogenă – primele postări ce mi-au invadat cronologia au fost despre saltul impresionant în conștiință pe care tocmai l-a făcut omenirea, grație suportului necondiționat dat de lideri galactici, care ne servesc de niște ani buni – în mediul online – niște clișee patetice. Ghilimelele se subînțeleg. Chestia e că clișeele astea sunt luate de bune, există oameni care chiar intră în filmele astea, le trăiesc, suspină, lăcrimează, oftează. Există oameni care citesc cu sufletul la gură ”transmisii” din partea ”ființelor superioare”, care, în superioritatea lor, își expun ”mesajele de lumină” către omenire – tocmai prin mesageri agramați, dar asta doar pentru că, cuprinși de importanța misiunii lor intergalactice, nu se împiedică în detalii ale formei, nu-i așa? Sufletul contează.

… Cine aș fi eu să vorbesc despre iluzie? Nimeni. La rândul meu sunt o o fațetă vie a iluziei însăși…

La postarea mea, primul comentariu a venit tocmai din partea unui ”trăitor în adevăr”. M-a invitat la yoga. La Misa. Și a punctat că asta, cu ”cancerul este o iluzie”. ”O manipulare”. Iată că nu mi-e lene să pun toate ghilimelele la locul lor. 

Cel mai popular clișeu din mediul online. 
Ce-i drept, posibil să fiu eu răutăcioasă cu clișeele, pe bază de gust personal. Sau, posibil să am o viziune echilibrată. Cine știe?

Iată viziunea mea. Iluzia în care mă scald eu.

Conform (deja nu atât de) noilor paradigme din mediul științific, rezultă că, de fapt, totul este un fel de iluzie
Pentru că materia nu e tocmai materie, ci mai degrabă undă, într-o stranie expresie, pentru că, simultan este și particulă, care particulă este ca atare atunci când părți din energie se condensează. Altminteri, totul e undă vibratorie. Ceea ce vedem cu ochii este o interpretare a organului creier – a impulsurilor electrice venite din mediu. Culoarea e undă a luminii, sunetul e vibrație a undei. Dacă intri doar și în dicționarul explicativ al limbii române – afli asta. Nu mai zic că în primii ani de școală înveți aceste lucruri la biologie. Că nu le dai importanță, sau nu îți sunt prezentate drept ”wow”-uri – asta nu înseamnă că nu le-ai aflat de mic. Că vin acum bloggeri la kil și-ți prezintă aceste informații învăluite într-o aură de ”secret universal” dezvăluit numai și numai prin bunăvoința unor ”entități de lumină cu funcții de conducere în univers”…. e problema ta personală să pui boticul sau nu.
De asemenea, conștiința nu este o secreție a creierului, ci creierul este un organ care decodifică impulsurile conștiinței, care conștiință încă nu este definită științific, întrucât la ora actuală nu există un acord unanim în privința sa.
Nu este un secret, este o informație liberă, expusă în tratate de specialitate. 
La care cetățeanul preocupat de Sine poate avea acces. Poate, dar nu vrea. Ca să zic așa. Că în cărțile alea scrise de specialiști se folosesc prea multe cuvinte pentru gustul consumatorului de informație facilă și neapărat într-un mod securizant, adică expusă în exprimări paterne, gen ”preaiubiților”.

Deci un fel de iluzie e totul. Colectivă. Și când zic colectivă, mă refer și la o interconectare.
Tot din rezultatele acestor cercetări pentru care s-au dat și premii Nobel de-a lungul timpului.

Așa, și?


Știind toate acestea, că le-ai dat atenție chiar atunci când erai mic, în școala generală, sau le-ai descoperit abia acum, la o frumoasă vârstă… știindu-le la un moment dat, ce faci cu ele? Păi, poți să le iei ca atare, sau poți să dezvolți o isterie soră cu paranoia. Totul depinde de echilibrul tău. De felul în care discerni. Tu, personal. Ca-n celebra pildă cu paharul, care e pe jumătate plin, sau pe jumătate gol. În fond, același pahar, cu aceeași cantitate de apă în interior, cred că suntem cu toții de-acord aici. Măcar aici.

Cancer, manipulare, iluzii

Acum vin ăștia, descoperitorii nemaipomenitului, și dau palme la rahați. ”Cancerul nu există. Este o iluzie”. Să mori tu. 
Cancerul există, așa cum există rinichi, ochelari, șervețele, șuruburi, alune, parfumuri, viermi, păduri, jumări, ceai de mușețel. Care, la rândul lor sunt niște iluzii.
Totul este o iluzie. Asta-i forma în care suntem destinați să viețuim în aceste trupuri efemere. Trupuri formate din nimic. Atomul e nimic cu o parte insignifiantă de particule. Care și acelea sunt într-o dualitate năucitoare, că-s și unde în același timp, iar dacă ar fi să ascultăm voci avizate, rezultă că în funcțiile corpului, se manifestă mai mult în starea de undă, decât ca materie. Spre exemplu aquaporinele. Controversatele aquaporine despre care nu se știe cum reușesc să fie penetrate totuși de molecula de apă, având în vedere că  aceasta este cam de două ori mai mare decât dimensiunea aquaporinei. Trei miliarde de molecule de apă pe secundă traversează membrana celulei, care după ce că este hidrofobă, nici măcar proteinele – canale nu sunt penetrabile, dacă e să calculăm totul în termeni de particulă. 
Totul este o iluzie. Eu însămi sunt o iluzie. Una despre care nu știu mai nimic dacă e să vorbim în adevăruri absolute aici și acum. Aici și acum nu este nimic altceva decât o iluzie, o impresie a organelor mele de simț, o decodificare săracă a unei realități vaste.

Dar această iluzie reprezintă realitatea pe care am fost destinată să o manifest. Această iluzie este felul în care conștiința, această misterioasă … chestie care stă în spatele organelor mele de decodificare, alege să fie experimentată. 

Are un sens. Un prinos.

Nu-i pe degeaba, nu-i un defect, nu-i o eroare, de ce aș crede că-i ceva greșit în asta? Ar însemna să cred că totuși, această forță creatoare, că-i zic Dumnezeu, Buddha, conștiință universală, inteligență a materiei, întâmplare, oricum aleg s-o cataloghez, este de fapt un mare eșec. Adică toate sunt organizate ceas, gândește-te numai la trupul uman, câtă precizie, cât sens, câtă perfecțiune în tot, și se-neacă fix ca țiganul la mal, greșind fix acolo unde ar fi cel mai important: la capacitatea de percepție, și la cea a înțelegerii.
Pe bune?

Păi, ori credem în inteligența materiei, ori nu. Nu putem să ne batem cu pumnii în piept de cât de inteligent e totul, și-apoi să urlăm că suntem într-o eroare totală, pentru că nu suntem capabili să deducem iluzia din spatele totului.

Hai să reluăm. Ad litteram vorbim despre iluzie. În fapt, această iluzie este dată de setările corpului, de biologia noastră, care, în infinita ei inteligență, ne mărginește totuși în percepție, Organele dedicate acestui fenomen fiind limitate. Poți vedea, auzi, experimenta doar într-un anumit spectru, limitat în raport cu tot ce există. Spre exemplu lumina. Nu vedem nici din spectrul infraroșu, nici din spectrul ultraviolet. Nu vedem. Așa-i ochiul formatat. Are limite de captare. Creierul nu ajută cu nimic în acest sens. Nu-i să fie. Aceeași inteligență a unei materii complexe ne-a destinat în acest fel. 

Sensul? Deocamdată dincolo de înțelegerea noastră. Dar ce nu este? Totul este, în fapt, undeva fix dincolo de înțelegerea noastră totală. 

Dincolo de înțelegere sau nu, el, sensul există. Toate au un sens. Un prinos.

Ia drept exemplu instinctele cu care ne naștem cu toții. Oameni, animale, plante. Inclusiv organismele unicelulare au un instinct de supraviețuire încastrat în unica celulă care este. Natura se asigură în acest fel că nu ne dezicem de sensul nostru. 

Cancerul este o iluzie. Dar ce nu este? Și mâncarea este o iluzie, hai să nu mai mâncăm. Foamea este o iluzie, hai să renunțăm. Toporul este o iluzie, hai să ne jucăm volei cu el. De ce nu? Totul este o iluzie. Nu trebuie decât să înțelegi că-i iluzie, și, în timp ce eu dau o pasă direct spre capul tău – tu să fii perfect echilibrat emoțional, în acord cu vibrația vieții. În momentul în care ți se înfige în cap – să știi clar că este o iluzie, da? Să râzi, prietene, să râzi și să te folosești de puterea exemplului personal atunci când eu, adormita, mă tem că ți-am crăpat capul. Care, de asemenea, este o iluzie.

Moartea este o iluzie


Studii efectuate de tot mai mulți doctori din lumea întreagă – vorbesc despre existența unei continuități a vieții dincolo de pragul morții. Adică aici ești mort, caput, dar conștiința ta se transpune într-o altă realitate, una descrisă ca fiind mult mai reală decât orice am experimentat în trup. 
Super. Cred că și voi, cei care o țineți langa cu iluzia cancerului credeți în această chestiune.

Păi și ce ne facem, prieteni? Ce ne facem, că voi vreți să țineți cu dinții de viața asta săracă în percepție, și săriți ca arși când vine vorba de moarte?
Ce ne facem? Cum naiba să mai murim și noi în trupurile astea – închisori, dacă nici cancerul nu mai e ce-a fost odată? 

Oare nu voi sunteți cei adânc risipiți în iluzie? 
Oare nu voi sunteți cei care micționează-n pantaloni de frica morții? 
Moartea nu e iluzie?


Cred în vindecarea cancerului. Cred în orice depășește puterea de acceptare a psihicului uman. Cred în lucruri pe care voi, adepții unor teorii dispersate ale conspirației – cu siguranță nici cu gândul nu gândiți. Vă depășesc pe toți, promit. Nu doar cred. Credința este un termen care implică neștiință. Experimentez. Normalitatea mea este convențional spus – paranormală. Dar tocmai pentru că nu este vorba de credință, ci de trăire, nu cred în bobârnacele astea isterice și compulsive date fără sens, doar pentru a induce stări de conflict. 
Cancerul este o boală ca orice altă boală. Dacă e să o ai, păi o ai, indiferent de credința ta, de teoriile tale frumoase, de adevărurile tale alese. Este o iluzie? Da, e o iluzie. La fel ca toate care te compun. Dar este iluzia ființei care experimentează așa ceva. Pentru că așa alege ființa sa să integreze un fel de simțământ. Poate miracolul vindecării a ceea ce convențional este nevindecabil, sau poate durerea, disperarea, neputința – ca energii atât de dense încât s-au materializat, devin astfel imposibil de ignorat. Când ești presat cu ușa, atunci nu mai ignori. Atunci îți conștientizezi, îți asumi aceste forme de energie psihică ce te compun până la refuz. 
Cu o moarte suntem datori toți. Așa zice o vorbă din bătrâni. Importantă-i viața din ea. Da, viața din moartea ta. Mișcarea, vibrația cu care îți experimentezi trecerea, prinosul. Energia cu care o privești în ochi la prima întâlnire din viața ta. 
Tu poți s-o farmeci, să-i impui condițiile tale, să dai un exemplu de viață, de trăire, de miracol, și cu asta ești câștigat tu și, prin puterea exemplului, totul a cărui parte ești. 
Sau poți la fel de bine s-o privești în ochi și să-i trăiești înțelesurile dincolo de limitările formei, și-apoi să mori. Să-ți lași trupul în care ai manifestat emoții, vibrații de unde-particulă, și să zbori în libertatea vieții care-i eternă, căci energia nu poate muri niciodată.
Tot la fel de câștigat fiind. Tu și totul a cărui parte ești.
Conflictul
Doar lupta te poate sărăci de prinosul tuturor experiențelor ființei. Conflictul. Refuzul de a accepta că tot ce trăiești are un sens. Încercarea de a combate însăși  inteligența creației, căutând vinovați și erori. Indiferent că tu în mintea ta crezi că de fapt dai găuri noi în macaroane vechi, că lupți pentru un bine. 

Și binele este tot o iluzie…. dar ce nu este?

Pentru cine nu este de-al casei în Cafenea, iluzia mea este o tumoră pe creier. O fi ceva în legătură cu manipularea maselor? O fi, prietene, nu zic. Dar să știi că felul în care trăiești un astfel de diagnostic este divin. Toate zbenguielile mele ideatice, psihologia, filosofia, ezoterismul, toate la un loc – nu fac cât o scaltoacă după ceafă cu materialul clientului, să știi. Bucățica aia de carne e energie din energia mea (psihică), e creația mea. Pe care acum n-o mai consider abstractă, căpătând formă, materie, nume. Și să știi că omul când merge cu moartea-n dreapta lui, atunci îndrăznește să guste din viață, s-o-ntoarcă pe toate părțile, s-o deslușească. Culmea, fricile inutile s-au disipat din mine, doar atunci când am aflat că moartea mă pândește ca o șireată. Țin minte acea după-masă de iarnă. Mergeam pe stradă, cu pași fermi, ritmați,  calm, aveam o claritate incredibilă, un sentiment nemaipomenit de detașare și de acceptare în același timp, în același simțământ curgător. Sunt agorafobă, și, pentru prima dată în viața mea, n-am simțit niciun disconfort trecând printr-o zonă aglomerată. Am crezut că sunt șocată, că tot ce simt se datorează groazei de moarte, de suferință, de cataclism personal. 

Dar eu mi-am luat moartea de mână și-am început să trăiesc în mine. În mine, individul care sunt în această iluzie colectivă a unui tot omniscient.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.