Sharing is caring!

Acest #metoo mă duce inevitabil cu gândul la niște maimuțe jucăușe, atinse cumva de melancolie, fix când zburdau mai vioaie din copac în copac. A făcut una depresie, iar celelalte – n-au avut de ales decât să-i copieze depresia, că-s maimuțe.

Băi, avem un stil…. pe bune, încep să-i dau dreptate lui Darwin, și să-i înțeleg, în sfârșit, insighturile. Care eu, de mică eram în dezacord cu teoriile acestui domn, pe care-l catalogam drept superficial și autosuficient.

Nu doresc să par insensibilă, eu chiar sunt, nu e deloc o aparență

Aveam 18 ani, locuiam la o prietenă după ultimul meci cu tata, care s-a lăsat cu buza

umflată (la propriu) și cu amintirea cuțitului pe care l-am ridicat în aer, urlând din tot ce agonisisem în plămâni ”Te omor!” – după care am fugit la un telefon public și mi-am sunat prietenii să vină după mine că e prăpăd. Era ziua de 31 decembrie 1999, și nu doar revelionul, ci și nunta acestei prietene, dar mai ales – sfârșitul lumii.

Păi nu mai țineți minte sfârșitul lumii din 2000? Că ăla a fost cel mai adevărat dintre toate.
Na, la mine chiar a fost un fel de apocalipsă. Una personală, dar ce contează? Nu vă conțin eu pe toți în mine? Ca să știți și voi că 2000 nu s-a risipit degeaba. 

Prietena mea lucra la o firmă cu patronat multinațional. Româno-german. Condiții de muncă decente, salarii bune. Patronul român ușor isteric, dar cine naiba îl băga în seamă? Acum făcea ca toți dracii, acum îți dădea și cămașa de pe el.
M-a prezentat imediat după concediu șefului român, că era liber un post de secretară. După o discuție liberă de maxim 10 minute, am fost angajată.
Aveam birourile și halele de lucru în curte comună cu vila patronului. Acesta era omniprezent, și avea o relație familiară cu toți angajații săi, de la directorul economic până la strungar. Le știa poveștile, familiile, necazurile și bucuriile.
Nu mi s-a părut deloc deplasat să mă rețină uneori în biroul său la discuții despre mine. Despre școala mea, despre pasiunea mea secretă – psihologia (eram studentă la drept), despre cine-mai-știe câte. Nevrotic cum era, niciodată n-a sărit calul cu mine. Părea că prezența mea îi inducea o stare de calm instant. Bine, adevărul este că eram impecabilă :)))))))))) Glumesc. Era primul meu job adevărat. Mă străduiam, într-adevăr, dar nu eram nici pe departe impecabilă.
Într-o zi m-a rugat să-i fac profilul psihologic. I-am spus că nu pot să fac asta, pentru că nu știu cum se face un profil psihologic, n-am școală, eu studiez dreptul. El mi-a spus că pasiunea mea e psihologia, deci cu siguranță știu. Eu i-am răspuns că pe de altă parte nici nu prea vreau, pentru că nu știu cât simț al umorului deține, și – la un profil psihologic onest ar trebui expuse și chestii mai puțin flatante. El mi-a replicat că fix asta vrea de la mine, să nu mă preocup de umorul lui. Eu m-am angajat să-l fac în următoarele zile.
Îi luasem și data nașterii, și ora, că pe vremea aia eram mult mai bine informată pe ezoterism. Și-așa am încropit pentru prima dată profilul cuiva. Dacă el a zis că vrea cu nasoale, eu atât am așteptat. I le-am servit după pofta inimii.
S-au adunat vreo patru coli A4 față-verso, pe care i le-am înmânat demn într-o dimineață. Am avut grijă înainte de a ajunge el la birou – să fie totul impecabil în jur, știindu-l ușor obsesiv-compulsiv, obsedat de curățenie și ordine, lucru pe care îl aveam, de altfel, în comun, deci îi înțelegeam mai bine ca oricine ieșirile, sau poate eram singura care i le înțelegea. La cealaltă secretară urla aproape zilnic, că găsea praf te miri unde. În dimineața aia m-am asigurat că are zona securizată din punt de vedere emoțional, știind ce-am făcut în paginile alea. 
Omul a luat foile, mi-a mulțumit, și a început să citească, savurând din cafeaua aburindă pe care i-o adusesem nesolicitat. A cerut să nu fie deranjat. Până la finalul programului de lucru nu țin minte să-l fi auzit. Nici pâs în ziua aia. Zici c-a paralizat în birou de la gură-n jos.
Io, acuma, îți dai seama ce-am gândit: frățicăăăă, tu și gura aia mare, e nasoală. Tăcerea asta nu e semn bun. Omul a zis din complezență că vrea sinceritate, io trebuia să înțeleg asta, nu să dau ca ghiolbanu. 
Când s-a apropiat ora 16:00 – m-a chemat la el în birou. Gizăs Croaist – mi-am zis – orice-ar fi, asta e. De bătut tot nu mă bate, că fug tare. Nu de alta, dar mă bazam pe lungile antrenamente, doar am fost sportiv la viața mea.
Omul mi-a mulțumit protocolar pentru munca mea, mi-a spus că este impresionat de profunzimea cu care pot să privesc, de coerența cu care pot expune ceea ce văd, mi-a spus că trebuie neapărat să fac facultatea de psihologie, și că el dorește să mă recompenseze pentru efortul meu. Mi-a înmânat un plic în care erau trei milioane de lei. Pe vremea aia – bani mulți. Cred că jumate din salariul meu. Sau pe-acolo, oricum. În primă fază am refuzat, am dat-o pe aia cu ”vă rog, mă jigniți, a fost plăcerea mea”, dar omul a rămas ferm pe poziție și mi-a explicat că acea plăcere a mea a fost pentru el o foarte iscusită muncă, pentru care oricum ar fi plătit în altă parte. 
În fine, am luat banii, și oricum nu am fost convinsă că chiar apreciază munca  mea, în următoarele zile mă așteptam din clipă-n clipă să se răzbune cumva, să-mi dea peste nas cu ceva, să se afirme în poziția de putere. Dar n-a făcut asta. Lucrurile au continuat într-o banalitate desăvârșită în următoarele câteva luni. Nu am mai vorbit niciodată despre acel profil, nu mi-a pus întrebări suplimentare, nu mi-a cerut lămuriri. 
Într-o zi, m-a rugat să-l ajut cu o situație în excel destul de urgentă, pe care urma să o discute cu partea germană. Am convenit să vin după-masă la birou, să lucrăm împreună. Locuiam la maxim trei minute de birou (între timp mă mutasem de la prietena mea, și locuiam cu chirie), deci nu era prea mare scofală pentru mine. 
Am intrat pe poartă, el m-a întâmpinat, și m-a invitat în vila lui, că-i mai comod, plus că a și gătit ceva, să nu murim de foame lucrând. Nu mi s-a părut nimic nelalocul său, pentru că mulți dintre angajații vechi meregeau în vilă cu diverse treburi, ca la ei acasă. Eu nu fusesem până atunci, pentru că munceam mult la birou, și n-aveam niciodată timp de pierdut cu florile lui din vilă, sau piese din garaj. Dar am intrat cu încredere. M-a invitat la o masă în curte, mi-a servit un pahar de vin, și a scos din cuptor un pui pe sticlă. Acea imagine, într-adevăr mi-a răscolit măruntaiele, și am înțeles instant că în acea seară șeful meu nu are nicio situație financiară în program. Sunt sigură că fața mea expresivă a dezvăluit mai bine decât o sută de cuvinte – crisparea, dezgustul, revolta pe care le simțeam toate-odată, îngrămădite-n suflețelul meu naiv și dezamăgit. M-a rugat să-i acord o jumătate de oră să-mi explice, și să stau liniștită că nu sare pe mine, iar ușa e deschisă, pot ieși oricând vreau eu. Am rămas nemișcată, nu pentru că doream neapărat să-l ascult în continuare, știam tot ce urmează și nu dețineam suficientă înțelepciune pentru a face față unor propuneri indecente, aveam 18 ani, ci pentru că eram șocată, luată pe nepregătite, nu intuisem nicio clipă ceea ce tocmai se petrecea. Dimpotrivă, îmi formasem în mine convingerea că omul nutrea pentru mine un respect aparte. Iar cine te respectă – nu te minte, nu îți face avansuri, și sub nicio formă nu te servește cu pui pe sticlă. Sub absolut nicio formă. 
Mi-a expus ca o propunere de afaceri – tot ce-mi poate oferi pentru ca eu să-i fiu amantă. Om de afaceri. Unul de succes. Prezentarea a fost impecabilă – ca un plan bine pus la punct de business. Mașină, orice model doresc eu, el propune BMW, dar e alegerea mea în final, plinul asigurat nelimitat, chirie într-un apartament mai confortabil, tot alegerea mea, indiferent de locație, costuri, amenajări ulterioare, o rentă de 1000 de euro pe lună, dar nu ca sumă fixă, că știm bine cât se cheltuie pe frumusețe, și școală. Dacă vreau – las dreptul și mă apuc de psihologie, dacă vreau – le fac pe amândouă. Egal, plătește el tot, treaba mea e doar să învăț. Aici nu negociem. Dacă doresc, pot avea și alți iubiți, pe el nu-l deranjează, atâta vreme cât sunt foarte discretă și nu mă afișez, așa încât el să nu vadă și nici să nu audă de la alții. În rarele dăți când vine soția lui din Germania, de asemenea discreție. La birou, conștiinciozitate ca și până acum, chiar dacă voi fi oficial iubita lui, și nu ne vom ascunde de angajați. 
Aveam 18 ani. Eram un copil prigonit, și cu dezamăgirea – soră de sânge. Inima mea bătea destul de regulat, dar părea să-mi spargă venele, că sângele țâșnea cumva apăsat în ritmul său constant. Priveam puiul din tavă compulsiv, și mă identificam cu el. Scârbă. Eterna scârbă ce se ținea ca scaiul de viața mea, ca o râie. Mă simțeam murdară și nedemnă. Cineva care pățește asta, cu siguranță a provocat. Poate fustele mele scurte, netrebnica pământului, mizerie de gusturi ieftine ce ești, prăpădito. Toate gândurile astea se derulau într-o carapace inertă, fizic nu mișcam. 
– Deci? Ce spui?
– Dacă refuz, mă dați afară?
– Nu.
– Sigur?
– Sigur. 
– Bun. Pentru că refuz și dacă mă dați afară. Dar mă gândeam că ar fi ok să știu la ce să mă aștept. Știți bine că nu prea îmi permit să rămân fără job, și să știu să-mi caut în altă parte.
– Nu e nevoie. Ești un angajat bun. Nu vreau să te pierd.
– Bine. Atunci ne vedem dimineață.
– Ești sigură? Propunerea mea nu este de aruncat. Eu cred că termenii mei sunt mai mult decât favorabili.
– Da, și eu cred. Dar nu, mulțumesc.
– Dacă vrei, putem negocia.
– Nu vreau.
– Poți să te mai gândești. Nu lua decizii pripite.
– Rămâne nu. Acum aș dori să plec.
Și am plecat. Drumul până la poartă a părut să dureze o eternitate. Nu se mai termina, nu mai ajungeam, pășeam, pășeam…. dar milioane de clipe se derulau fără niciun final. Inima tot regulat bătea, dar țâșnea cu o furie nestăvilită, la fiecare bum, în regularitatea lui. Era un bum răsunător, puteam să-l aud, îl comparam cu petardele de revelion, alea mari, interzise. Ca niște focuri de articficii – care de fiecare dată mă duc cu gândul la război. Când am ieșit pe poartă am reușit să conștientizez că am un nod în gât de care trebuie neapărat să scap, pentru că altfel e posibil să mă sufoc. Inspiră-expiră-inspiră-expiră-inspiră-expiră.

Cică era odată o blondă care a murit la coafor, imediat după ce hair-stilistul i-a scos căștile din urechi. A venit ambulanța, poliția, procuratura. Nimeni nu înțelegea de ce a murit. Stilistul, măcinat de remușcări, a luat căștile, dorind să asculte ceea ce, pentru ultima dată o femeie frumoasă ascultase. În căști, o voce monotonă, repeta:
Inspiră-expiră-inspiră-expiră-inspiră-expiră
Pe drum am calculat toate variantele pentru ziua de mâine. Simțeam că nu mai doresc să calc niciodată pragul acelui birou, dar pe de altă parte eram oarecum forțată de împrejurări, având în vedere că locuiam în chirie și chiria se plătește cu bani, niciodată cu principii. Am decis că voi merge în continuare la lucru, dar îmi voi căuta în altă parte, și voi pleca imediat ce-mi voi găsi ceva. Cu condiția ca șeful să se țină de cuvânt, și să nu repete avansurile, ori să mă persecute  în vreun fel, caz în care voi pleca și dacă nu mi-am găsit altceva de lucru.
Șeful s-a ținut de promisiune în continuarea imediată, dar, cum orice minune durează trei zile, într-a patra am fost anunțată că firma nu mai are nevoie de serviciile mele. 

M-am simțit ușurată de această decizie, chiar dacă pentru mine însemna un fel de colaps, căci altceva de lucru nu apucasem să-mi găsesc, la părinți nu era chip să apelez, și, în general, toate scenariile mele de viață apăreau prăpăstioase. Efectiv un hău mi se așternea în fața ochilor, indiferent că-i țineam deschiși sau închiși. 

Viața nu m-a lăsat să mă zvârcolesc prea tare, pentru că fix a doua zi mi-am găsit de lucru. Nu la trei minute de casă, ci la maxim 42 de secunde. A doua poartă cum ieșeam din casă. Un magazin de termopane. Condiții de muncă decente, salariu chiar mai bun decât dincolo, un șef calm, cald, întruchipare a bunătății necondiționate. Era turc. Este în continuare, sper. Nu mai știu nimic de el. Treaba mea era să preiau comenzi pe care să le transmit la atelier, să fac proiecte de ferestre și uși într-un program special – pe nevoile clientului, să încasez banii pe produsele comandate. Șeful meu venea aproape zilnic la birou să preia comenzile și să le predea la atelier. Avea față de mine un comportament patern. Țin minte că mi-a pus cheile mașinii lui în mână, și mi-a propus să mă folosesc de ea cum doresc. I-am spus că nu știu să conduc, așa că uneori închideam magazinul și mergeam către Lugoj, un oraș în care urma să mai deschidem un magazin, iar pe drumulețe de sat mă lăsa la volan, și mă încuraja. ”Foarte bine, ești un șofer înnăscut, bravo, te descurci minunat”. Asta mi-a dat o încredere extraordinară în mine. Îl iubeam. Pentru mine era tatăl de care aș fi avut atâta nevoie odinioară. Aveam în continuare, pentru că în mine zăcea un copil rănit, prigonit, dezamăgit.
Într-o zi s-a arătat ușor deranjat de vizita unui prieten la magazin, în altă zi s-a arătat preocupat de felul în care mă îmbrac, să nu cumva să mă curteze cineva (eu lecția mi-o învățasem, fuste scurte nu mai purtam la lucru), și ușor-ușor, dar greu ca plumbul în sufletul meu, am ajuns la concluzia că șeful meu este îndrăgostit lulea de mine, prepelit. Reușeam să-l chinui prin simpla prezență, și asta mă dispera, intram într-o depresie cruntă, zilele nu difereau cu nimic de nopți, toate erau poveri inutile, totul era lipsit de orice sens, și apăsător. Am demisionat singură, oricum viața era egal de nasoală – cu, sau fără servici.

#Notme

Nu doresc să par insensibilă, eu chiar sunt, nu este deloc o aparență. Am trecut prin aceste experiențe, poate la vremea lor au fost dureroase în contextul viețișoarei mele complicate, dar nu m-am simțit niciodată constrânsă să fac ceva care să-mi încalce nici principiile nici gusturile personale. 
Am știut întotdeauna că am două posibilități: Să accept sau să refuz. Important fiind să-mi asum ceea ce accept sau refuz.

Nu, nu am fost victima nimănui, și nu-mi imaginez cum naiba poți cădea victimă unor propuneri indecente. Adică vorbim de hărțuire, da? Nu de viol, nu de alte infracțiuni. De hărțuire. Un cretin frustrat îți propune sau îți impune chestii indecente, dintr-o poziție de putere. Tu la faza asta accepți sau refuzi. Adică nu te bate, nu-ți amenință familia cu praștia, nu te pune la colț pe coji de nuci în timpul programului de lucru, sau în contextul oarecare în care el deține un ascendent în raport cu tine. De regulă refuzi dacă chiar ajungi la concluzia că-i nasolie și că nu te ține stomacul, nici bagajul principial, tolba unei moralități personale.
Uneori accepți. Ți-e scârbă de tine pentru că nu ai putut să ții capul sus și să te abții de la borcanul cu miere care ți s-a așezat în față ca momeală, fix ca la șoareci, înainte de a fi prinși în capcana morții. Te-ai împrizonierat singură, incapabilă să întrevezi apropierea de borcan în alte feluri, și-ai murit în tine puțin câte puțin. Trist, foarte trist. Așa, și? Nu a fost alegerea ta? Ai fost răpită, forțată, bătută, violată? N-ai fost, deși, poate te-ai simțit așa, și-mi pare rău, chiar îmi pare rău. Dar nu ai fost. Ai consimțit la asta. Puteai să spui nu. Puteai, crede-mă, puteai. Puteai, chiar dacă asta însemna să crezi că rămâi pe străzi. Eu personal am crezut că rămân pe străzi, dar am spus Nu, și Nu a rămas. Iar pe străzi n-am ajuns. Un job se poate pierde oricând, nimeni nu încheie contracte pe viață, nici măcar căsnicia nu-ți garantează relația până la moarte. Nedreptăți se întâmplă la tot pasul. Chiar la servici. Unele nu au legătură cu hărțuirea sexuală, alea nu sunt grave? Adică pentru alea e ok să iei decizia să-ți schimbi jobul, dar pentru hărțuire nu? La hărțuire trebuie să accepți? Sau trebuie să te manifești diferit, să-ți smulgi părul din cap, să te victimizezi, să intri în depresie? Cu ce e hărțuirea mai gravă decât devalorizarea, să zicem, la același loc de muncă? A, la hărțuire ți se oferă și posibilitatea să participi, să dai curs, să te dezici de valori de una singură, și-apoi te simți folosită? Hărțuirea sexuală se reclamă, și apoi se pleacă. Sau se face dreptate, dar de regulă nu se face. Așa cum nu se face nici în alte cazuri de abuz. Să știi că abuzul este un cuvânt care definește multe alte chestii care nu au legătură cu hărțuirea sexuală.
Cum nu au legătură cu hărțuirea nici ăia care te claxonează pe stradă, sau te fluieră, sau te privesc în moduri indecente. Asta nu e hărțuire sexuală, este mitocănie pe care o ignori dacă nu cumva ești cu nervii-n pionieze, caz în care – degetul mijlociu face minuni.
Odată, în tramvai, un grup de idioți mi-au dat o monedă. Au zis că-i pentru priveliște. M-am căutat în buzunare, și le-am dat rest. Le-am zis că pentru handicapați fac reducere.
Revenind la maimuțe
Nu doresc să minimalizez acest flagel al unei societăți bolnave în toate colțurile lumii. Este trist și nedrept, și sper că într-o bună zi lumea își va găsi puterea de a crea un loc mai bun pentru copiii săi. Dar sunt insensibilă la gesturile de victimizare ulterioare acceptării de compromisuri, sunt insensibilă la clișeele cu care încă nu ne-am săturat să ne manifestăm, și sunt chiar deranjată de felurile în care se transformă în imbecilitate un proces de responsabilizare socială. Acum toate am fost hărțuite, că-i la modă. Haștag Metoo e plin de plânsete și văicăreli cu privire la libidinoșii de bărbați care ne dezbracă din priviri pe stradă sau la magazinul din colț. Hai, că dă bine. Toate tipesele care se respectă trebuie să adere la haștag, că doar nu-s fix ele urâtele satului, iar de sensibilitate – nici că mai vorbim. Ce ocazie mai perfectă de-a puncta că femeia frumoasă e și sensibilă și deșteaptă. Cum de unde rezultă? Păi e sensibilă că o doare că-i privită ca un simplu obiect sexual, și e deșteaptă pentru că are haștagul la profil, aaallooooo! despre ce vorbim?
Jane Fonda, mă, celebra, a scurs doo lacrimi, qed.

Ca la Hollywood

A, da. Jane Fonda. Urmată de celebrități câte și mai câte. Tipic american, personal mă amuză mai tare ca ultima comedie de pe marile ecrane. Totul a fost miere și lapte la Hollywood până acum, dar, dintr-o dată, un mare regizor / producător este în gura presei, implicat fiind într-un scandal sexual. Subiectul face furori, e preluat în break-news-uri, e așternut în toate tabloidele, e subiectul momentului. Acuma, ca om care din asta câștigă o pâine cinstită, zi și tu – cum naiba să nu te raliezi subiectului? Prea proastă să fii să nu apari în fața presei cu aerul de mironosiță șifonată, cu vocea plăpândă, de parcă tocmai ai fost păruită pe bază de sex-appeal, și să declari că you too, desigur. Că așa-i la Hollywood. Asta-i viața lor. Acum se pupă-n cur, acum se porcăiesc. PR.

Alea-s maimuci că le mai învață și agenții, noi suntem maimuci pe gratis, aici, în mioriticul plai de basm.

În principiu…..

Atunci când cineva cade victimă unor abuzuri care implică sau nu hărțuire sexuală – victima reclamă abuzul. Așa se face. Nici nu-i dă curs, și nici nu-și amintește după jdăani că n-a fost ok. Își dă seama din prima că nu-i ok, și reclamă – ce să vezi? – nu pe facebook ca pe-un cancan lacrimogen, ci la secția de poliție, parchet, și unde este îndrumată în continuare. Abia apoi, în principiu, își face timp să-și lingă rănile pe facebook. După ce s-a asigurat că a luat măsurile ce se impun prin lege ca măcar un bou să fie responsabilizat.
Cel mai important
Hai să ne abținem de la  dramatisme că-i trendy, și să nu ne punem haștagul ăla decât dacă avem ceva cu adevărat important de spus. Căci altminteri contribuim la demonetizarea unui subiect cu valoare de precedent. 
Nu că dramele tale nu-s importante, sunt convinsă că e foarte trist pentru tine că băieții te privesc în decolteu în loc să te privească-n ochișorii ăia de căprioară, și că șoferii care te claxonează pe stradă sunt chiar nesimțiți, mai ales că, al dracu, niciunul n-ar opri să-ți zică o poezie de amor, sau să-ți dedice o simfonie de Chopin și-un buchet de trandafiri, pe blănița pufoasă, luminată doar de câteva lumânări parfumate, și focul ce arde-n șemineu – ultimul model din Ikea.
Băi, te cred, înțelegi??? Am aceleași frustrări, mai puțin aia cu decolteul, că la mine nu-i nimic bombat acolo, compensez cu un bombeu în partea dorsală, lucru care nu mă poate frustra, că cine admiră de la spate rămâne anonim. Aia e…

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.