Sharing is caring!

”Ma asteptam totusi sa nu te maimutaresti si tu, exact cam la fel ca doamnele despre care vorbesti in articol.Apropos…tu de ce n-ai fost la politie cand ai fost hartuita? Nu cumva te comporti cam in acelasi registru pe care tu-l critici?Adica sa vorbesti despre situatii neplacute din viata ta fix intr-un mediu virtual?Intelept ar fi sa ne abtinem din a face remarci caustice daca n-am fost in papucii altora.Si de la tine,ma asteptam sa intelegi acest lucru…”

Ăsta da comentariu la postare. Și chiar mă gândeam zilele astea să scriu și despre momentele în care nu am fost victimă, ci abuzator.
Ca să fie maimuțăreala maimuțăreală, nu doar papagăreală

Nu cred că-i necesar să vă avertizez de fiecare dată să nu mai aveți așteptări de la mine, dar de data asta vă avertizez – pentru – să zicem – următoarele 100 de postări ale mele. Vă

recomand responsabil să nu vă așteptați la nimic.

Eu pot să scriu ceva ce pentru tine pare leac de vindecare, sau pot să scriu ceva ce te scoate din sărite, din zona de confort, din toți pepenii. Și știi ceva? Mi-e egal. Pentru că ceea ce scriu eu – are legătură doar cu mine. Iar ceea ce citești tu – are legătură doar cu tine.

Ce-i drept, noi împreună Unul suntem, dar – ce să vezi? – în ciuda acestui incontestabil fapt, noi experimentăm fațete unice ale lui Unu, fiecare în trupul său de carne și unde.

Hai cu maimuțăreala. Darwin, mare om ai fost la veața ta. Maimuțele cre-că te-njură, vorba lui Dragoș, dar aia e. 
Poate că povestind un episod, două, din viața mea, pare că eu sunt această creatură imaculată, care toată viața a fost un monument de castitate, de impecabilitate, de … domle, cumințenia pământului, că tot aflai că se restituie donațiile cetățenilor. Alții au fost răi și proști, dar eu nu, eu niciodată, eu m-am născut, am crescut și am îmbătrânit (vorba vine, na) direct sfântă. 
Sfântă am fost și sunt, dar nu așa cum se înțelege din interpretarea dogmei

Sfințenia e intrinsecă, dar asta este doar părerea mea, nu mă lua în seamă. Eu încă cred că Dumnezeu nu mi-e exterior, că tot ce fac sau ce nu fac, ce văd sau ce nu văd, ce trăiesc sau nu trăiesc – e Însuși El într-o expresie unică și voluntară.

Ne place să ne plângem, ne dă senzația că suntem victime ale vicisitudinilor vieții, iar chestia asta aduce gândul automat că noi suntem neapărat buni, cinstiți, deștepți și frumoși.
Am mai scris despre asta, nu rețin exact unde, dar merită repetat. Că ăla care-i victimă – nu este neapărat nici bun, nici cinstit, nici frumos, nici chiparos. Dacă ești victimă – nu ești neapărat personajul pozitiv. Nimeni nu-i. Nimeni, nimeni, nimeni. Niciodată. 
Toți suntem și buni, și răi, și frumoși și urâți, și deșteptți și proști, și cinstiți și mizerii.

Mizeria care sunt

Că d-aia zic de mine, niciodată de alții fără partea din mine care a experimentat. Că-s trăitor, abia apoi părerolog. 

Eram o sfârlează mică și drăgălașă, cu un chip simetric și un trup armonios. Aveam personalitate, și aveam ceva care se numește în termeni populari ”pe vino-ncoace”. Eram o mică vedetă oriunde mă desfășuram, pentru că eram mereu veselă, prietenoasă, caldă. Da, eram caldă, ăsta-i cuvântul.
Pentru că în viața mea – personajul masculin era reprezentat de un agresor, eu căutam în jurul meu expresia pozitivă a acestuia – în prietenii mei. L-am căutat pe tatăl bun, protector – în toți băieții din jurul meu. 
Era o căutare subliminală, nu-ți imagina că era o decizie conștientă, asumată ca atare. 

Toată viața mea am avut un ”cel mai bun prieten”.
Fiecare ”cel mai bun prieten” al meu era îndrăgostit în secret de mine, iar eu știam asta, mai devreme sau mai târziu. Lucru care nu m-a împiedicat niciodată să mă fac că nu știu, și să chinui, efectiv să apăs cu botul pantofului pe fața iubitorului meu, zâmbind inocent în timp ce apăsam.
Știam că cel mai bun lucru, cel mai prietenesc, cel mai corect din partea mea ar fi fost să punem cărțile pe masă și să le limpezim. Ca cei mai buni prieteni care eram. 
Știam, dar nu puteam
Vedeam zbaterea omului de lângă mine, și tot ce puteam eu să fac era să-i povestesc ore-n șir despre idile pe care le aveam cu alții, majoritatea inventate, doar așa, ca să-i tai macaroana fără să-mi asum, să-i zic dar să nu-i zic, să-i arăt dar să nu se vadă, să-l îndepărtez dar să-l trag spre mine în același timp. 

Știam că sunt o mojică, dar asta nu m-a împiedicat niciodată să-mi găsesc scuze și circumstanțe atenuante.  Îmi spuneam că ”nu vreau să-l rănesc”, în timp ce tot ce căutam era să nu fiu eu cea rănită, pentru că mă hrăneam cu iubirea omului, și nu mă vedeam capabilă să trăiesc fără acea iubire, fără acea unică ancoră din capul meu către un sentiment de apartenență, era zona mea de siguranță, zona în care eram protejată.
Protejată de ce anume? Nu mă întreba, n-aș fi știut să precizez. 
Poate de mine însămi, care duceam în spate un monument de plumb al inapartenenței. 
Acum că scriu, îmi dau seama că nu există în DEX acest cuvânt ”inapartenență”. Nu există conceptul. Nu există antonim pentru ”apartenență”, doar sinonime. Dulce grai românesc, expresie a unui simbolism ezoteric de mult uitat.
Oooo, oooooo, și asta-i partea cea mai nevinovată din mine, ghiocelul
Stai să mă vezi în postura iubitei. Că tot iubită am fost și cu ăia cu care n-am lungit-o ani de zile. O lună, două, trei, suficient cât să scoți un om din minți, nu destul cât să ajungă bietul să-și revină-n cap și să-mi servească rahat.
Am avut joc de glezne la viața mea. Am știut să jonglez. Printre dezamăgiri. Că eu eram soră de sânge cu dezamăgirea, se știe. Și o-ncolțeam, o provocam, oriunde, peste tot, afară din cuibul meu ne-cuib unde Ea trona din start. O înfieram, și-n pași de dans o ocoleam de fiecare dată. Din asta mă hrăneam. Ăsta era mecanismul meu de coping într-un univers interior neprietenos, ba chiar ostil. 
Nu crede că-mi găsesc scuze, să crezi că am reușit să-mi găsesc pacea. M-am descâlcit pe mine pe dinăuntru, suficient cât să mă privesc în oglindă și să mă văd, nu să mă caut.
Tu te-ai observat pe tine vreodată privindu-te-n oglindă? Ești sigur că te privești? Ce vezi în oglindă, când te uiți? Zoomuri pe anumite părți. Coșul din frunte, buzele – merge rujul?, sprâncenele – e pensat bine?, conturul corpului – se văd colăceii? cum stau sânii în context? Par suficient de bombați?…… Ești interesat de cum pari, și-ncerci să faci abstracție de cum ești. 

Iubiții mei de scurt tiraj. Flirturi interesante, urmate de încercări de unire-n relații de amor. Ce amor? Amor propriu, poate. Amorul lor pentru frumos, și nesimțirea mea manifestă. La bază fiind forma.

Respectiv forma trupului meu, una, ce-i drept senzuală. Și din care eu îmi trăgeam o sevă de care aveam nevoie. Pentru că-i așteptam la mine în cei mai scurți pantaloni dintre pantalonii mei scurți, cu fesele pe jumate desconspirate, nu degeaba, ci pentru că le știam indecent de frumos conturate și nesimțit de ferme. Cu un aer de mironosiță, inocența personificată, eram lejeră, nu provocatoare. Cu șoșoni pufoși în picioare – comodă, de casă, acuma nu se mai pune că-mi flatau formele prin natura proporțiilor, pe care ochiul meu de artist le stăpânea. Și-un tricouaș rozuleț, albișor, verzuliu, albăstruț, care să acopere suficient, dar să lase generos loc de interpretări indecente.

E drept, așa mă-mbrăcam mereu în casă. Dar nu era necesar s-o fac și când veneau la mine musafiri. Nu dacă aș fi fost în acord cu discursurile mele despre cum văd eu iubirea, și ce puritană sunt eu, ghioceaua, că nu fac sex de dragul gimnasticii, că nu pot, că am niște valori, că trebuie să iubesc omul, să-l simt, să vreau să mă dăruiesc, să …. ptchuuuu-shit. 
Venea proaspătul meu iubit la mine și-l zăpăceam de cap cu fesele pe-afară, în timp ce filozofam despre dragoste.
Eu fac dragoste, nu sex.
Și ăla, amețit pe bază hormonală, era de-acord cu mine. Clar, trebuie să facem dragoste. Frumoasă și cuminte. Bombă sexy și sfântă în același ambalaj. Ce să vrei mai mult de la viață, mafrend? 
Și-mi aduceau dovezi de netăgăduit de dragoste, poate-poate mă-ncumet odată să zic că-s cucerită, și trecem la acțiune, dulcea acțiune ce-o fluturam pe la nas dar niciodată n-o concretizam.
Și n-o concretizam. Plecam brusc, de fiecare dată, zicând că nu mă regăsesc, după ce o lună, două, trei – l-am ținut cu c…le umflate și speranțe fierbinți. Tot eu eram aia lovită. Că îmi pare rău, mă doare sufletul, dar ce să fac cu mine? Nu pot, nu pot să mă îndrăgostesc, eu vreau, vreau tare de tot, dar sufletul meu e încarcerat de-o forță întunecată, sunt condamnată la singurătate, nu pot să-mi revin după ultima poveste de iubire, am nevoie de timp. Omul plusa cu răbdarea, ce să facă? Nu vreau să te pierd, eu am răbdare, când o fi să fie, fie, te rog nu pleca. Eu câteodată mai rămâneam puțin, dar de fiecare dată sfârșeam prin a pleca brusc, abrupt, atât de abrupt că-n urma mea rămânea doar dâra de parfum ca dovadă că vreodată am fost acolo.
Și asta cum se numește, oare?
Oare cum se numește un astfel de comportament? Inocență? Fair-play? Feminitate, nu-mi spune. Noi avem dreptul, și încă mult mai mult. Din partea noastră nu e niciodată abuz, noi suntem niște finuțe și niște flori, să nu uităm de flori, noi suntem floricele pe câmpii.
Eu sunt de părere că se numește tot abuz. Și sunt de părere că toți am fost la rândul nostru abuzatori, într-un fel sau altul. Pentru unele feluri de abuzuri există literă de lege, pentru altele nu.
În general, femeia e protejată în ochiul legii, ca parte a ”sexului slab”, urmare a unor sechele rămase în mentalul colectiv, de pe vremurile în care patriarhatul își arăta ostentativ mușchii. 
C-așa suntem noi. Dintr-o extremă-ntr-alta. Niciodată-n echilibru

Tare cred că în următoarea perioadă de timp urmează un sfânt matriarhat, perioadă în care bărbatul va fi redus la condiția de companion și cărăuș, ăla care cară chestii grele, repară, muncește cu mușchii și n-are drept de vot în societate, ba chiar nici identitate, decât ca consort al Doamnei Ț. Așa cum erau femeile odată. Nu demult. Numa că ele nu munceau cu mușchii, ci țineau gospodăria: papa, curățenie, copii, și supunere.

Și totuși, cum se numește asta? Și… #onlyme?
Doar eu am făcut așa? Oare a fost ok? Oare nu s-a numit abuz? Oare n-a fost și un strop de hărțuire? 
Oare pentru că nu există (încă) lege care să revendice corectitudinea și decența în aceste spețe – suntem exonerate de eticheta ”omului negru”?
Ca mine nu sunteți niciuna? Are cineva curajul să zică #metoo la nuanța asta? 
Sau #onlyme? Am I the only one? Bărbații de ce nu și-ar pune haștaguri, și să reclame tipele ca mine, sau doar pe mine, pe mine, nemernica, păcătoasa, abuzatoarea, care i-am nenorocit odată, mai demult, le-am exterminat toți neuronii ăia sănătoși deîndată ce le-am fluturat un fund bombat pe la nas, și le-am promis subliminal că le voi da exact ce am eu mai de preț: dezamăgire. Iar ei, nătângii, știind exact ce promit eu, ei au colaborat, au plusat, mi-au dat aripi, pentru că ”speranța moare ultima” – clișeul #nr1, și pentru că ”cine are noroc are, cine n-are – n-are” – clișeul #nr2, și…. ”stau la margine de drum / pomul copt și omul bun” #ceva.

Responsabilitatea în propria viață să n-o dezbată nimeni. Nu care cumva, că mă lăsați fără ce am și io de haștaguit.



Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.