Sharing is caring!

„E, te doare, nu te doare nimic!”
Poveste de coșmar despre un coșmar al durerii. Am citit alaltăieri, într-o pauză de țigară, pe terasa biroului. În același timp se decidea soarta lui Halep, și deci am rămas singură afară, restul colegilor fiind concentrați la televizor. Citeam povestea Alexandrei Furnea, și plângeam după voia sufletului. Mă încurajam să plâng, să spăl, să scot durerea care nu a fost niciodată a mea personală, și în același timp a fost a tuturor, așa cum sunt toate trăirile lumii. Dacă am reuși să înțelegem asta vreodată, noi, omenirea, am face cu adevărat saltul acela în conștiință despre care se vorbește în anumite cercuri.

                 Imagine Mediafax, Foto – Andreea Alexandru

”Astăzi, mi-au cedat branulele și asistentele au decis că a sosit momentul să îmi monteze un cateter central. Seara, sunt dusă pe picioare într-o sală de operație în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin și îi spun că sunt proaspăt operată și nu am voie să stau mult așa. Se uită la mine deconcertat și îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operație de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu ușurătate și spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar și femeilor însărcinate și că nu am de ce să mă tem. Îmi așterne o pătură sterilă peste față și aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină și dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei și infige acul în piele. Țip și simt că îmi amorțește mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc”, le zic, cu pătura sterilă peste față. „Vă rog, sedați-mă”.
„Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm”.
Preț de o oră, mă înțeapă în diverse locuri, și nu găsește vasul de sânge. Eu tremur deja de greață și de durere și cerșesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reușească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu știu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula și simt că îmi amorțește brațul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate și înțeapă din nou, iar și iar, cu același ac, alte locuri.
Asistenta cheamă într-un final anestezistul șef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe față, mă apucă de capul proaspăt operat și mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele.
„Ia bagă aici!”
„E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.”
„Mă doare, vă rog, mă doare capul!”
„E, te doare, nu te doare nimic!”
Apoi îmi intoarce iarăși capul pe partea stângă cu aceleași gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăși nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei și cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului.
„E complet bont acul ăsta.”, spune ea, cu o voce consternată. „Puteați să rupeți ceva”, o aud. „Dați-mi alt ac, vă rog!”. Simt înțepătura și apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura și doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute.
„Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!”, întreabă. Se uită în jur și nu primește niciun răspuns.”

Alexandra Furnea – supraviețuitor Colectiv

Aici mi s-a blocat filmul. Am încercat să citesc mai departe, dar filmul era de-adevăratelea blocat, așa că am recitit partea asta. O dată, de două ori, a treia oară. 
Pentru cine nu a făcut integrame la viața lui – acul bont este acela fără vârf, teșit, care nu înțeapă. 
„E, te doare, nu te doare nimic!” – Îmi bubuie în creier ca o mantră demonică
Mai dureros decât chinul fizic nu poate fi altceva pe lume, decât  mizeria din măruntaiele omului care s-a angajat să salveze viața altor oameni. Caut să mă detașez de durerea fetei, să intru în pielea anestezistului, știu că practica îndelungată, experimentarea zi de zi – îți dă o anume anduranță, un fel de imunitate, fără de care nu ai putea să-ți faci meseria că ți s-ar tăia picioarele la fiecare urlet de durere, la fiecare imagine a chinului. Știu asta, pentru că – eu însămi am dezvoltat o asemenea imunitate pe vremea când eram știristă, și filmam accidente și crime zi de zi. Dacă la prima întâlnire cu moartea am fost devastată, sleită de puteri, incapabilă să zic din prima câte urechi am în cap, la a doua, a treia, a cincea – am devenit din ce în ce mai puternică, mai împăcată cu ideea că toate astea fac parte din scenariul vieții, că nu-mi stă în putere să împiedic, nici să repar, că indiferent de faptul că eu le văd sau nu le văd – ele se petrec, și că datoria mea este să le arăt lumii, ca un semnal de responsabilizare, ca o imagine pe care mulți aleg să o ignore, prea ocupați fiind să-și ridice nivelul de adrenalină apăsând pedala aia de accelerație fără niciun discernământ, just for fun, sau vorbind la telefon, lucru care de multe ori induce o stare de semihipnoză, când ar trebui să aibă toate simțurile alerte, având în vedere că nu le-a cumpărat mama șosea, să se dea singuri pe ea, sau pur și simplu să-și controleze accesele de furie, că bătaia nu doar doare, ci poate lua viața cuiva. Etc.
Dezvoltasem o anduranță aparte, apăream la locul tragediei cu luciditatea intactă, dădeam indicații precise cameramanului cu privire la detalii pe care le consideram importante în construcția știrii, purtam discuții cu oamenii implicați în eveniment, puneam întrebările așa cum mă întâlnesc cu tine și te întreb ce mai faci, cum ești, care mai e viața ta – adică cu mintea clară, neblurată de durere. 
Dar durerea era acolo. În ciuda detașării. De fiecare dată. Nu-mi întorceam capul de la ea, dar nici n-am îngropat-o niciodată în vreun abis al ignoranței. Imunitatea îmi oferea șansa doar să nu mă prăvălesc în mine de fiecare dată, să rămân puternică și capabilă să-mi fac treaba, dar niciodată nu m-a golit de omenie, de partea aia din fiecare om numită empatie, iubire de aproape. Detașându-mă, am învățat să respect durerea omului fără s-o judec, și am învățat să trăiesc momente în care altceva să fie mai important decât propria raportare la moment. 
Am avut câteva întâmplări în care am pus mâna să ajut. Cot la cot cu Smurd-ul, Poliția și cine mai era pe acolo. Știi cum am făcut-o? Fără să clipesc. Ca un instinct, necalculat. Am avut câteva întâmplări în care apropiații victimelor unei tragedii mi s-au aruncat în brațe și și-au urlat durerea. Să știi că i-am îmbrățișat ca și când erau ai mei. În jurul meu se luau interviuri de la martori care în timpul ăla ar fi putut să plece, iar competiția era acerbă chiar și pe vremea mea. 
A fost un moment în care un om a murit privindu-mă-n ochi. I-am ținut privirea în brațe până s-a dus. Ardea mocnit, toracele lui era o gaură fumegândă, iar ochii lui aveau o claritate ireală, lăcrimau rar, câte două picături simetrice din timp în timp. În jurul meu era agitație, mare de oameni, pompieri, personal de ambulanță, știriști. Bătrânul semi-paralizat zăcea în patul lui arzând mocnit, cu o gaură-n locul toracelui. Erau ultimele lui clipe, toată lumea știa asta, mai ales el. Nu știu dacă mai simțea durere, știu doar că a ales să plece sprijinindu-se pe mine. Părea să nu existe nimic altceva în jur decât privirea mea. Toată forfota din jur îi era indiferentă. Pompierii au început să elibereze zona, ne scoteau afară pe toți, eu am rămas țintuită-n loc. Unul a vrut să pună mâna pe mine, altul l-a oprit. ”Las-o, pe ea trebuie să o lași puțin” am auzit ca printr-un tunel, în timp ce ochii mei mângâiau ochii celui ce se-ndepărta din ce în ce mai hotărât de noi. 

”Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arși, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă și alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer”, fără să ating salteaua, în speranța că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziție cât de cât umană. Cum reușeam, cum se desfăcea una dintre perne și o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ținută pe piept, deoarece acestea îmi înțepeniseră de la leziuni și nu le puteam întinde. Ritualul așezării în pat pentru noapte era o suferință absurdă. Problema erau, de fapt, infecțiile. Puteam să dorm și cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ținut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu știam asta și încercam tot ce era omenește posibil”

Alexandra Furnea – supraviețuitor Colectiv 

Nimic nu e mai dureros, nici măcar durerea însăși, decât lipsa de empatie, cruzimea, nesimțirea, prostia celui angajat să te salveze. 

Oare o fi chiar atât de complicat să fim oameni? Nu super-eroi, nu sfinți, nu nemaipomeniți, doar oameni, atât.  Doar să ne comportăm normal, nimic mai mult, să ne asumăm responsabilitatea ființelor sociale care suntem din construcție, să ne tratăm aproapele exact cum ne așteptăm și avem pretenția să fim tratați la rândul nostru. Nu e nicio utopie, nu e nimic îngeresc, suprauman. Cât de complicat să fie?

Tot cu privire la tragedia din Colectiv îmi aduc aminte primele reacții ale unei majorități covârșitoare – mortul e de vină, că e satanist. Dumnezeu a făcut ce trebuia făcut.

Bieții de noi. Cât de imbecili suntem

Sunt momente în viață când tot ce putem face este să spunem o vorbă bună, ori să tăcem. Să ne punem leucoplast la cavitatea numită gură, ba mai bine s-o umplem cu un super-glue imaginar, care s-o țină bine lipită, împiedicată definitiv de la acțiuni cretine. Că vorba biciuie mai rău ca biciul. Și lasă urme mult mai adânci decât orice rană fizică. Dacă am cunoaște cu toții măcar mecanismele propriului aparat psihic, am înțelege. Nicio durere fizică nu egalează, nici pe departe ceea ce se-nregistrează în psihic, în acea instanță a noastră care pare virtuală doar pentru că nu se vede material.
Sunt momente în viață când tot ce putem face este să ne facem treaba, oricare ar fi ea, cât de mică, cât de banală, conștienți fiind că toate lucrurile mici adunate împreună construiesc zi de zi, ceva mare, important – palpabil sau nu. 
Te invit

Tu poate crezi că-i momentul să te revolți, din nou, pe un sistem corupt și păcătos, să emiți judecăți de valoare care-i privesc pe alții, ăia care nu sunt oameni ca tine, sunt ”ăia de la instituția x,y, z”.
Dar eu te invit să faci ceva nou și în același timp foarte important: să-ți găsești puterea să fii tu impecabil cât îți stă în puteri. Nimic suprauman. Doar să te asiguri, în fiecare zi, că dai ce ai mai bun în tine, așa cum ți-ai da doar ție însuți – la locul de muncă, indiferent care este acela, indiferent de meseria ta, cizmar, economist în administrația publică, sculer-matrițer, șofer pe ambulanță, vânzător la butic, doctor, contabil pe pfa, croitor, măturător de stradă. Indiferent, egal. 
Tu să dai ce ai tu mai bun în tine, știind că ești responsabil, ca parte din sistemul ăsta mare, păcătos, corupt, puzzle a cărui parte o compui, prin pătrățica ta.
Conștient fiind că fiecare acțiune a ta personală impactează oameni ca tine, fix la fel de oameni, oameni care împreună formează un Tot, Tot din care faci parte, ale cărui ”toate” se răsfrâng asupra ta, inevitabil.  Ca într-un cerc vicios. Pe care l-am putea transforma în cerc pur și simplu. Nimic suprauman, nimic complicat.
Eu cred că dacă măcar 10% dintre noi am fi în stare de o asemenea grozăvie, sistemul și-ar schimba fața, ar intra în faza de vindecare, ar crește în puteri, s-ar resuscita, iar binele s-ar extinde exact ca molima.
  
Te invit
Suntem doar numere? 

Căci deocamdată…. vorbim extraordinar de mult, aruncăm cu pietre fără nicio reținere, ne place să ne dăm cu părerea despre ce ar trebui să facă toți ceilalți, care nu suntem noi, noi înșine, pentru că noi ne separăm de Tot, noi nu avem responsabilități, sau în orice caz mai întâi avem drepturi, și… toți oamenii din jurul nostru – sunt doar numere: al șaptelea client idiot pe azi, al doilea tâmpit de la ghișeu care nu leagă două fraze coerent, al treișpelea bou care confundă intrarea cu ieșirea, al patrușpatrulea panicar care vine la urgențe pentru o răceală stupidă, al nouălea retardat care nu înțelege că aici nu se dau informații despre depunerea declarațiilor. 
Tâmpitul omieunu care nu m-a servit corect / Jegosul omieunu care are pretenții absurde de la mine.


Bieții de noi. Cât de imbecili suntem. 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.