Sharing is caring!

Am prieteni care destul de des îmi aduc în atenție starea de trezvie, iluminarea. Asta, în raport cu scrisul meu. Și eu, pe măsură ce mă trezesc mai mult, scriu tot mai frumos, mai inteligibil, mai onest – despre dualitate. În primul rând pentru că sunt bariere depășite de mintea mea. Apoi, pentru că pot și vreau să secvențializez un mare tot în frame-uri de înțelegeri personale.
Da, da, avem o minte
De care nu găsesc niciun motiv să ne dezicem. Vine din construcție, prin urmare are un sens. Iar sensul nu este niciodată ignorarea. Natura are o direcție clară, din orice unghi am cerceta: evoluția. Transformarea din bine în și mai bine.

Nu este despre bine și rău, este despre ceea ce este

Când ești copil, nu cunoști multe dintre lucrurile pe care adulții le stăpânesc. Nu știi să faci calcule matematice, nu ai o cultură literară, nu știi nici măcar să te legi la șireturi. Și nimeni nu te consideră un om rău pentru asta. Nici prost, nici incult, nici neputincios. Așa e în natura lucrurilor, și toată lumea știe că le vei învăța pe toate la timpul lor. Oricâte lucruri cu adevărat inteligente nu le-ai ști – toată lumea are încredere în tine, și se minunează de deșteptăciunea ta, chiar dacă tu nu faci decât să legi două cuvinte simple, într-o propoziție nouă. Sau faci pipi singur la wc. În comparație cu adulții, tu încă ai carențe serioase, dar – ce să vezi? Nimeni nu le consideră carențe, ci etape din devenirea ta. Nimeni nu are pretenția ca tu să le știi din naștere, nimeni nu are nebunia să te creadă rău doar pentru că te joci cu plastelină în loc să-l citești pe Dostoievski.


Bine-nțeles, pentru un adult este ridicol să reia matematica de la adunare, scrisul de la litere, îmbrăcatul de la ridicarea pantalonilor din vine.

Dar asta doar pentru că deja a ars etapele. El, adultul, a trecut deja prin ele. Procesul învățării s-a finalizat, acum mintea lui este implicată în alte procese, la fel și spiritul lui, care, de altfel, în trupul fizic este lucrat ca la carte tocmai prin intermediul acestei nebunatice de minți – unealtă-minune de focusare pe aspecte, și creație.
Dar niciodată nu-și repezește copilul, spunându-i că este inutil să învețe să se lege la șireturi, că oamenii se încalță de regulă și cu ochii închiși pentru că intră în gesturile automate. Nici nu-i ridiculizează lecțiile de la școală, spunându-i că oricine ar trebui să știe cât face 1 + 1, sau înmulțirea cu 1, că astea-s chestii elementare, să pună mâna pe-o carte ”serioasă” dacă se crede cult în cap, și să rezolve niște integrale dacă vrea să fie deștept.

Mă-ntreb

Oare cum ar fi la școală dacă toți profesorii noștri ar avea o astfel de atitudine? Ce am mai putea învăța vreodată, dacă toate ni s-ar prezenta direct în forma lor elevată, fără a ni se revela ABC-ul?
Oare cum ar fi dacă ne-am duce la școală doar pentru a ni se arunca în față ce știu oamenii mari și nu știm noi?
Oare cum ar fi dacă – în clasa întâia, doamna învățătoare ne-ar scrie pe tablă direct o formulă matematică, și ne-ar cere s-o aplicăm într-un exercițiu? 
Ar putea fi ceva mai abstract decât ceea ce am vedea noi pe tabla aia? Ar înțelege cineva ceva din chestia aia super-inteligentă, de altfel? Cel mai important: ar fi de folos?
Asta este o întrebare fundamentală
Pe care am învățat să o folosesc tot mai des atunci când aleg să fac ceva care are legătură cu aproapele meu. 
Este de folos? Cuiva? Oricui? Măcar mie? Măcar unei părți din mine?

Aș putea să scriu despre frumusețea totului, despre nonsensul noțiunii de bine și rău, despre incontestabila unime, despre absurditatea iluziei de separare în contextul potrivit, cu exemplele cele mai pătrunzătoare, așa cum le înțeleg eu în meditațiile mele, care au devenit stări de a fi, nu poposiri momentane în locuri obscure, aș putea scrie despre infinitul etern care se experimentează pe sine în miliarde de feluri ce par individuări, dar nu sunt, sunt toate împreună, simultane, perfect omogene, aș putea scrie despre inexistența trecutului și a viitorului, despre un acum care le conține pe toate simultan, aș putea să scriu despre sentimentul unic al existenței în afara iluziei, pe care îl experimentăm cu toții atunci când suntem liberi de trupuri, despre iluzia trupului, despre felul în care alegem aceste experiențe în scopuri dincolo de gândul logic al unei minți liniare, despre utilitatea acestei linearități în experimentarea ce are sensuri profunde, total diferite de ceea ce putem concepe limitați fiind în percepție și cunoaștere, aș putea să scriu despre miliardele de părți din mine care se petrec simultan într-o perfecțiune impresionantă, despre condensările dintr-un mine amplu – cu aspect de trupulețe mici și jucăușe, ce par să nu fie deloc conștiente de ceea ce sunt, tocmai pentru a se defini din nou și din nou, pentru a se putea concentra pe porțiuni de interes, nedistrase de perfecțiunea totului, pentru că totul nu stagnează niciodată, pulsează, vibrează, vibrația crește pe măsură ce miliardele de unde sau infinitatea lor se petrec. Aș putea să scriu despre inexistența răului, despre absurditatea iadului, despre sensul dualității, despre sens, totul are un sens, dar sensul totului pare absurd în contextul iluziei pe care am ales să o experimentăm, și asta are un sens extraordinar, aș putea să scriu despre feluri în care noi deja suntem, nu am fost, nici nu vom fi – ci suntem, deși tot la fel de bine aș putea să spun sunt.
… Dar ar fi de folos?
Cui, cui ar folosi? Celor care experimentează deja această viziune? De ce le-ar folosi? Ei deja sunt ceea ce sunt, iar validarea mea ar fi inutilă.

Un copil vorbește mult despre cum se leagă șireturile, sau despre cum se desenează un chip din câteva linii simple. Te provoacă la discuții despre ce-l interesează, tocmai pentru că el dorește să învețe, să vadă (și) prin ochii tăi, nesigur fiind de ceea ce ochii săi cuprind.

Dincolo de asta

Sensul nu este aproape niciodată ieșirea din iluzie, nu înainte de a o experimenta în toate formele ei. Ce sens ar mai avea altfel? Pentru ce ne-am condensa în forme aproape ridicole, dacă ele n-ar avea sensul lor precis?

”Înainte de a începe să practici Zen, munții sunt munți şi râurile sunt râuri; în timp ce studiezi Zen, munții nu mai sunt munți şi râurile nu mai sunt râuri; dar odată ce ai atins iluminarea, munții redevin munți şi râurile redevin râuri.”

Fritjof Capra – “Taofizica”

Da, așa este, munții nu sunt tocmai munți, râurile nu sunt tocmai râuri, dar în același timp, munții sunt în totalitate munți, iar râurile cu siguranță sunt râuri, odată ce am depășit nevoia de a eticheta în termeni absoluți, de a avea siguranța că deținem adevăruri supreme, că suntem suficient de ancorați în realități superioare.
Noi suntem cu toții ancorați în aceste realități, nu-i nevoie să ne panicăm de fiecare dată când discutăm în termeni mai puțin impresionanți decât Însuși Totul – omniscient, omnipotent, omniprezent, atoateștiutor, nelimitat, veșnic-iubitor.

Numai că deocamdată, avem un plan cu noi înșine, care implică experimentarea acestui fel de a vedea

La întrevederea posibilității unei experiențe mai ”elevate”, mintea noastră, dar doar mintea, are tendința de a se dezice de actualele experiențe, ca și când ar fi niște nimicuri reprobabile. Sare și se atașează de tot ce-i ”elevat”, într-un impuls reflex de a arde etape, de a se exonera de muncă, de a fi deja mai bun, mai potent, mai supercalifragilistic.
Și-atunci își spune povești inepuizabile despre  cât e ea de puternică în realitate, și ce minuni se petrec chiar și fără munca ei.

Totul are un sens, și un prinos

Inclusiv, sau mai ales secvențialitatea minții, care în ciuda felului său jucăuș de a sări dintr-una-ntr-alta, ca o maimuță, ea este totuși un instrument magnific de zoom pe detalii, dacă vrei. 
Te naști, crești, trăiești, îmbătrânești – lucrând cu mintea ta aspecte ale unui tot unitar. Tot unitar cu care poți crea, dar mai înainte de a crea – este important să te cunoști în totalitatea ta, să te experimentezi în toate formele tale, să cunoști prin experiență nemijlocită tot ceea ce este, prin tot ceea ce nu este, deși vorbim, fără îndoială, despre o dicotomie, întrucât totul este.

Înainte de a dansa, înveți să mergi

Iar asta este ceea ce facem noi, aici, deși, la fel de bine aș putea spune că fac doar eu. Asta, dacă aș ține neapărat să-mi validez din nou și din nou luciditatea și potența. Dar odată ce aș depăși această nevoie de conceptualizare a neconceptualizării, m-aș reîntoarce la pașii mei mici, și le-aș da importanța cuvenită, prin prisma viziunii mai ample a sensului, a prinosului acestui tot atât de unitar în toate individuările sale.

Știind că dansul e scopul meu, eu mă implic activ în dinamica pasului

Ceea ce te invit și pe tine, și pe tine, și da, da – și pe tine. Pașii par preocupări ridicole și infantile, lipsite de importanță, privind coregrafii complexe, mișcări impresionante ale trupului, la care nu te-ai fi gândit, dar care te impresionează până la fiori pe șina spinării. Dar…. ca sportiv de performanță, fix dansator, eu am învățat ceva inestimabil. Asta după ce mi-am dat cu stângul în dreptul în repetate rânduri, atât pe ringul de antrenament, cât și în ringul vieții mele interioare, sau, dacă vrei – în experimentarea extracorporală a sensului. Am învățat că pasul stă la baza fiecărei coregrafii, că nu există echilibru fără stăpânirea pasului, că toată coregrafia aia complexă e formată din pași mici, pași mari, pași grăbiți, pași lenți, pași săriți, pași languroși, prelinși, pași imprevizibili, piruete – știi cât echilibru în pas este necesar unei piruete impecabile? Mamă-mamă-mamă…. am genunchii tociți și coatele aspre de câte podele am pupat încercând să fac piruete șmechere fără să fiu stăpână pe pasul meu. 

Pasul, banalul pas, nimicul, neimportantul, nesemnificativul, prea-puțin-spectaculosul PAS


Desigur, este important să vezi tabloul mare, este foarte important să înțelegi sensul, mecanismul, dinamica, dar este tot la fel de important să experimentezi ceea ce tu însuți ți-ai propus să aprofundezi cu aceste unelte. Este cât se poate de important să te implici în dinamica pasului.


…. Azi-noapte am avut un vis 

Se făcea că începea războiul. Stăteam pe un balcon și vedeam elicoptere militare aruncând explozibili, și refuzam să cred că este totuși război, mă gândeam că poate este un exercițiu militar. O parte din mine mă bătea pe umăr: Heeei, e doar un vis, trezește-te, ești adormită. M-am uitat mirată la ea și-am întrebat-o: Tu altă treabă n-ai? Știu și eu că este un vis, tocmai mi l-am creat, și exact aici vreau să fiu. Am revenit în scenariul visului, dar destul de greu, pentru că următoarele momente se blurau oarecum, zgândărite de minele serios, fără chef de joacă. Am trăit scenariul oarecum deranjată de propria intervenție, pentru că acele trăiri din vis erau menite să-mi aducă în atenție emoții proprii pe care în stare de veghe le-am căutat fără succes. 

Facem un dans?

Spre exemplu, se pregătesc proteste în toată țara. O modalitate pe cât de pașnică, pe atât de bine-legată – în a ne manifesta intenția de a ne materializa și (re)crea o lume mai bună, mai sigură, mai liberă și mai unită într-un scop comun: evoluția pe planuri diverse.
Ca întotdeauna, avem două opțiuni: să stăm în poziție de meditație și să constatăm că totul este așa cum este, observând fascinați procesul observării, sau să punem o geacă mai groasă și să ieșim în stradă – am observat, am observat și observarea, am înțeles. Visul din visul ăsta poate fi echilibrat, armonizat. Uite – un pas, doi pași, trei pași legați pe ritmul un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei – dacă-i faci în felul ăsta e vals vienez!

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.