Un copil vorbește mult despre cum se leagă șireturile, sau despre cum se desenează un chip din câteva linii simple. Te provoacă la discuții despre ce-l interesează, tocmai pentru că el dorește să învețe, să vadă (și) prin ochii tăi, nesigur fiind de ceea ce ochii săi cuprind.
Sensul nu este aproape niciodată ieșirea din iluzie, nu înainte de a o experimenta în toate formele ei. Ce sens ar mai avea altfel? Pentru ce ne-am condensa în forme aproape ridicole, dacă ele n-ar avea sensul lor precis?
”Înainte de a începe să practici Zen, munții sunt munți şi râurile sunt râuri; în timp ce studiezi Zen, munții nu mai sunt munți şi râurile nu mai sunt râuri; dar odată ce ai atins iluminarea, munții redevin munți şi râurile redevin râuri.”
Fritjof Capra – “Taofizica”
Da, așa este, munții nu sunt tocmai munți, râurile nu sunt tocmai râuri, dar în același timp, munții sunt în totalitate munți, iar râurile cu siguranță sunt râuri, odată ce am depășit nevoia de a eticheta în termeni absoluți, de a avea siguranța că deținem adevăruri supreme, că suntem suficient de ancorați în realități superioare.
Noi suntem cu toții ancorați în aceste realități, nu-i nevoie să ne panicăm de fiecare dată când discutăm în termeni mai puțin impresionanți decât Însuși Totul – omniscient, omnipotent, omniprezent, atoateștiutor, nelimitat, veșnic-iubitor.
La întrevederea posibilității unei experiențe mai ”elevate”, mintea noastră, dar doar mintea, are tendința de a se dezice de actualele experiențe, ca și când ar fi niște nimicuri reprobabile. Sare și se atașează de tot ce-i ”elevat”, într-un impuls reflex de a arde etape, de a se exonera de muncă, de a fi deja mai bun, mai potent, mai supercalifragilistic.
Și-atunci își spune povești inepuizabile despre cât e ea de puternică în realitate, și ce minuni se petrec chiar și fără munca ei.
Inclusiv, sau mai ales secvențialitatea minții, care în ciuda felului său jucăuș de a sări dintr-una-ntr-alta, ca o maimuță, ea este totuși un instrument magnific de zoom pe detalii, dacă vrei.
Te naști, crești, trăiești, îmbătrânești – lucrând cu mintea ta aspecte ale unui tot unitar. Tot unitar cu care poți crea, dar mai înainte de a crea – este important să te cunoști în totalitatea ta, să te experimentezi în toate formele tale, să cunoști prin experiență nemijlocită tot ceea ce este, prin tot ceea ce nu este, deși vorbim, fără îndoială, despre o dicotomie, întrucât totul este.
Iar asta este ceea ce facem noi, aici, deși, la fel de bine aș putea spune că fac doar eu. Asta, dacă aș ține neapărat să-mi validez din nou și din nou luciditatea și potența. Dar odată ce aș depăși această nevoie de conceptualizare a neconceptualizării, m-aș reîntoarce la pașii mei mici, și le-aș da importanța cuvenită, prin prisma viziunii mai ample a sensului, a prinosului acestui tot atât de unitar în toate individuările sale.
Ceea ce te invit și pe tine, și pe tine, și da, da – și pe tine. Pașii par preocupări ridicole și infantile, lipsite de importanță, privind coregrafii complexe, mișcări impresionante ale trupului, la care nu te-ai fi gândit, dar care te impresionează până la fiori pe șina spinării. Dar…. ca sportiv de performanță, fix dansator, eu am învățat ceva inestimabil. Asta după ce mi-am dat cu stângul în dreptul în repetate rânduri, atât pe ringul de antrenament, cât și în ringul vieții mele interioare, sau, dacă vrei – în experimentarea extracorporală a sensului. Am învățat că pasul stă la baza fiecărei coregrafii, că nu există echilibru fără stăpânirea pasului, că toată coregrafia aia complexă e formată din pași mici, pași mari, pași grăbiți, pași lenți, pași săriți, pași languroși, prelinși, pași imprevizibili, piruete – știi cât echilibru în pas este necesar unei piruete impecabile? Mamă-mamă-mamă…. am genunchii tociți și coatele aspre de câte podele am pupat încercând să fac piruete șmechere fără să fiu stăpână pe pasul meu.
Desigur, este important să vezi tabloul mare, este foarte important să înțelegi sensul, mecanismul, dinamica, dar este tot la fel de important să experimentezi ceea ce tu însuți ți-ai propus să aprofundezi cu aceste unelte. Este cât se poate de important să te implici în dinamica pasului.
Spre exemplu, se pregătesc proteste în toată țara. O modalitate pe cât de pașnică, pe atât de bine-legată – în a ne manifesta intenția de a ne materializa și (re)crea o lume mai bună, mai sigură, mai liberă și mai unită într-un scop comun: evoluția pe planuri diverse.
Ca întotdeauna, avem două opțiuni: să stăm în poziție de meditație și să constatăm că totul este așa cum este, observând fascinați procesul observării, sau să punem o geacă mai groasă și să ieșim în stradă – am observat, am observat și observarea, am înțeles. Visul din visul ăsta poate fi echilibrat, armonizat. Uite – un pas, doi pași, trei pași legați pe ritmul un-doi-trei, un-doi-trei, un-doi-trei – dacă-i faci în felul ăsta e vals vienez!
