Sharing is caring!

Nimeresc uneori pe TLC un serial despre oameni cu obezitate morbidă care încearcă, pe ultima sută de metri, atunci când viața lor este pusă în pericol, din cauza greutății lor – 200, 300, peste 300 de kilograme – să slăbească.
Este filmat procesul prin care trec, de la cap la coadă. Ei sunt operați la un moment dat – pentru micșorare de stomac sau bypass gastric, dar niciodată de la început. La greutatea cu care se prezintă la doctor – nu pot fi operați. Și-atunci doctorul le impune un target lunar de slăbire. Printr-un regim alimentar, și mișcare, cât se poate.
Majoritatea sunt imobilizați la pat. Pentru ei este un efort să se ridice în șezut. Unii merg prin casă ajutați de un cadru de mers, alții în cărcucioare. Unii nu se ridică deloc. Nici măcar pentru nevoile fiziologice. Țin minte un caz al unei femei căreia îi aducea soțul ploșca.

Cred că cel mai ușor lucru din lume este să slăbești. Nu trebuie să faci nimic, decât să nu faci ceva. Adică să nu mănânci. Adică să mănânci mai puțin. În același timp, este cel mai greu. 
Ca ființe ce funcționează pe bază de impulsuri electrice, avem nevoie de energie 

Energia este căpătată pe mai multe planuri, pentru că pe mai multe planuri funcționăm și noi. În mare e fizic, mental și emoțional. Toate trei întrepătrunse sau interdependente. Și pe toate avem interconectări subtile cu Lumea. Vorbind despre ce este la bază – energia. Spre exemplu, chiar dacă nu aprinzi toate întrerupătoarele, ea este acolo, oricând. Nu este o cantitate de energie separată pentru fiecare bec pe care îl aprinzi în parte, sau aparat electrocasnic. Dintr-un tot omogen vine, indiferent câte întrerupătoare ai activat. Sau ca aerul din casă. Ai mai multe încăperi, delimitate de uși, pe care le închizi sau le deschizi. În funcție de acțiunile tale din fiecare cameră în parte, pot fi mirosuri diferite, ba chiar și diferențe de temperatură. Dar aerul nu se divizează, de fapt. Nu e ca și când aerul din bucătărie este un individ separat de restul, care se consumă și-apoi moare, și bucătăria se videază instant. 
Pentru că și celulele noastre au încărcături electrice, îmi permit să consider că pe planuri subtile suntem interconectați. Și că ne hrănim noi din noi, unii din alții. Fiecare cu propriile impulsuri. Întreaga funcționare a organismului, ba chiar și toate acțiunile noastre, sunt date de și prin impulsuri electrice care se activează în creier. Adică regularitatea bătăilor inimii este asigurată de o funcție a creierului, neîntreruptă și nesesizată pe plan conștient. Conștiența are mai multe planuri de manifestare, și cele mai importante procese ale noastre se petrec în planuri subtile, adică în stări pe care le denumim consensual subconștiente sau inconștiente. Așa ajungem la conștiință, această nebuloasă a ființei noastre, care pare să fie pretutindeni în corp, dar în același timp în niciun organ specific. Deși s-a crezut multă vreme, și încă se crede pe alocuri, că aceasta ar fi o secreție a creierului, se pare că nicidecum, ci tocmai invers. Creierul pare să fie un procesor semi-performant al acestei conștiințe misterioase.
Una peste alta, noi ne hrănim. Fizic, mental, emoțional
Asta, în funcție de nevoile personale. Când suntem mici, avem nevoie de mai mult, bebelașii mănâncă din trei în trei ore, zi și noapte. Adulți fiind, mâncăm trei mese pe zi, sau mai puțin. Bebelași fiind, avem nevoie de toată atenția, grija, și mai ales dragostea adulților. Adulți fiind, avem această bază în noi. Noi despre noi știm mult mai multe lucruri, și devenim, la rândul nostru surse. Generatori. Conștiința, care nu știm exact unde sau dacă se aciuește în totalitatea sa în corp, are deja un construct în zona conștientă, o potență. În funcție de impulsurile fiecăruia, potențăm mai mult sau mai puțin. Foamea este mai mare, sau mai mică. Nu doar foamea, ci nevoia în sine a corpului, pe toate planurile sale. Unii ne autosusținem în funcțiile bazice, alții ne sprijinim în continuare pe cantități de energie din exterior pentru nevoile de bază. Ca să exemplific grosier, unii ne îmbrăcăm, ne spălăm, ne gătim, mâncăm singuri, alții încă nu. Ne bazăm pe ajutorul altora. Ne hrănim des, mult, haotic. Atunci când ne este foame, când suntem slăbiți pe planuri în care hrănirea ne este momentan imposibilă (mental, emoțional) noi compensăm fizic. Mâncăm mâncare. Procesorul, creierul, traduce lipsa în toate modurile, iar cel fizic este cel mai bine receptat, pentru că în planul conștient, am învățat să dăm credit cu precădere senzațiilor fizice. Totuși, pentru a fi sănătos, corpul fizic nu are nevoie de foarte multă mâncare. Ba chiar uneori se autoreglează în urma unor pauze – posturi. Lucru pe care suntem capabili să-l înțelegem abia când suntem suficient de maturi și echilibrați.

Echilibrul


Nimic prea mult și nimic prea puțin nu face bine, nu eficientizează un proces. Totul stă în echilibru. Pe toate planurile se aplică aceeași regulă. Mâncarea susține viața, dar, în exces – duce la degradare și moarte. Cel mai grăitor exemplu. Și acest echilibru vine doar printr-o combinație de armonizare pe toate planurile. Mental, emoțional, fizic. Pentru că ele se interinfluențează. Sunt părți dintr-un tot omogen. Pentru că natura gândirii noastre este secvențială, tindem să le diferențiem, să le dăm importanță mai mare sau mai mică, să le disociem. Dar ele nu sunt. Disociate. Pornisem de la serialul despre obezi.

Suntem atât de mulți cei care trăim într-o letargie demnă de milă

Absolut toți cei care încep un program de recuperare – continuă multă vreme să mănânce pe furiș. Ei știu că asta le poate aduce moartea și nu le pasă.  De asemenea, refuză să facă mișcare. Și prin mișcare mă refer la mersul prin casă măcar. La baie și la bucătărie. Eventual o plimbare pe-afară. Dar își plâng de milă. Le este foarte greu, și se tem pentru viața lor în fiecare clipă. Așteaptă să fie operați, cineva să-i salveze de ei înșiși, cu o baghetă magică să-i facă slabi și sănătoși. Doctorul le explică felul limitat în care operația îi ajută, și că efortul tot lor le revine, pentru că foamea este psihologică, nu poate avea niciodată legătură cu nevoile corpului. Prin urmare la fel vor fi nevoiți să se abțină, cu stomacul mic sau mare, egal.
Privind câte un episod, mă gândesc că mulți dintre noi suntem așa. Poate că nu obezi fizic, dar cu la fel de grave probleme de viață. 

Probleme la care ne raportăm în același fel


Băgăm rahat în noi cu nemiluita. Devenim imobili, nefuncționali. Ne plângem de starea deplorabilă în care suntem. Dar continuăm să ne abuzăm în același fel. Continuăm să ne pierdem mobilitatea până ajungem invalizi. Și totuși, în afară de a ne plânge de milă, nu facem nimic pentru noi. Așteptăm din exterior. O operație salvatoare, o intervenție spectaculoasă, o baghetă magică.

Poate că fizic suntem fit, dar emoțional avem obezități morbide




Boli pe care le tratăm cu o nesimțire crasă. Cu o inconștiență deplorabilă. Cu un aer atât de idiot încât devansăm retardul. Continuăm să ne îmbuibăm ca distrușii, cu lăcomia nemâncatului de trei zile, și o facem incapabili măcar să ne dorim să fim bine. Suntem capabili să ne dorim mai degrabă ca altora să le fie rău. Blestemăm, vorbim de karma cea dreaptă, intrăm în isterii morbide cu îngeri și draci, vorbim despre rotunjimea roții, și cum se întoarce ea. Facem felurite bazaconii de rugăciuni sau ritualuri pentru a ne asigura că alții, restul sunt pedepsiți pentru răul din noi. Și continuăm să ne îmbuibăm. Și să stăm. Să stagnăm. Răpuși de greutatea propriilor slane emoționale. Refuzând mișcarea. Nu pot, e greu, mă doare. Așteptăm operația magică. Fără efort, fără un minim efort. Cineva să ne ia așa cum suntem, și să ne umple de viață și de sănătate. Ca să ne putem îndopa în continuare. Cu rahat emoțional. Cu chestii artificiale, toxice, distructive.


Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.