Sharing is caring!

S-au scris deja sute de rânduri despre Stela Popescu. Despre felul în care s-a dus dintr-o lume pe care a iubit-o nespus, și care, la rândul ei a iubit-o. Lumea a iubit-o pe această doamnă, mult, mult de tot. 
Iar Stela Popescu, chiar și în starea de disfazie, arăta cu degetul spre public și spunea ”Pentru voi am venit! Pentru voi!”
A iubit oamenii, și a iubit viața. A iubit.
Când am văzut filmarea cu o Stelă incoerentă, am plâns. Pe mai multe planuri m-a zdruncinat. Întâi pentru că vedeam cu ochii mei un simbol al puterii personale, al

impecabilității – în vulnerabilitate. Am văzut-o vulnerabilă, și asta m-a durut în mijlocul pieptului. Nu pentru că am văzut-o vulnerabilă, ci pentru că, în vulnerabilitatea sa îi era imposibil să se ajute. Că n-o durea piciorul, se instala un accident vascular cerebral. Asta înseamnă AVC. Accident vascular cerebral. Nu era conștientă de starea sa. Nu la modul acela în care poți striga după ajutor. 

Apoi mi-am dat seama că și eu tot așa aș putea pleca. Nu sunt speriată de moarte, dar sunt conștientă că în mijlocul capului meu există patru milimetri de materie în plus. Într-o bună zi aș putea să devin incoerentă. Poate la lucru, sau poate acasă, în mijlocul familiei, sau poate la super-market. Lumea ar crede că sunt beată, probabil. Eu mi-aș dezvălui ultimele zbateri interioare, și apoi aș trece dincolo nederanjată de nimeni și nimic. Pentru că lumea mă iubește așa cum se iubește pe sine. 
Un fel de iubire pasiv-agresivă. O iubire a formei, fondul e departe

Nu că ne-am degenerat, așa am fost întotdeauna, doar că formele diferă. Ne dăm mari iubitori, prea puțini am rămas cei care să tacă, să înțeleagă în sinea lor cât este de înțeles. 
În virtual suntem agresivi ca niște șacali. Sute de rânduri ne curg din degetele avide de iubire. Despre iubire, despre păsare, despre prietenie, despre omenie, despre caritate, despre altruism, despre împreunare. Postăm citate profunde, poze cu cățeluși, pisicuțe, peisaje. Păreri despre viață și sensul ei. Concluzii despre firea omului. Articole despre sfințenie, articole despre moralitate, articole despre sănătate – fizică, psihică, spirituală. Ne introducem unii pe alții în grupuri. Ne scriem în privat. Milioane de cuvinte. Inutile. Le scriem, ne supărăm dacă nu primim răspuns, condamnăm, postăm poze cu cățeluși cu fețe de milogi care spun că au văzut că ești online, de ce nu le scrii ? 
În viața de zi cu zi niciunul dintre articolele profunde pe care le-am distribuit în virtual nu pare să ne fi trezit vreo zbatere interioară. Vreo urmă de simțire. Mor oameni lângă noi, și noi ne gândim la floricele pe câmpii, la citatul ăla pe care trebuie neapărat să-l distribuim degrabă pe facebook, la faptul că nu e treaba noastră să intervenim. Doar pe rețelele de socializare e treaba noastră. În viața trăită aievea nu. Ne scuturăm de toată iubirea promovată în virtual și călcăm peste cadavre. Umblăm ca niște cadavre vii și iubim din gură. 
Nu iubirea, ci lipsa crasă de empatie din toată avalanșa asta nefirească de atenție

Multă vreme m-am simțit chinuită de mama care era obsedată de control, mă suna compulsiv, se băga în viața mea cu picioarele, picioare pline de noroi și veșnic apăsătoare. Însă cel mai mult mă durea, de fapt, că în ciuda obsesiei ei, ea era mereu absentă atunci când aveam cu adevărat nevoie de ea. Niciodată, absolut niciodată nu am avut-o lângă mine atunci când mă clătinam și aveam nevoie de sprijin. Nici măcar la telefon nu răspundea. Mama nu putea fi apelată. Ea doar suna. Era nevoia ei și atât. Când se sătura de sunat, își uita telefonul oriunde altundeva decât era fizic. N-am putut niciodată să plâng sau să râd în brațele ei. Și dacă eu plângeam într-un colț, ea striga mai tare ca mine. Ce nenorocire pe ea, că am eu o nenorocire. În toată nenorocirea ei, niciodată nu s-a pus problema să mă ajute, sau măcar să mă ridice de pe jos, ca să mă pot ajuta singură. Mereu s-a pus problema consolării ei, dramele sale erau complexe. Intra cu forța în viața mea acolo unde nu aveam nevoie, ba chiar nu se cuvenea, dar acolo, acolo unde iubirea ei, sau măcar prezența ei m-ar fi întărit – acolo nu era niciodată. Nu doar că nu era, dar uneori mai arunca și cu noroi de la distanță, să-mi fie ridicarea anevoioasă.
Până să ajung să mă împac cu ideea că atât poate ea, că ea este un simplu om ca oricare alt om, nu e vreo supra-ființă doar pentru că-i spun ”mama” – am urât-o, și i-am reproșat de nenumărate ori că ea se iubește doar pe ea, și că obsesia ei de control nu are nimic de-a face cu dragostea. Tot de atâtea ori + 1 mi-a reproșat că sunt o nemernică nerecunoscătoare. Când eram un copil nu înțelegeam că ea chiar crede ce spune, că nu realizează, că mintea ei așa funcționează, că are filtrele ei dincolo de care nu e ceață, e beznă totală, că nu e ceva ce vrea sau nu vrea, e ceva ce poate sau nu poate, și că omului de unde n-are nici Dumnezeu nu-i cere.
Mama și Empatia au fost mereu două chestii diametral opuse. Iar mama este un om comun. Lumea, în general este așa.

Lumea și empatia – două chestii diametral opuse

Ne place să ne dăm empați, ceva gen niște cavaleri Jedi în acest război al stelelor unei galaxii…. virtuale. Suntem empați pentru că ne simțim obosiți de ”vampirașii energetici”, pentru că ne agasează nu-știu-ce-naiba de chestii pe care le fac alții. Iar aceasta nu este nici pe departe descrierea empatiei, decât în articole scrise de analfabeți în cultură și în simțire. Și majoritatea dintre noi nu simțim nimic dincolo de propria nevoie de control. Propria nevoie punct. Și aia blurată de filtrele propriului Eu, care trebuie să fie într-un anumit fel, nu oricum. Ca să ne putem etala în toată splendoarea într-o lume născută spre a ne măguli. Acum fiind la modă limbajul magic. Empați, maeștri, evoluați, treziți, iluminați. Puterea gândului, iubirea necondiționată, șmensi-fensi, nu oricum. Naturalețea trăirii de zi cu zi e chestie de involuați. Noi trăim pe picior mare, sărim dimensiuni ca nebunii, acrobații naibii.
Moare un om în fața noastră, și noi încă numărăm dimensiunile, să nu fim furați la cântarul evoluției

Cre-că erau printr-a treișpea, de n-o vedeau pe mica stea pâlpâind a stingere. Erau ocupați cu galaxia, oameni importanți. Nimeni n-a considerat că este treaba sa să intervină. De empați ce sunt toți. De profunzi ce sunt. Doamnele de succes de la mese s-au bazat pe organizatori, organizatorii s-au bazat pe șofer, șoferul s-a bazat pe familia ei, sau pe providență. 
Asta-i empatia de care suntem noi capabili în prezent

Are legătură cu forma. Cum să-i spun în față că e incoerentă? Lasă, nu e treaba mea. Sindromul ”Nu e treaba mea”. Stigmatul unei societăți atât de ”evoluate” încât mă mir că încă nu ne-au crescut aripi și fizic. Oricum noi zburăm. Zburăm în zări nedefinite, virtuale, cu denumiri cât mai magice, lăsând pământul ca pe-o ciumă, cu toate responsabilitățile ce ne revin în propriile vieți. 
Iubim din gură și suntem toți niște empați din mimă. Acțiunea n-are nicio legătură cu teoria, dar asta nu se pune, pentru că de la nivelul nostru de iluminare – toate acțiunile sunt inutile, nu-i așa? Viața se autosusține cu sau fără participarea noastră. Ce bine-i să stai pe margine!

Aseară, într-o emisiune am văzut două proaste care depășeau cu mult chiar și așteptările unui om deprimat ca mine. Băi, dacă făceai abstracție de incultura crasă din capul lor, puteai să juri că-s cel puțin înțelepciunea întruchipată. Și iubirea. Aveau mimica, aveau cuvintele, aveau gesturile. Omului dezvoltat personal, așa cum se promovează dezvoltarea personală. Forma. În interior… Dumnezeu cu mila. Care este prima literă și ultima din alfabetul grecesc? Alfa și omega sigur nu…. aia e altceva, cu un aer grav de înțelept care știe mult da zice puțin.

Sigur este altceva

Totul este altceva, ceva dincolo de dorința generală de cuprindere, deocamdată suntem atât de ocupați să zburăm în galaxii superioare, să arătăm cât mai Jedi, să învățăm pe de rost poezii despre cum e evoluția, și să le zicem triumfător către lume, o lume pe care am reușit să o privim atât de impersonal, încât ea se poate prăbuși oricând în fața noastră, fără să ne gâdile măcar vreun mușchi, măcar facial. Mimele sunt lucrate pe zen, doar zen suntem toți. Dăm bine. Privim lumea impersonal, pentru că noi în noi ne-am depersonalizat. Ne-am transformat în personaje fantastice, și ne tratăm ca atare. Pe noi în noi înșine, și pe aproapele nostru așa cum mai putem. Impersonal. La kil. Sau la număr. 
Este, este altceva, într-adevăr. Este fix alfa și omega, dar altceva decât știm mulți. Pentru că în articolele analfabete pe care le citim cu aere de importanți dezvoltați personal, se scrie tot despre formă. Așa arată. Sau așa trebuie să arate. Se trasează șabloanele. Cu cât mai apăsat șablonul, cu atât mai îngust spiritul. N-are loc. 

Azi am scris doar pentru mine
Lumea în care trăiesc, lumea pe care o descriu cu toată această amărăciune, lumea pe care o văd cu atâta luciditate din exterior…. toată lumea asta sunt eu. Toată lumea asta sunt eu, și îmi pare atât de rău că nu pot mai mult. Mă văd, îmi înțeleg toate golurile, și nu pot să mi le repar degrabă. Sunt mică și nu pot să cresc mare decât în ritmul firesc la creșterii. Ca substantiv. În același timp sunt și un verb. Nu sunt doar supusă procesului, ci sunt chiar procesul. Și deocamdată mă pierd în poezii. Și-n autocompătimiri siropoase. Nu mișc un deget. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Îmi cer iertare.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.