Sharing is caring!

De două ori am fost mutată cu totul din România mea. 
Întâi m-am dus într-un concediu în Mallorca, la un prieten bun. Două săptămâni s-au făcut două luni, două luni au cerut prelungire pe nedeterminat. Am sunat-o pe șefa mea de pe vremea aia de la Camera de Comerț, și i-am zis că a avut dreptate, m-am îndrăgostit și nu mă mai întorc. M-am îndrăgostit și de insulă, și de băiat. Limba o cunoșteam pentru că un maestru excentric mi-a cerut odată să-i traduc Pasele Magice ale lui Castaneda din spaniolă în română. Nebănuite sunt căile, mereu.
Am fost și fericită și liniștită, am avut iubire și pace în viață. Doar că pe măsură ce trecea timpul, în mine se instala o melancolie nedefinită. Mă trăgea o ață invizibilă. Nu mi-era dor de părinți, nu am avut o relație grozavă cu ei, sau era una grozavă prin dizarmonia din interior, prin entropia ce-o caracteriza. Poate de frații mei, de prietenii mei mă legam uneori cu sufletul, dar îi aveam aproape când doream eu, poate la fel de aproape ca atunci când eram acasă. Vorbeam, râdeam, ne scriam, noaptea în libertatea sufletului îi îmbrățișam. 
Dar melancolia se propaga în mine cu puterea unui misterios invizibil abur magic. Pe măsură ce sufletul meu se lupta cu mirajul înstrăinării, iubitul meu încerca să-mi acapareze ființa, s-o țină lângă el, s-o țintuiască, s-o pecetluiască. Pe măsură ce el se temea de pierdere, eu mă risipeam din ce în ce mai tare între două zări iubite. Zarea prezentului, și zarea casei mele, acel Acasă în care m-am născut, în care am fost menită să exist.
N-am fost o mare naționalistă, și niciodată nu am crezut în barierele date de granițele dintre țări. Cumva, în intimitatea firii mele, singura graniță era aceea dintre vizibil și invizibil. 
Totuși, niște cordoane invizibile dar greu de ignorat prin magnetismul lor, îmi trăgeau ființa către pământul în care m-am născut. Nu puteam să definesc în cuvinte sau idei logice această chemare. Nu avea o logică pertinentă limbajului emisferei stângi. Nu-mi lipsea nimic palpabil de acasă. Aveam, în sfârșit, o viață a mea, fix așa cum mi-o dorisem mereu. Poate peste puterea mea de vizualizare din trecut. Simțeam împlinirea, așa cum doar în imaginație o mai simțisem înainte. Era un vis devenit realitate, în culori mult mai frumoase decât reușisem eu să anticipez.
Și totuși, cordoanele mă trăgeau, mă trăgeau cu o putere uneori peste puterea mea de opunere
Nu le-am găsit niciodată o descriere validă în limbajul vorbit. Într-o bună zi am încetat să mă opun, și am plecat acasă. Iubitul meu a încercat să mă oprească, dar a fost în zadar. Cu cât încerca să mă blocheze, cu atât mai puternică dorința mea de zbor. Am ajuns la gesturi nebunești amândoi. El a încercat să mă împrizoniereze, eu am evadat și am cerut ajutor de acasă. Și m-am întors acasă. În pământul din care am fost zămislită. Am promis că mă voi întoarce la noua mea casă. Dar nu m-am ținut de cuvânt. Disperarea iubitului meu de acolo l-a transformat într-un tiran. Trei contre imbecile la telefon, și-am decis să rămân acasă la mine. Așteptam în mine cordoanele acelea sâcâitoare, să mă tragă cumva înapoi, spre noua mea viață, cea de dincolo, dintr-un pământ al făgăduinței, din casa iubirii mele împlinite, către noua mea familie. Dar nu a fost așa. Totul părea să mă înrădăcineze în pământul meu.
Și-am rămas acasă. Mi-am construit o viață nouă de la zero. Toate mi se aranjau în așa fel încât să-mi iau definitiv gândul de la plecat.

A doua oară am plecat în Grecia
Eram ca un pui de vultur rănit. Aveam o aripă strivită și un ochi scos. Nu-mi doream decât să plec, să mă rup de tot, să tai toate cordoanele invizibile dintre mine și țărâna mamă, cu toate legăturile ei alambicate – mama torționară, iubitul retardat, lupta. Dintre ea și el, dintre mine și ea, dintre mine și el, dintre toată lumea cu toată lumea. Era iarnă. M-am dus la o agenție de plasare forță de muncă, am zis că vreau să plec repede, mâine, ieri dacă se poate. Azi, azi îmi fac bagajele, sau plec și fără bagaje, numai să plec. M-au întrebat unde mi-aș dori, în ce țară, am ales Grecia. Nefiind sezon, era mai greu de găsit ceva repede, ziceau ei, dar eu am zis că mă pregătesc, în maxim o săptămână sigur apare ceva. A doua zi m-au chemat la interviu cu un posibil angajator din Grecia. Erau și ei mirați de cum s-au așezat lucrurile. Am vorbit 15 minute pe skype, m-am dus acasă, mi-am făcut bagajele, a doua zi la 05:00 dimineața m-am îmbarcat spre Grecia. Simțeam pământul ăla de dinainte să-l ating. Îmi impregnase cumva interiorul cu aroma lui, și-mi promitea vindecare. S-a ținut de cuvânt. M-am vindecat și m-am reconstruit într-un om nou acolo. Știu că sună abstract, dar așa a fost. Nimic senzațional nu mi s-a întâmplat, nimic care să depășească vreun prag al interconectării umane trăit acasă. Nu că nu am avut parte de experiențe înălțătoare cu oameni. OO-hhoooo! Am avut! 
Vindecarea mea s-a petrecut însă pe alte planuri, în alte împrejurări. În singurătățile mele pe malul mării, în legătura ce-o simțeam atingând pământul, pe care simțeam că-l iubesc din timpuri neștiute, dintotdeauna, în dansurile hipnotice ale mării ce mă purtau în cele mai intime legături cu mine însămi, reamintindu-mi puțin câte puțin, din ce în ce mai mult, câtă libertate am, cât de completă sunt, ce minunată-i contopirea cu adevărurile simple ale unui Tot perfect. Știu, sună din nou abstract, dar limbajul îmi este atât de sărac uneori.

Și într-o bună zi legătura cu pământul meu s-a reactivat

Parcă discutam cu pământul. Nu, nu eram nebună, nu vorbeam la propriu. Dar simțeam în mine și pământul care m-a vindecat, și pământul în care m-am născut. Unul își lua rămas bun, unul mă chema. Sună nebunesc, cel puțin mintea mea nu găsea sensul, mă condamnam, îmi impuneam să ignor, să combat, ba chiar am plecat întâi în Spania, din nou. Plecasem de acasă cu intenția de a nu mă mai întoarce niciodată. Plecasem rănită, dezintegrată, dezrădăcinată. Nu aveam ce să mai caut acasă. Nu aveam niciun acasă. Grecia era acasă pentru mine. Oriunde era mai acasă decât acasă. 
Legătura este morfică. Nu are legătură cu mintea conștientă

Are legătură cu ceva dincolo de puterea de conceptualizare a minții conștiente. Orice am făcut m-a dus către casă. Și am ajuns acasă până la urmă. Am rămas cu pământul grecesc în mine, ca un bandaj peste rănile vechi, ca o peliculă protectoare peste cicatrici mari. Aș fi putut să rămân pentru totdeauna acolo. Le aveam pe toate aranjate. Dar m-am întors în pământul meu, pământul în care am fost zămislită. Există o legătură care nu poate fi exprimată în termeni logici lineari. O legătură pe care o simți și atât, oricare ți-ar fi credințele pe plan conștient. Ai o rădăcină în pământul în care te-ai născut. Este ceva ce nu se vede cu ochiul liber, dar se simte. Oricine poate simți asta. Fiecare își definește diferit sentimentul, în funcție de mecanismele sale de cogniție. 
M-am întors acasă un om nou, pe toate planurile. Am avut grijă să-mi închei capitolele rămase în aer. Mi-am dat timp să-mi construiesc și fizic ceea ce se petrecea în interiorul meu, ca o sămânță proaspăt plantată. Încă cresc.

Acasă este bine, îmi iubesc pământul

În afară de sărbătorirea zilei naționale, mulți, foarte mulți își înjură, îsi condamnă, își blesteamă țara, pământul zămislirii. Zi de zi citesc zeci de rânduri despre cum vrea toată lumea să evadeze, să plece unde este mai bine, mai civilizat, mai evoluat totul.
Ceea ce majoritatea consideră că poate fi găsit în altă parte – nu poate fi găsit niciunde. Spre exemplu, tot așa se stă la rând la Urgențe, doar că oamenii sunt mai civilizați. Oamenii, cetățenii, nu sistemul e diferit. Tot așa te plimbă de la un ghișeu la altul pentru diverse chestii cetățenești. Doar că oamenii sunt mai civilizați. De ambele părți ale ghișeului. Nu sistemul diferă, ci atitudinea omului în poziții similare. Tot așa se muncește, tot așa se câștigă un ban, nu-ți ridică nimeni niciunde statui. Poate doar mie îmi luau mulajul în Grecia pentru un monument, dar cred că nu pentru munca prestată, ci pentru iubirea ce-o împărțeam frățește.
E drept, uneori, în alte țări se câștigă mai bine. Tot la fel de drept este că munca pe care ești dispus să o prestezi în altă țară, în țara ta nu ai fi prestat-o nici picurat cu ceară. Din ipocrizie. 
E drept, nivelul de trai în alte țări este mai ridicat. La fel de drept este că în alte țări atitudinea omului față de glia lui mamă este mai armonioasă. De la mic la mare. De la anonim la figură de conducere. 
Nu țara e de vină

Oamenii din ea sunt. Oameni care în țara lor sunt haotici, impertinenți, nesimțiți, se duc în alte țări și se mulează pe energia colectivă. Devin cetățeni. Acasă la ei nu au făcut asta. Acasă la ei s-au comportat ca-ntr-o familie dezorganizată cu copii răzgțiați și părinți alcoolici. Și-au aruncat rufele murdare pe unde au apucat, au lăsat farfuriile nespălate după ce au mâncat, s-au zgâmâit în nas când părinții i-au trimis la teme, s-au bătut prin casă cu scaune și tigăi, au sărit în paturi până le-au dezmembrat, s-au plâns că e mizerie, că mobila e distrusă, că pute, că nu-i aer, dar nimeni nu a deschis ferestrele să aerisească, nimeni nu și-a spălat paharul din care a băut sau farfuria din care a mâncat, nimeni nu și-a aranjat patul, nimeni nu s-a oprit din sărit și din distrus. Este casa de vină pentru dezastrul din ea? Nu. Casa poate fi primitoare sau similară unei cocini de porci – în funcție de cel care o locuiește. Iar noi la noi acasă suntem acei copii răzgâiați care am vrea de toate, dar să le facă alții. În alte țări toți pun mâna, că așa s-a obișnuit familia. De aceea este mai bine. Că indivizii colaborează în acest spirit. Regulile casei sunt respectate. Poate că nu-i totul roz, dar fiecare pune mâna cu ce poate. Nu se mai dau ochii peste cap la fiecare adiere de vântuleț advers.
Țara mea este minunată

E o casă primitoare, e îmbelșugată din facerea ei, din natură. Are și munți și câmpie, și aur și grâu, și primăvară și toamnă. Alte case nu au condițiile astea din natură, din dat. Oamenii din ele ridică sau distrug. Toți împreună, sau nimeni, doar așa se poate. 
Noi încă suntem copii răzgâiați. Și așteptăm protecția socială să  ne mai deschidă ferestrele câteodată. Încă nu punem mâna, încă ne zgâmâim în nasuri.
Dar țara este minunată. Țara este o minune. Pământul nașterii omului este binefăcător, este hrănitor pentru om. Fizic și subtil. E rădăcina omului nevăzută, neștiută. E locul în care, dacă am fi doar puțin conștienți, am putea fi fericiți peste măsură. N-ar trebui decât să fim noi personal buni și responsabili. Fără să ne pese ce face vecinul de peste drum. Că se molipsește la un moment dat, se răspândește, pe cale nevăzută, morfic.


Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.