Sharing is caring!

      
Este moda asta care nu se mai învechește odată, nu mai trece în categoria ”pase” neam – de a bășcăli Biserica, de a acuza, de a o împroșca cu noroi pe toate căile posibile. 
S-a făcut un construct mediatic 
Care a prins nemaipomenit, că a lovit omul în toate locurile lui vulnerabile: la bani și la sentiment. Adică banii merg la biserică în loc să se construiască spitale și școli. Și în completare – pamfleturi, preluate drept știri pe bune, din publicații de profil – despre Biserică. Majoritatea nici nu concep că e pamflet, pentru că se mulează excelent pe construcția mediatică deja înrădăcinată în tipare cognitive. 
      Oricine ar avea deschiderea, măcar o mică crăpătură în minte, să privească dincolo de stereotipiile servite, să se documenteze puuuuuțin dincolo de ceea ce este servit moca, ba chiar mură-n gură și cu de-a sila – ar constata că toate informațiile astea nu sunt nici măcar parțial adevărate, ci false și aranjate corespunzător unei tehnici abile de manipulare a maselor. Nici banii vehiculați că ar fi repartizați bisericii ortodoxe – nu corespund, nici bugetul din sănătate sau învățământ nu reprezintă problema reală.
      Bine-nțeles, la prima vedere, panoramic – se pupă totul, se leagă aproape la fix. Mai ales dacă nu ai noțiuni elementare de administrație publică, cu atât mai mult cu cât fiecare s-a lovit măcar odată de sărăcia, impertinența, letargia organizațională din Sănătate.
Prima dată când am conștientizat pe bune chestia asta
A fost la un curs de Achiziții Publice la care participam trimisă de spitalul la care lucram pe achiziții. 
Am avut câțiva lectori din instituții cheie: ANAP, Poliția economică, MDR.
Și tipul de la Poliția economică și-a început prezentarea astfel: 
”Măi băieți, lucrurile stau așa: faptul că nu sunt fonduri pentru Sănătate este un mit. Sănătatea are bani, mai mulți decât puteți voi cheltui. Nu trebuie decât să fiți buni în meseria voastră. Eu lucrez în MAI, și mă ține să punem pariu că mâine, dacă vreau, demarez achiziționarea a 5 submarine pentru IPJ Timișoara. Dar mă ține pixul, când pun mâna pe nota justificativă nu văd altceva decât scopul. Justific în așa fel încât îi conving pe toți, chiar și pe mine, că fără cele 5 submarine IPJ-ul e-n aer.”

În primă fază am avut senzația că particip la un curs de NLP mai degrabă, dar foarte repede mi-am dat seama că omul știe exact unde-i buboiul în majoritatea birourilor de achiziții din țară. 
Nu de alta, dar și în spităluțul meu, managerul se dădea de ceasul morții că ne pierdem bugetul pe anul respectiv dacă nu reușim să cheltuim banii în timp util. Noi intraserăm în pâine undeva pe la mijlocul anului bugetar. Puțin înainte de mijloc. El tânăr, dar cu experiență solidă în manageriat spitalicesc, și fără personal. M-a luat pe mine din biroul meu liniștit și mi-a zis că de mâine fac achiziții. Am protestat, am strâmbat din nas, mi-am dat ochii peste cap, am făcut pe proasta când a venit ziua mutării în biroul cel nou, dar până la urmă tot ca el a fost. 
      M-am trezit cu 1001 obiective, 1% suport real, 0,001% resurse logistice, 99% piedici. Știi, într-o instituție publică, atunci când cumperi ceva – nu o faci așa, de capul tău, punct ochit – punct lovit. E un drum anevoios, te acoperi de 8539 de hârtii, pe care trebuie să le concepi conform unor reguli fixe și alambicate în același timp, hârtii pe care le semnează o grămadă de oameni din alte birouri, fiecare cu mutrele lui. 
Iar în boemul nostru spital se instaurase așa o liniște generală, așa un zen colectiv, așa un ”lasă-mă ca să te las”, de-ți era mai mare dragul să mergi la lucru. Facebook, shoppingăreală online de pantofiori și bluzițe, chit-chaturi cafelite dintr-un birou în altul, numai bârfa ce mai reușea să agaseze angajatul. Mici războaie personale mocnite-ntr-o dulce lâncezeală profesională. Nuuuuu, că se lucrează, se lucrează mult, toată lumea lucrează. Cu spor de calculator, că doar are fiecare câte unul pe birou. 
      Pe achiziții se ajunsese în timp la un acord tacit: nu cumpărăm cu proceduri, că e periculos. Amenzi, acuzații penale… n-are rost. 
În urmă cu ceva timp, cu colaborarea unui expert din exterior, demaraseră procedura de licitație pentru un CT. Cred că tot managerul ăsta fusese, pentru o perioadă scurtă. Tipul e pe acțiune, are zvâc, te scoate din zona de confort cum apare, vezi pe el că-i stă capul numai la chestii active, are și alură de sportiv așa. Și duseseră licitația cu brio până la cumpărare efectiv, până la semnarea contractului, dacă îmi aduc bine aminte (eu nu eram acolo pe vremea aia). Nu știu exact dacă ajunsese aparatul în spital, sau doar actele erau acolo, cert este că au anulat procedura cu totul, fix în momentul extazului, pe motiv că exista suspiciunea de fraudă. Eu am auzit poveștile din trei surse – oamenii din interior implicați în procedură, expertul din exterior care prin contract de colaborare a susținut procedura, și colegi de breaslă de pe la alte instituții. 
Cei din interior încă răsuflau ușurați că nu au semnat ”porcăria aia” – că se legau singuri, ăla din exterior încă se minuna de ignoranța celor care au dat cu piciorul la o chestie care le-ar fi ridicat spitalul din mocirlă, de paranoia din interior, iar cei de pe margine încă râdeau de balamucul de la noi.
Oricum, cu ocazia asta s-a instaurat acordul tacit. Nu cumpărăm nimic decât prin achiziție directă, strictul necesar – ace, brice și carice.
Achiziția directă are și ea un prag. De la o anumită sumă cheltuită – nu mai ai voie să cumperi în anul respectiv decât prin procedură specifică (8539 de hârtii, 2688 semnături, 3116 verificări din partea instituțiilor de supraveghere și monitorizare). Și aici mă refer inclusiv la pansamente, fire chirurgicale, vată, seringi, medicamente. Lucruri mărunte, nu investiții pe dezvoltare. Lucruri pentru care există buget, mereu. MEREU. Nu există niciodată situația asta – să nu ai bani să cumperi vată. Numai că trebuie să îți asumi un Plan de Achiziții la începutul anului, pe care să îl urmezi întocmai pe parcurs. Undeva pe la mijlocul anului cel târziu – nu mai poți cumpăra prin achiziție directă. Dar tu știi asta deja de la început. 
Acuma, ce ne facem noi, cu acordul tacit de a nu cumpăra prin procedură? Păi… ne facem că plouă, dăm vina pe soartă, pe karma grea, pe guvern, pe legile proaste, pe vremea de-afară, pe reumatismul de la genunchi, pe dujmanii din sistem, pe păsările ce se cacă din zbor.
Bugetul este acolo, nu îl fură nimeni pe șuștache să-l dea la Preafericitul. Că n-are cum. Numai că…. cine să-l cheltuie? 
Aia-i
Io m-am trezit la mijlocul anului că trebuie să demarez proceduri pentru chestiile mărunte, că altfel nu le mai pot cumpăra, nu mă lasă legea. Îi leg pe toți, nu doar pe mine, că tot era un trend cu frica de ”legat”.
      Și-atunci s-a declanșat jihadul. Am reușit, din ”tipa aia mișto cu cur bombat” – să devin brusc ”javra de la Achiziții”. Persona non-grata. Biroul meu devenise cumva un fel de ghenă unde fiecare intra și-și vărsa mizeria cognitivă. Cei de pe secții urlau că nu au materiale, cei de la birouri urlau că nu semnează nimic. Io n-aveam timp să urlu, că eram îngropată în hârtii, cu care mă milogeam ca la protecția socială, pe la fiecare. Mergeam uneori în birou la manager și-l rugam să mă elibereze de povara asta, că simt că cedez fizic. Am și cedat fizic, la un moment dat am căzut pleașcă pe scări, chiar pe nivelul ATI, în timp ce urcam spre biroul meu. M-a adunat o asistentă, m-au lungit pe-un pat de terapie intensivă, m-au legat de pat cu o perfuzie. Era după ora 16:00, programul pe la birouri se terminase deja de mult. Eu mai aveam treabă, plus că urma să am o ședință cu expertul cu care colaboram pe câteva proceduri. Nici de-ai dracu nu mi-au scos perfuzia aia. Mi-a venit colegul în salon, și am înnebunit de rușine și de frustrare. N-a mai vrut să lucrăm în ziua aia, și mai bine mi-ar fi dat bătaie decât să mă amâne cu munca. 

      Bugetul pe investiții e o altă chestie, distinctă de necesarul de materiale uzual. Ăla intră într-o altă categorie, care nu sărăcește bugetul pentru materiale. Din păcate, pentru investiții nu prea te încadrezi pe achiziție directă. Și muncecști, și îți asumi. Din start, nu de la mijlocul anului. Îți faci un plan de investiții, tu – instituție, nu vine ministerul la tine să te tragă de mânecă – nu vrei, te rog, un ecograf performant? Hai, nu vrei niște reparații capitale, că pică acoperișul pe tine? 
      Nu e așa. E invers. Tu – instituție îți faci un plan cu tot ce crezi că te ține să investești într-un an, îl motivezi corespunzător, îl ambalezi frumos în niște termeni specifici, bagi niște floricele de decor cu nește legi, de preferat în temă cu subiectul, dar nu neapărat (s-au mai văzut cazuri) – și te duci frumușel cu el la minister, pe banii statului. Acolo se țin ședințele alea șmensi, și de fiecare dată pleci mulțumit cu bugetul aprobat. De-acuma nu mai trebuie decât să poți să cheltui. Banii nu îi primești în mână, nu pleci cu cheșu la valiză, ca nea Marin. Dar când ai reușit să-ți duci procedura la final, semnezi civilizat contractul, trimiți la minister vestea cea mare, și bugetul devine disponibil spre plată. 
Dar și dacă nu ai reușit să-ți duci procedura până la finele anului – pa. Banii rămân la minister. Se duc pe alte chestii, aia e. N-ai vrut, n-ai putut – las că pot alții.

Puterea de cumpărare

Stă în mâinile unui grup de oameni din fiecare instituție. În competența lor, în bună-voința lor, în colaborarea lor, în puterea lor de asumare. 
      Este adevărat, sunt reguli stricte, sunt tone de hârtii ridicole de muncit, pe literă de lege, uneori destul de incert exprimată, uneori dusă în extrem cu prevenirea corupției. Este adevărat, sunt controale periodice, se lasă cu amenzi aproape de fiecare dată, chiar și când ai putut să juri că totul este impecabil. 
      Dar lucrurile astea le știi încă de când semnezi contractul de muncă pe postul respectiv. Asta este natura muncii tale. Nu vrei asta – te faci artist. Sau bioenergoterapeut. Te faci zidar. Te faci ce vrei tu, și lași munca asta pentru alții care au mai mult sânge-n pix.

Că tot ziceam de pix, revin la cursul acela de AP la care am participat. Eram o mână de oameni, majoritatea din spitale, câțiva din școli. Unii nici nu auziseră de SEAP, deși, conform legii, platforma de cumpărare era deja obligatorie de ani buni. Cum or fi supraviețuit aceia controalelor de care se temeau colegii de la mine din spital…. habar n-am. Nici nu vreau să știu, că m-apucă nervii ăia mari.

Este virală o filmare cu un chirurg care povestește cum s-a trezit el în mijlocul actului medical fără ață chirurgicală

Evident, s-a revoltat o lume-ntreagă, s-au adus acuze, injurii, blesteme. Numai că s-au direcționat într-o direcție eronată. Să nu-și imagineze nimeni, niciodată, că de la minister nu s-au dat bani pentru un sul de fir de sutură. 
Asta este o gogomănie penibilă. PE NI BI LĂ.
Citește, te rog, mai sus. Tocmai povesteam despre cumpărarea materialelor uzuale și a medicamentelor în spitale. Din postura achizitorului public. De-acolo, din interior. Eu am făcut asta. Eu, Andreea, am plâns ca distrusa cu capul pe hârtii, și mi-am deteriorat sănătatea pentru ațe chirurgicale, pansamente, seringi, algocalmin. Eu, eu aș vrea să pot da vina pe sistem, pe bugetul prost direcționat, pe ignoranța și corupția din minister. Ce să vezi? Nu pot face asta. A fost doar vina mea când spitalul a rămas fără adrenalină și nu am cumpărat imediat. Băi, adrenalină, nu vată la pachet, da? Trebuie s-o ai acolo, fără discuție. Salvezi viața cu ea, nu e ca și când intră omul în stop cardiac și ai vreme să-l trimiți pe tac-su la farmacie să-și cumpere singur o doză de adrenalină. Nu că nu am avut chef să cumpăr, nici că n-am avut bani. Doar pentru că depășisem pragul achiziției directe pe substanțe, iar șefa secției ATI nu făcuse solicitarea corespunzător. Eu găseam portițe de cumpărare, imediat, nici asta nu era o problemă reală, numai că s-au produs niște contre în interior, s-au dat niște lecții de bună-conduită, s-au reglat niște conturi. Undeva fix la mijloc erau pacienții nevinovați. Noi lucram acolo în slujba sănătății, sau măcar a salvării de vieți până la următorul spital, mai bine echipat poate, sau mai bine organizat, sau naiba știe, mai norocos de la Dumnezeu, naiba știe.
Stăteam cu nota justificativă refuzată la cumpărare în mână, și plângeam ca proasta. Îmi tremurau genunchii, și-i forțam să mă țină, că trebuie să insist, să bat la mai multe uși, să mă cert, să mă milogesc, să văd eu ce să fac, numai să fac. Am reușit să cumpăr după o săptămână. Dar în săptămâna aia putea să moară un om. Puteau să moară doi. Ajungeam noaptea târziu acasă și nu puteam să adorm, așa că mă rugam pentru bolnavi. Dă doamne să nu moară nimeni, te rog, te implor, mă fac preș în fața ta numai ține-i departe de stop cardiac, atâta-ți cer, și să pot să cumpăr adrenalina, nu mă țigănesc, Tu știi că-s fată de caracter, astea două dă-mi-le acuma, că-i mare bai, Doamne. Promit că citesc legea aia la sânge, o-nvăț ca pe Tatăl Nostru, ți-o zic și-n viața de apoi, mă fac instructor în raiul funcționarilor publici, numai ajută-mă cu asta, Doamne, nu mă lăsa, că nu pe mine mă lași ci pe omul necăjit și nevinovat…… uite-așa se făcea dimineață și plecam cu ochii cât cepele într-o nouă zi cu același rahat.

Știi cât costa firul de sutură? Maxim 9 lei un sul de 150-180 cm

L-aș fi cumpărat din banii mei când a fost și la mine situația. Dar lucrurile nu stau așa de simplu. Nu le primește nimeni pe secție fără un proces-verbal corespunzător. Mai ales când vine vorba de materiale dublu-sterilizate și substanțe chimice. Odată am rămas fără anestezic, era criză pe piața farmaceutică, stăteai cu banii-n mână și n-aveai de unde să cumperi. Eram înscriși pe liste de așteptare pentru cine-știe-când se remedia problema pe plan național. Unii mai aveau pe stoc, noi nu. Că noi cumpăram pe achiziție directă, ca retardații, și ne mâncam de sub unghii la fiecare necesar făcut de Farmacie. Se tăia de pe lista aia zici că cereau perfuzii cu swarovski. Și managerul a vorbit la un spital din oraș care avea în stoc, și a rezolvat de-un împrumut prietenesc, colegial, între spitale. Au venit ăia cu anestezicul, dar farmacista nu a semnat de primire că nu se făcuseră actele corespunzător. De partea ei avea dreptate, că în stocul ei intrau, și la o adică ea răspundea pe chestia aia. Partea bolnavului n-o mai ia nimeni. O primisem moca, dar asta era cel mai puțin important într-un colectiv intrat în febra maniei persecuției. Au mai durat trei zile până anestezicul a intrat în spital. În alea trei zile se putea muri, dar cine să se gândească la asta, când totul se învârte în jurul unor hârtii mâzgălite corect, incorect, semi-corect, totul rezumându-se la trasul de urechi ulterior pe bază de mâzgăleală?

Asta este situația în interiorul bulei

Nu banii lipsesc, ci competența funcționarului public și mai ales bunul său simț, omenia din el, gradul său de luciditate cu privire la efectele propriilor sale acțiuni profesionale. Că dacă atunci când lucrezi în brutărie, dacă strici o pâine – o dai naibii și faci alte trei bune în loc, în sistemul medical nu e tocmai așa. Clienții tăi finali sunt pacienții, care-și pun viața pe-o tavă în instituția în care tu bâjbâi și legi greu trei cuvinte coerent.
Bani sunt, problema e la cumpărare. Nu știu să cumpere, se tem să ceară tocmai pentru că știu cât (nu) știu, și nu se leagă la cap. Aici este problema. 

Asocierea asta dintre situația spitalelor și a școlilor versus banii alocați Bisericii este atât de ridicolă încât îmi vine să vomit

Să știi că nici măcar sumele vehiculate în folosul Bisericii nu sunt reale. Sau se omite a se preciza că acel buget este alocat tuturor cultelor – adică ortodoxă + catolică + musulmană + reformată + n / k pocăiți + câte mai sunt. Unde, într-o țară cu populație majoritar ortodoxă, Biserica ortodoxă este procentual dezavantajată în raport cu celelalte.
Acestea nu se spun, ci se prezintă o sumă exorbitantă presupus alocată Bisericii. Nu se precizează câtor tipuri de cult, și în ce raport.
De asemenea se trece cu vederea tot ceea ce întreprind sute de biserici ortodoxe în folosul comunității. Buni, răi, cum sunt ei, cu har, fără har, buni mentori spirituali sau niște paraziți, îndoctrinați sau deschiși la minte, fixați pe dogme sau buni psihologi – popii ăștia fac chestii pentru oamenii de rând, să știi. Sunt adăposturi pentru săraci, cantine sociale, centre de susținere a copiilor în școli, sunt multe și răspândite. Singura lor problemuță este anonimatul. Ce nu se vede nu există, și asta e o lege a cogniției omului de când se știe.

Deși sunt preocupată de spirit, nu sunt o tipă religioasă

      Iubesc Biserica, pentru simbolul său, pentru faptul că, bine sau rău, Îl reprezintă pe Dumnezeu într-o lume pierdută în materialism. Și cred că omul are nevoie de Dumnezeu, oricum i-ar fi servit. 
      Pentru că Dumnezeu se revelează în fiecare după puterile omului de a-L concepe. Nu există nimic din Dumnezeu exterior fiecărui om, nici sfânt, nici păcătos. Asta-i credința mea fermă. Iar asta înseamnă că fiecare pe măsura lui Îl trăiește. Religia încorsetează? Asta e problema spiritualului new-age? Poate că face asta în anumite cazuri. Dar dacă n-ar avea un folos în individ, n-ar mai fi. Dumnezeu e-n tot ceea ce este.
      Io la fiică-mea când avea un an, îi interziceam să pună mâna pe priză, că se curenta. Aș fi fost încântată să-i spun că e liberă să facă ce vrea ea, explicându-i o singură dată că dacă bagi degetele în priză mori. Din păcate, oricât m-ar fi încântat, acest lucru nu a fost posibil, pentru că fiică-mea la un an nu înțelegea mare lucru din ce-i spuneam, oricât de clar articulam eu cuvintele, și oricât de talentată sunt în a exprima idei coerente. Știu, trendul este să lași copilul să facă ce vrea el, să nu-i inhibi personalitatea, alea-alea. Dar dacă-l iei ad litteram, fără discernământ, dacă-ți supraviețuiește în primii ani de viață ești un norocos. Prize, aragaz, fereastră – doar trei chestii din casă și deja a murit de cum a făcut primii pași. Vorbim de viață și de moarte, că de educație….. Dumnezeu cu mila, prietene. Atâta te duce capul să lași copilul să aleagă el ce vrea, fără să gândești că bietul copil până să poată să aleagă, trebuie să cunoască ceea ce este de ales. Tu stai ca mortul și-l lași să se dea cu capul de pereți, că așa-i moda, să-l lași să gândească cu mintea lui. Super, numai că bietul a venit gol de experiențe și mai ales gol de informație. Aia ar fi treaba ta, să-i ajuți căpșorul să cumuleze informație, să-l ajuți s-o discearnă, așa cum îl înveți să meargă, îl înveți și să gândească, să structureze informație, să știe ce să facă cu ea. Abia apoi îl lași să facă singur. Când te-ai asigurat că i-ai dat toate uneltele necesare. Că nici când merge nu-l pui din prima pe picioare și-i ceri să meargă, că poate. Doar și tu poți. Că așa fac bipezii.
      Nu merg în fiecare duminică la biserică, nici nu cred că Dumnezeu îmi întocmește fișe de prezență la slujbe. Cum de asemenea nu cred că postul se rezumă la ce mănânci. Cum nu cred nici că sunt o păcătoasă pentru că am născut un copil fără să fi trăit taina cununiei. Multe lucruri nu le cred, deși există preoți care se fixează pe ele, de-ți vine să pleci de cum ai intrat. Așa nonconformistă cum sunt în capul ăsta plin de Dumnezeu – stare, văd în Biserică un stâlp al omului în ființarea lui. Și pe măsură ce-L cauți, El ți se arată-n tine tot mai clar, tot mai liber. Dar tu deja știi că dacă bagi degetele-n priză – mori. Nu mai e nevoie să-ți interzică cineva asta. Nu le bagi de bună-voie. 
      Tot la biserică am întâlnit un Om mai liber ca mine. Aceeași biserică, aceeași sutană. Nu știu cum i-a spovedit pe alții, că unii ieșeau plângând de-acolo, zici că-i bătea cu nuiaua peste spinări, și nicio doamnă n-a îndrăznit să intre fără batic pe cap și fusta până-n pământ. Dar mie nu mi-a pus nicio interdicție. Nicio pocăință. Niciun canon. Deși îți dai seama după vorbă că nu-s vreo sfântă. Nici măcar vreo finuță. Le cam dau din topor și mi se cam rupe în general. Și-apăi dacă tot am dus păcatul la spovedit – l-am expus în toată splendoarea lui, să-l ia pe tot, că doar nu arunci gunoiul doar pe jumătate de teamă că se supără cine-l duce la groapa de gunoi. Acuma, unele-s gunoaie, unele-n ochii tăi nu-s gunoaie-gunoaie – sunt lucruri bune, care nu-ți mai servesc în casă, le arunci, să faci curat, dar tu în sinea ta nu le consideri murdare. Ăla care le duce la groapa de gunoi n-are treabă cu etichetele tale. Se duc la goapa de gunoi – gunoaie sunt toate.
      Părintele ăsta cu faimă de mare sfânt în viață – mi-a dat o lecție de libertate. Că-n el Dumnezeu se arăta mai clar decât în mine. Aceeași Biserică ortodoxă, după aceeași dogmă. Fiecare după puterea sa de cuprindere, până la urmă.

Eu am o întrebare-n mine de multă vreme

      Suntem așa o societate spirituală, avem atâta trăire-n noi, de la iubire necondiționată-n sus, știm atâtea lucruri despre cum trebuie experimentat Dumnezeu, despre cum nu trebuie El experimentat, prezentat, avem așa niște revoluții interioare, suntem atât de filozofi, dar n-am văzut pe absolut nimeni să facă vreo paralelă între banii cheltuiți pe arme, infrastructură, logistică militară – și nivelul de sărăcie, sau spitale dacă vrei, sau școli.
      De ce, frați spirituali și frați filozofi, și frați ”liber-cugetători” urlați ca arși că se dau bani la Biserică, dar niciunul, absolut niciunul n-aveți nicio problemă cu banii cheltuiți pentru război?
      De ce nimeni niciodată, niciunde-n lume nu a ridicat această problemă, într-o eră a revelațiilor, a evoluției spirituale, a iubirii necondiționate, a acestei impresionante dezvoltări personale, a acestui bum spiritual?
      Nimeni, niciodată, niciunde nu a manifestat vreo poziție cu privire la domeniul în care se pompează cei mai mulți bani în lume, oriunde în lume.
Bani care ar putea fi cheltuiți în protecția socială, în salvarea săracilor de la foame, de la moarte prin inaniție, sau lipsă de îngrijiri medicale.
      Știe cineva câți oameni mor zilnic din aceste cauze? Știe cineva cât de puțin ar fi nevoie din procentul taxelor plătite de cetățean – pentru un fond umanitar de susținere a vieții?
      Știe cineva cu câtă ignoranță este tratată sărăcia în raport cu forța militară?
      Știe cineva câți bani se impune internațional a fi alocați forțelor armate, indiferent de câte tratate de pace sunt semnate-n lume?
Știe cineva câți bani sunt în lumea asta irosiți pe lucruri menite să ucidă? Prieteni spirituali, frați liber-cugetători, unde sunteți??
      Nimeni, niciodată, niciunde nu a inițiat vreo mișcare de propagare a conceptului de Pace între națiuni la nivelul acela palpabil gen – hai să renunțăm toți la arme și semnăm contracte de bună coabitare.
      Nimeni, niciodată, niciunde – nu a simțit să facă vreo paralelă între nivelul de trai al unei nații în raport cu bugetul incredibil de nesimțit alocat forțelor militare măcar.
      Nimeni, niciodată, niciunde – nu a simțit să scoată în evidență sumele impertinente care se alocă anual – forțelor armate.
Într-o lume ”trezită” și ”iluminată” de-am orbit io de pe margine, privind. Care-s vai mama mea, adormita maicii domnului. N-am pretenții de mare cocoană cu grade-n spirit. Io… cu munca de jos, părerolog în timpul liber. 
P:S: Aș fi putut fi o mizerabilă, să atașez articolului imagini cu copii morți, răniți, fugind, speriați, dezbrăcați – amenințați cu arma. Toate imagini reale de război. Aș fi putut să vă manipulez cu aceste imagini sfâșietoare. Aș putea oricând să manipulez oameni cu imaginile potrivite în contextul potrivit. Am cunoașterea, am formarea, am puterea cuvântului, am avantajul experienței. Televiziunea, oricât de apolitică ar fi – prezintă UN PUNCT DE VEDERE asupra unui eveniment. Și înveți să construiești câte un punct de vedere la fiecare eveniment expus.
Nu doresc să pun imagini sfâșietoare. Nu simt nevoia. Nu mă adresez acelei categorii de oameni care pot fi mișcați numai prin amenințarea cu bau-bau.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.