Sharing is caring!

    Sursă imagine: Știrile ProTv.ro

Pentru că am piticii mei și nu mă uit la televizor, târziu am apucat să văd ultimul drum al Regelui. A fost difuzat în direct pe toate posturile de televiziune, indiferent de culoarea lor. Regele și-a putut lua rămas bun de la noi toți, așa cum nu a putut s-o facă în urmă cu 70 de ani. Acum s-a dus într-un loc mai bun. Pe atunci se rupea de țara lui, lăsându-și parte de suflet aici, ducându-și restul de suflet cu el, cât să-i ajungă să-și ducă viața mai departe.
Ziua de 16 decembrie

În urmă cu 28 de ani, într-o zi de 16 decembrie, ieșea poporul în stradă pentru a-și revendica libertatea. Eram prizonieri ai unui regim totalitarist, și nu doar lipsurile, foamea, traiul inuman, ci frica, frica de securiști, de turnători, de miliție, frica ne schiloadea pe toți, ne dezumaniza. 
Ne-a dezumanizat. 
Am luptat pentru libertatea ființei noastre, am câștigat, cu un preț prea mare, prețul vieții. Nu se știe câți oameni au murit pentru libertatea noastră de-acum. Se vehiculează undeva peste 1000 de persoane. Cifra diferă de la o instituție la alta. Iar această incertitudine arată istoriei celor ce vor veni după noi – exact gravitatea evenimentului. Câți oameni au murit anonimi? Câte familii își jelesc eroii într-o tăcere de mormânt, în timp ce semenii lor se pregătesc de sfântul Crăciun cu veselie? Oamenii care au fost uciși în decembrie 1989 astăzi sunt cifre incerte. Cu virgulă. Diferența dintre cifra dată de Monitorul Oficial și cea dată de Institutul Revoluției Române – este de 0,979. Hai să facem un exercițiu de imaginație, și să scoatem din 1 116 oameni – 0,979 procente. Cum îi rupem?
Ne-a dezumanizat. Noi încă suntem schilodiți de perioada prizonieratului într-un regim totalitar. Eram odată un popor de oameni buni, blânzi, înțelepți. Uniți. Așa eram. Încă trăiesc câțiva, dar majoritatea s-au dus. S-au dus într-un loc mai bun, numit Acasă. Am rămas o majoritate de victime, oameni născuți și crescuți într-un mediu anost, traumatizant. De aceea poporul de azi nu are aproape nimic în comun cu poporul român de altă dată. 
În decembrie 1989, pentru libertatea noastră de astăzi, pentru ca noi azi să putem mânca pulpe de pui la discreție, orice fructe de pe pământul ăsta, pentru a putea să bem cafea adevărată, ba chiar sortimente șmensi, oriunde, oricând, oricum, cu oricine, dar mai ales pentru a putea merge pe stradă nestingheriți, fără a fi legitimați și interogați ca infractorii, pentru a ne putea posta pisicuțele, busturile siliconate, buzele botoxate, fundurile în poziții indecente, deșeurile cognitive – pe facebook, google, instagram, oriunde în spațiul public – au fost măcelăriți oameni. 
N-am să mă pot elibera niciodată de amintirea tatălui meu cu frate-miu de 6 ani în brațe, tremurând, povestind cum în fața lor a fost călcată cu TAB-ul – o femeie gravidă. În Piața Libertății. 
Nici nu doresc să mă eliberez.
Oameni ca noi, oameni în carne și oase, cu povești de viață, cu gânduri, cu emoții, cu visuri, cu speranțe, cu iubiri, cu familii, cu talente unice, cu dureri și bucurii – au fost împușcați, călcați cu TAB-urile, înjunghiați, arși. S-a tras pe stradă ca la tir. Se trăgea în blocuri, nu doar în cei ieșiți în stradă. Zeci, sute de oameni poate, au murit în casele lor, nimeriți de gloanțele ce se trăgeau aleatoriu. Știi cum e să stai în casă lipit de podea, sperând să nu fii împușcat azi? Știi cum e să cerșești o zi, în speranța că poate mâine se va întâmpla o minune? Știi cum e să vezi cu ochii tăi oameni murind, și să înțelegi că tu urmezi? Știi cum e să mori ars de viu? Știi cum e să mori pentru țara ta?
Pentru că o cifră incertă de oameni în carne și oase și-au dat viața într-un decembrie 1989, noi azi suntem liberi să ne strigăm cu voce tare mizeriile cognitive, fără teama că vom fi închiși sau uciși. Suntem liberi să fim cât de proști și nesimțiți vrem noi, fără să ne tragă nimeni de urechi, fără să fim nevoiți nici măcar să ne asumăm. Avem oricând la dispoziție avocați care ne vor scoate basma curată într-un proces bazat pe legi cât mai democratice, din ce în ce mai ”democratice”, sau ”prietenoase” – așa cum denumim interfețele de internet banking.
Suntem liberi să fim cât de ignoranți vrem noi, și să facem și paradă cu asta, ba chiar să ne motivăm unii pe alții la câte mizerii vrem noi.
Suntem liberi să pocim chiar și istoria neamului, să ne mânjim eroii, să batjocorim orice, oriunde, oricum, oricât.
Suntem liberi. Schilodiți, dezumanizați, dar liberi.

Acest 16 demebrie

Am condus pe ultimul drum un Om înainte de toate titlurile, un părinte bun și blând, ireal de înțelept, așa cum numai în poveștile nemuritoare întâlnim. Regele Mihai s-a dus Acasă, lăsându-și trupul în glia noastră, a românilor schilodiți, dar liberi. În țara pentru care s-a jertfit pe el însuși, nu odată, nu puțin. Într-o sfântă tăcere, așa cum numai cei aleși pot. 
Țara asta schilodită dar liberă, a avut un protector blând, care într-o tăcere și modestie desăvârșită – a mediat cu surorile de peste granițe neîncetat. Spre pace, bună înțelegere, acceptare. Spre acceptarea noastră, a poporului liber dar schilodit, în NATO și UE. Asta deși, într-un decembrie 1990, după ce a fost acceptat în țară ca un cetățean oarecare cu pașaport, a fost ambuscat în câmp liber de militari înarmați, și trimis de unde a venit, dar nu cu avionul său, ci escortat, într-un avion militar românesc, ca un infractor periculos. Dorise să se reculeagă la mormintele bunicilor săi, la Curtea de Argeș. Țara noastră liberă, nu era chiar atât de liberă, era doar schilodită.
Se mai jertfise pe sine și înainte. Cred că-și făcuse un obicei. Mulți istorici spun că abdicarea sa vine în urma unui șantaj odios. Se povestește cum Petru Groza i-ar fi pus în vedere uciderea a peste 1000 de studenți arestați în urmă cu doi ani, în timpul unor demonstrații. Imaginea sa publică a contat mai puțin decât viața oamenilor din țara sa, iar eu numesc asta martiriu. Știu, istoria este incertă, există și alte variante. La fel ca în cazul morților în Revoluția de la 1989. 
Pentru că suntem atât de liberi, dar încă schilodiți…. totul este scăldat într-o incertitudine devastatoare
Și până ne-om găsi puterea strămoșească să ne repliem ca neam, incertitudinea va continua să dezbine. Suntem unii contra altora, suntem plini de noi în ignoranța noastră, suntem atât de pierduți printre copaci, încât nu putem vedea pădurea.

Rămas bun, bunule Rege!

Am avut un rege bun, ireal de bun, indiferent de cum alegem să privim istoria. Sunt români care-l numesc trădător. Sunt români care chiar și ieri urlau liber în spațiul public cuvinte grele, expresii murdare la adresa celui care odată a fost Regele României. Urlau liberi, nestingheriți, pentru că suntem liberi, așa schilodiți cum suntem, suntem liberi, după un 16 decembrie sângeros.
Presa internațională scrie despre King Michael în termeni pe care mulți dintre românii atât de liberi nu-i cunosc. Dar libertatea lor, a celor de peste aceste hotare atât de încercate, e oarecum diferită de libertatea noastră, noi încă suntem schilodiți. De un regim care a urmat odată cu plecarea regelui. Un regim care nu doar a împrizonierat, dar a spălat creiere. Cu tehnici iscusite, folosite inclusiv de naziști. Câți oameni normali, oameni buni, cu vieți atât de normale s-au transformat în criminali cu sânge rece, în făptuitori de genocid. 

Încă un 16 decembrie îndoliat

Rămas bun, bunule Rege. Coincidență sau nu, onorăm plecarea ta tot într-un 16 de decembrie. O dată înscrisă cu sânge în conștiința colectivă a acestei țări atât de încercate. Bunătatea, înțelepciunea, puterea ta s-au adăugat acestui pământ flămând de vindecare. Liber, dar încă schilodit. Visez cu ochii deschiși cum într-un timp eliberat de timp te voi îmbrățișa în spirit, pentru c-ai fost, dincolo de vorbe, un făptuitor. Deși viața ta a fost un lung șir de reprimări, pentru mine ești un exemplu de libertate sufletească.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.