Sharing is caring!

Aș vrea să vă pot povesti despre toate durerile mele din zilele astea, dureri care mă îngenunchează, la propriu, că am căzut în genunchi în seara de 25 și nu am crezut că mă voi putea ridica, și poate că nici nu am mai vrut, dar sunt prea lașă. Nu pot povesti, și ăsta e semn de lașitate, nu de putere, că dacă ești puternic le spui, le spui frumos, așezat, poate chiar senin, și-apoi le tragi în sus, spre lumina umbrei, că fiecare umbră vine dintr-o lumină, așa cum coada de cireașă are cireașa-n moț, n-avem pomi de cozi de cireșe, avem cireși, și cireșicile sunt împerecheate câte două sau trei, de codițe amuzante în unghiuri de 45 de grade, lucru care te fascinează de câte ori contempli natura. Einstein spunea că pentru a înțelege misterele științei, este important să fii atent la natură. În geniul lui asocierea era clară, în capul meu a fost întotdeauna mai degrabă o boare difuză, ca un fel de presentiment mai repede decât o înțelegere totală. Dar timpul trece, și eu cresc în putere, pentru că mi-am propus. Mi-am propus odată, mai demult, atunci când eram mică și nu bănuiam ce presupune asta. Acum sunt mai mult purtată de forța unui legământ, deși, în deplină cunoștință de cauză, îl pecetluiesc an de an cu aceeași intenție, și-i dau putere.
Dar până la urmă fiecare mare adevăr se clădește din movilițe de adevăruri mărunte, unul câte unul, că dac-am pune mormănele de minciunici, zicând că nu se văd, că-s numai de umplutură, că oricum în final contează să arate frumos, să fie mare,  ar fi, într-adevăr mare, dar nu ar fi un mare adevăr, ci ar fi doar mare. Cu petice. Și la momentul Adevărului, n-ar trebui să mă întreb de ce nu-mi strălucește-n inimă, căci doar cu bună știință am pus de umplutură minciunele, atunci când am clădit.

Fiecare mare adevăr se clădește din movilițe de adevăruri mărunte


Nu te grăbi să mă compătimești, cuvântul ăsta ”durere” are prostul obicei de a stârni valuri de rezonanță, ca un diapazon. Fiecare este lovit direct în durerea lui, care șade la pândă fix în moalele capului omului, și la prima zgândăreală – bummmmm! – se strigă mai mult sau mai puțin melodios, și, de multe ori, în funcție de intensitatea diapazonului, undele sunt atât de intense încât pot sparge recipientele.

Eu sunt obișnuită cu durerea, și sunt obișnuită ca ea să mă scormonească fix în zilele astea de sărbătoare, că de când mă știu, toate nenorocirile le-am cunoscut de ziua mea, și-n sfintele zile de Crăciun, Paște, ba chiar și revelionul mi-a adus câteva.Toate mi-au adus și bucurii, spre exemplu, acum patru ani, de revelion am născut-o pe Maya, care mi-e lumină-n suflet, și vindecă, vindecă, vindecă dureri peste dureri, ca o binecuvântare din cer, una strașnică, cât pentru șapte vieți de muritor pribeag printre trăiri de multe ori prea mari în suflet mic. Dar nici Maya n-a venit ușor.

Întâi a fost durere și disperare, în aparență era nenorocire, și-abia apoi s-a arătat fața minunii, Perfecțiunea

Că-n ziua aia nici nu trebuia să nasc, nici vestea nu mi-a fost servită ca o bucurie. Pe nepusă-masă mi s-a zis că dacă nu mă taie imediat, murim amândouă. Părea să nu le pese de sufletul meu când strigau către sala de operație să elibereze masa că au o urgență. Urgența eram eu cu viața mea și-a copilului meu, pe care dintr-o dată aș fi putut să nu-l mai cunosc niciodată în carne și oase. Și ei vorbeau atât de tehnic despre nenorocirea asta, atât de prinși într-o poveste de viață și de moarte în care jucau roluri de salvatori, încât au uitat să-mi amortizeze căderea bruscă, dă-l naibii de suflet, trebuie să reparăm carnea, s-o tăiem, s-o peticim, s-o zguduim, s-o resuscităm. Dar fiecare carne are un suflet în ea, și oricât de nevăzut e el, de-acolo-și trage seva tot ce poate fi peticit în lumea asta. Și-atunci, în durerea cea mai mare, sufletul meu cu sufletul lui Maya au făcut un legământ de luciditate supraomenească. Maya-mi șoptea că visul de noaptea trecută ne-a fost dat tocmai ca să ne tragem putere din el, să fim neclintite. Visasem, e-adevărat, visasem operația exact cum se desfășura ea, și știam că finalul e fericit, dinainte să se petreacă. În momentele alea aveam de ales dintre două variante: să mă încred într-un Tot prea puțin explicat rațional, sau să cad în prăpastia unei rațiuni general acceptate, dar clădită pe date puține, ca un lego din care s-au pierdut piese. A fost alegerea mea. 

Și cred că toate alegerile au consecințe

Într-o ordine extraordinar de lipsită de orice logică, elementele puzzle-ului acelei situații mi se așezau singure la locul lor, atrase parcă de un magnet invizibil care atrage foițele de realitate în forme precise, perfect conturate, care aveau sens doar pentru ființa mea, pentru adevărurile mele, pentru suma trăirilor mele. De la imaginile pe care le vedeam în avalanșa de acțiuni grăbite, disperate, tehnice, până la melodia care cânta în fundal, la radio. Era melodia care-mi liniștea mereu toate zbuciumurile interioare. Enjoy the silence. Eu am făcut o alegere fix atunci, fără să clipesc. Am ales să trăiesc adevărul acela neconvențional pentru logica general acceptată, și toată ființa mea s-a lăsat cuprinsă de o pace interioară de neclintit. Zâmbeam. Întinsă pe masa de operație eliberată în grabă, înconjurată de mulți ochi îngrijorați, dezvăluiți deasupra măștilor menite să acopere toate cavitățile purtătoare și receptoare de microbi ale salvatorilor mei, care au răsărit parcă din neant. Nu era doar doctorița mea cu rezidenții săi, era și șefa de gardă, și tot ce purta halat în spitalul ăla. Am făcut un efort de intenție să-i prind privirea celei care-mi monitorizase sarcina de la început. I-am prins-o împotriva voinței ei, îi simțeam zbaterea, dar nu-mi păsa, trebuia s-o liniștesc, era important s-o liniștesc. I-am zâmbit, și i-am spus că totul va fi bine, să nu se îngrijoreze. Mai aveam puțin și mă desprindeam de zona conștientă, anestezistul era la capul meu și mă informa cu voce blândă despre etapele procesului. Pe jumătate liberă de condiționările zonei conștiente, pe jumătate încă ancorată într-un mental care se exprimă prin limbaj vorbit, i-am spus și lui că nu mă tem deloc, și că poate sta liniștit că mă voi întoarce perfect sănătoasă. Și eu și fetița mea. Apoi m-am ridicat spre lumină și i-am lăsat să-și facă treaba la care se pricepeau cel mai bine. Să salveze două vieți.

Așa s-a transformat cea mai mare durere a mea în cea mai sfântă binecuvântare

Că Maya e binecuvântare sfântă. Nu licărire-ntr-un suflet oarecum forjat, ci ditamai farul, bum de lumină, niciun cotlon nu rămâne obscur, n-are cum. Mi-au dat-o pentru o clipă, s-o simt, s-o văd, s-o ating, să pecetluim legătura care de-acum se materializa și-n trup de carne și oase, nu doar în suflet. Am plâns și-am râs, i-am spus c-o iubesc, să știe sigur cât va sta printre alți pitici, despărțită de mine. Și-apoi m-am mai întors puțin în lumină. Operația a fost un succes. Amândouă sănătoase tun. Recuperarea mea a fost impresionantă. Din prima zi, imediat ce am scăpat de frisoane, m-am ridicat. Și ridicată am rămas. Durerea aia, disperarea, nenorocirea – s-au transformat fix ca viermele-n fluture.  Fericire, împlinire, pace. De câte ori realizez cât e de sănătoasă, de deșteaptă, de frumoasă Maya – un val de pace îmi cuprinde toată ființarea. 
Când avea în jur de un an, în noaptea de înviere, arăta cu degețelul ei dolofan înspre tavan și spunea clar ”Ite, mama, Isus!” Abia după o vreme mi-am dat seama că copilul meu încă nu știe să vorbească. 

Toate durerile au fost așa

Acum, când îmi aduc aminte de ele, și le trăiesc cu toate elementele lor până la final, îmi dau seama că toate s-au soldat cu lumini în suflet, lumini pentru care întâi a trebuit să conștientizez zonele de beznă care urmau a fi luminate. Niciuna n-am trăit-o degeaba, doar ca să mă doară, ca să nu mă plictisesc, sau poate ca să fie la număr. Uneori credeam că trebuie să învăț din ele, și mi-am petrecut timp semnificativ căutând învățătura elevată, noțiunea, elementul logic de mentalizat, ca o colecție de dogme făcute pavăză-n jurul meu, aghiasmă contra altor draci ce-amenințau să intervină în orice clipă, să-mi zădărnicească zenul, să-l scofâlcească, să mă biciuiască pervers, arătându-mi cât de puțin știu, încă. Apoi mi-am dat seama cât de mare e capcana minții. Ea vrea să învețe, și nu e de condamnat, așa e structurată din facere, ăsta e rostul ei. 
Dar dincolo de ea mai este ceva
Unii îi spunem simplu suflet sau spirit. Alții privesc cu mintea mult mai ancorată-n ceea ce este general acceptat, și nu-i rostesc un nume. Dar cred că toți suntem în adâncul nostru de-acord că mai e ceva, nedefinit dar pregnant, învăluitor. Ceva care, de altfel, nici măcar nu are nevoie de validarea minții. Ceva care de fiecare dată s-a dovedit a deține o inteligență, o coerență superioară cogniției. 

Nu e despre învățat, e despre experimentat, despre reamintit și valorificat

Poate-ți spui că bat câmpii, că unii trebuie învățați de la ABC, că fiecare din greșelile lui a învățat să fie mai bun sau mai funcțional măcar. 
Dar bunătatea sau funcționalitatea tot din el au venit. 
Și erau acolo tot timpul, altfel nu se accesau nici cu biciul pe spinare. 
Totul este deja, dacă înțelegem principiile energiei. Și noi manifestăm expresii. Din ce în ce mai elevate, sau poate uneori crâmpeie sărace. 

După puterea fiecăruia 


După cât și cum se deschide omul. Ca și când suntem niște pușcării mobile, cu comori superbe cuprinse între gratii, și ținem strâns de ele să nu se piardă nimic, dar de fiecare dată când vreo zală slăbește, strălucire de briliant împresoară cușca umblătoare, și cușca-i convinsă că s-a luminat de la o rază ce s-a nimerit perpendicular fix pe-o bară, dar n-a fost așa, strălucea din interior tot timpul, numai că noi nu știm să deschidem, ținem strâns încă, nu vrem libertate, ci mai degrabă niște stâlpi mai solizi, să ne facem cuib de dogme. 
Clar, doare, doare de fiecare dată când se clatină vreun stâlp, că pușcăria mobilă pierde stabilitate, și până să se vadă raza ce țâșnește-n tot tumultul creat, mii de forme hidoase ale gândurilor – gratii stroșnesc grotesc.
Dar de fiecare dată când s-a zdruncinat din rădăcini, cușca mea a strălucit mai tare. Lumina venea din interior, nu se reflecta nimic de-afară, n-ar fi avut cum.
Și tot lovindu-mă, tot strângând la zale, ferecând lacăte cu tot felul de noțiuni, cică revelații, la un moment dat am sesizat și eu că cumva privesc invers toată nebunia asta. Fiind în mine toate, rezultă că nu-s chiar așa pierdută-n spațiu, sunt doar ușor adormită, pe măsură ce-mi reamintesc – valorific. Spre exemplu n-ai cum să înveți să ierți. Sau să iubești. Ierți sau nu ierți. Iubești sau nu iubești. 

Pe măsura deschiderii tale 


Spre exemplu, am dat lecții logice despre iertare la viața mea, și a fost un fiasco total, de fiecare dată. Noțiunile frumoase se știu oricum, ele sunt clare de la început. Dar mentalizarea e vax fără deschidere. Cum mai crăcănezi o vergea, cum se mai lumineaază-n jur. Și toată viața asta e-o muncă de deschidere. Pe măsură ce deschizi, cumulezi putere, echilibru. Când ești echilibrat te clatini greu, dar și deschizi ușor, fără teamă că te risipești la cea mai mică mișcare. Și mișcarea-i în natura firii, tot ce-i viu vibrează neîncetat.

Am stat așa, ca proasta-n genunchi, și-am plâns vreo două ore, sau poate douăzeci. Apoi m-am ridicat pe vârfuri și-am tras o gură de aer. E timpul să vedem lumina din spatele zăvorului ăstuia. Odată și-odată tot trebuia deschis. 
Și până la urmă iată c-am povestit. N-a rămas un draft personal. E publicat. 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.