Sharing is caring!

 
 
În fiecare an pe final, înainte de un nou an, vă citesc gândurile și rezoluțiile, care, de fiecare dată sunt la fel: anul pe terminate n-a fost deloc ușor, anul ce va veni este rugat să fie cel puțin mai blând. În fiecare an cerem sorților un an mai bun. La finalul lui, cerem altul, și mai bun, sau de data asta cu adevărat bun. Cu cât îl cerem mai bun, cu atât mai al naibii se dovedește a fi până la final. Dar noi nu obosim, și-l cerem în continuare. 
 
Odată și-odată….
 
S-o face bun și el, că doar n-o fi obsedat de rău. Noi stăm la mâna lui, să n-o forțăm, că nu suntem barbari. Stăm zgribuliți, cu cojoacele-nfășurate zdravăn să nu ne tragă la șale, și-o mână-ntinsă către zare, tremurând, poate de frig, dar mai degrabă de povara grea a deznădejdii din speranța înfiptă ca un pumnal în vintre.
 
Da, da, în vintre
 
Acolo-i un centru nevăzut al fricii, și dacă ești atent la corpul tău, dacă poți fi o clipă, un sfert de clipă atent la toate senzațiile din el atunci când te sperii, constați că așa-i: un curent electric face reacție, electrocutează fix în zona pântecelui, jos, către măruntaie. Acolo-i locul nevoilor bazale, al fricilor ancestrale, al luptei pentru supraviețuire, că de când ne naștem și până închidem ochii – viața ne este cumva dezvăluită ca fiind un fel de câmp de luptă al contrastelor arhetipale. Binele și răul, lumina și întunericul, frumosul și urâtul, corectul și greșitul, dar mai ales – putința și neputința.
 
Le dăm tot felul de nume, dar ele goale pușcă sunt astea două: Putința și Neputința
 
Că omul atunci când poate, se simte învăluit în lumină și binecuvântat, chiar dacă ceea ce poate el, n-are nicio legătură cu cele sfinte din cărți. Și-i dau dreptate, din cărți, cele sfinte uneori par atât de exclusiviste încât te cuprinde deznădejdea. Iar noi poate că nici nu ne-am născut ca să primim titluri de sfinți, un titllu nu face nimic fără povestea de sub el, iar povestea e una fermecătoare atunci când are introducere, cuprins și încheiere. La cuprins neapărat să fie intriga. Povestea fără intrigă e ca mâncarea fără sare. 
 
Și ce titlu să-i pui unei povești care nu povestește nimic?
 
”A fost odată ca niciodată un om bun care a trăit fericit până la adânci bătrâneți. El era un sfânt, pentru că trăia într-o grotă mică și sărăcăcioasă, mânca de post, și hrănea toate vietățile care-i treceau prin cale. Calea sa era una și bună. Mergea-n pădurea din spatele grotei, și, în fiecare zi îmbrățișa un copac. Copacii erau tare fericiți. Când îl priveai la soare, chipul îi strălucea la fel ca icoanele din biserici. Știm asta pentru că odată, mai demult, doi alpiniști temerari au ajuns să-l vadă fix când a ieșit din grotă, în drumul lui spre un copac. A strălucit ca în povești, dar l-au pierdut repede din raza vederii, pentru că sfântul se grăbea, iar ei nu se așteptau, de fapt, la o asemenea întâmplare, prea mare, poate, pentru așteptările lor modeste. Legenda spune că sfântul chiar a fost fericit. Trebuie c-a fost așa, doar la soare te-ai putut uita, dar la el ba.”
 
Începutul, cuprinsul, încheierea
 
Astea sunt despre Putință. Că de câte ori putem, simțim că suntem sfinți, sau cel puțin mângâiați de zei, luminați în toți porii văzuți și nevăzuți, binecuvântați de coruri de îngeri și cete de arhangheli. Imaginează-ți povestea ta. Privește-o din afară, ziceam că facem un roman, o poveste nemuritoare. Și tu ești personajul principal. Ai la dispoziție începutul, cuprinsul și încheierea. Nu poți să șezi s-aștepți să ți se scrie ea de capul ei, nicio poveste nu s-a scris vreodată singură. Și-i păcat să lăsăm propriul personaj să se irosească degeaba, într-o banalitate seacă. Te simți la mâna unui destin deja engramat undeva mai sus de tine, și asta te face să-ntinzi mâna de-atâtea ori, zgribulit și tremurând. Poate de frig, sau poate de povara grea a deznădejdii din speranța înfiptă ca un pumnal în vintre. Mai ales la sfârșit de an, când știi că vine unul nou, cu 365 de oportunități de-a fi, poate, măcar odată, fericit. Sau liniștit. Poate împăcat. Cine-știe? Poate chiar mai multe zile, sau săptămâni. Întinzi mâna, și cu fiecare an ce trece, pierzi din nădejdea ce te-ntărea odată, știi că depinzi de ceva, și-acel ceva s-a dovedit de-atâtea ori a fi și crud și nedrept și orb și surd, dar mai ales mut. Fiind așa, nu poți nici măcar să-ți expui niște argumente într-un mod convingător spre a fi luate în considerare, de unde să ai siguranța că ești auzit?
 
Putința și neputința
 
S-au dovedit a fi niște chestii destul de misterioase, greu de deslușit pe dinăuntrul lor, uneori apeși din noroc chior întrerupătorul, și, după ce trec aburii beției, te-ntrebi unde-a fost butonul, să mai apeși odată, și cauți, și pipăi, și pui lanterna, dar nu găsești nimic. Și-atunci îți spui, încă odată, c-a fost un dat, ceva picat din cer, ceva la care nu ai participat activ, n-a fost un buton, n-a fost un proces, s-a aprins pentru că așa a fost să fie, și mai departe va fi după cum e scris. Scris undeva, cumva, nu se știe mai mult. Important e să ceri neîncetat, poate.
Interesant este că de câte ori poți ceva, în urma acestui misterios nedefinit, în continuare poți încă ceva, și încă ceva, lucruri mici, apoi unele mari, pututul pare să se nască din putut, se-nmulțește imediat ce unul s-a născut. 
 
Dar asta nu ne pune pe gânduri suficient
 
Ba chiar aproape niciodată. Ne-am obișnuit cu ideea că totul e deja scris, sau oricum se scrie de undeva de sus, poate că are legătură și cu noi, dar numai în măsura în care învățăm să cerem, dincolo de asta e-un dat și-atât.
Ne închipuim că datul ăsta poate fi condiționat, și, calculând toate probabilitățile – chiar este. Așa că ne străduim să satisfacem, măcar la limită – condiții. Să fim buni, luminoși, să râdem cu gurile până la urechi chiar și când vintrele se strâmbă, împietrite de dureri și neajunsuri interioare. ȘȘȘȘȘȘ…… șșșșșșșș…… să n-audă soarta! Așa ceva nu se zice, că cuvântul are putere! Și când lovește – dă ca prostul, nu se uită unde nimerește și nici nu-i pasă dacă tu mai poți să duci. 
 
De fiecare dată când ai putut, ca un făcut sau nu, alte putințe au venit de la sine
 
Unele chiar nesperate, sau considerate imposibil de putut. Dar au pornit de la o stare de putință. A fost putere acolo, și câtă vreme gândul tău n-a fost corupt de niciun microb al îndoielii, putința a crescut, s-a-ntărit, a creat. Ce spun acum poate crea frustrări, aceleași frustrări inițiale, ce scofâlcesc vintrele, ce dezechilibrează mâna întinsă când cere, în fiecare an, din nou, și din nou, cu vocea tot mai strigată, pițigăiată de emoția ce taie-n carne vie, și cu intenția din an în an tot mai slăbită, tot mai resemnată, din ce în ce mai palidă, zbârcită, la fel ca pielea omului bătrân ce știe că tinerețile s-au dus și nu mai vin.
Dar nu. Nimic frustrant. 
 
Eu îți propun o față a puterii, o sămânță de plantat, cine știe?
 
Nu cred că trebuie să te temi de cuvinte. Nici de trăiri. Nici de gânduri. Nici de cât la sută lumină deții în propria formă efemeră. Că toți venim, stăm puțin, și-apoi ne ducem. Un joc de-a baba-oarba care de multe ori pare atât de lipsit de sens, de haz, de Dumnezeu. Unii spunem că știm, dorind să ne alinăm durerea morții ce ne bântuie încă de când ne naștem. Trăim cu moartea în noi, și asta ne face slabi, neputincioși. Tentați să ne predăm puterea altor forțe, care oricum știu mai bine decât noi, și care, clar, este foarte clar că pot mai mult. Și murim în fiecare zi, în atâtea feluri, și renaștem tot în fiecare zi, în tot atâtea feluri. Dacă am fi conștienți de toate procesele corpului nostru, în fiecare clipă din zi și din noapte….
Niciunul dintre procesele astea însă, nu se bazează pe minciuni frumoase. Poate că de aceea nici nu ne este dat să le conștientizăm. Am fi tentați să le nimicim puterile cu afirmații pozitive în care nu am fi în stare să credem, făcând din minunăție de creație – morman de minciuni și neputințe. Când toate învățăturile duc de fapt spre puterea intenției.
 
Intenția
 
Butonul misterios, ascuns, nevăzut, transformat în himeră, transferat exteriorului, zeilor, planetelor, forței centrifuge din Univers, oricui, oricui nevăzut, pentru că – nu-i așa? și butonul este nevăzut. 
Intenția clară, asumată, cât mai bine ancorată în propriile stringuri – realități. Așa cum facem o ciorbă de conopidă. O facem cu ingredientele pe masă. Le luăm, le spălăm, le curățăm de coji, le mai spălăm odată, le tăiem în cuburi potrivite poftei noastre, sau poate rondele, e ciorba noastră, noi decidem. Unii pun și carne, alții nu. Fiecare și-o face după cum îi pică bine. Cu ele pe masă, nu le ascundem, și nici nu ne prefacem că de fapt facem icre de manciuria, ori saint-jacques. N-ar fi idiot, așa? Când facem ciorbă, păi morcovi și cartofi, ceapă, conopidă, și ce-o mai fi pe listă în rețetă. Și-atunci, cu toate ingredientele la mână – înfăptuim. La final mâncăm din ea și constatăm – a ieșit bine, mai trebuia puțină sare, frunzele alea stropite la final au adus perfecțiunea… în fine, fiecare cum simte, dar nimeni niciodată nu se miră că chiar a ieșit ciorbă din legumele alea din debara, care nici măcar n-au stat unele lângă altele, și dacă e să ne gândim mai departe… în câte pământuri de pe fața globului au fost odată doar semințe? Nu ne-ntrebăm, și nici măcar atunci când le adunăm la un loc, pregătite pentru banala ciorbă – nu facem legăturile astea filosofice. Dar asta pentru că ne-am învățat așa. N-au lipsit niciodată, și, de câte ori am vrut o ciorbă, am luat legume fără frică și-am gătit. Și mama a făcut la fel, și bunica, și toată lumea din lumea asta mare. Mă-ntreb cum a fost pentru primul om care a descoperit chestia asta. Mă gândesc că noi, omenirea, nu am apărut dintr-o dată din Big-Bang – și le-am avut pe toate. Case, mașini, debarale, frigidere, tocătoare, cuțite, polonice, pământuri arate, și tutoriale pe youtube cu tot felul de ”How to…”
Ca să ajungem noi astăzi să facem ciorba ca pe ceva banal și lipsit de necesitatea imaginației, ori a puterii intenției, alții, înaintea noastră au fost temerari, inventivi, creativi, descoperitori de putințe. Întâi au fost ironizați de semenii lor, că omul e blocat în bula datului de sus, și de fiecare dată când unul zice că se poate ceva ce nu s-a putut până atunci, alții în jurul lui fac ochii mari și-l arată cu degetul – e razna, bietul, asta-i pseudo-știință, blasfemie, nebunie curată.
Nebunul câștigă mereu un Nobel. Dar numai după ce arată că se poate, nu înainte, niciodată înainte, înainte e defăimat, batjocorit, ba chiar împiedicat – în numele rațiunii. El a sfidat limitele rațiunii din timpul dat, a văzut dincolo de ele, și și-a urmat viziunea. Și a putut. 
 
Despre putere
 
Să fii nebun și să intenționezi. Fix așa cum vrei, dar fără să te minți. Știu că-i nebunie cu afirmațiile pozitive, și-am dezvoltat un fel de fobie de cuvinte banale, sau, doamne-ferește mai puțin decât pozitive, nici nu putem să pronunțăm negativ, că poate supărăm universul nătâng, și-atragem în noi un iad din care nu se iese niciodată nevătămat. Dar teama asta constantă de vătămare, oricât ar fi ea de palmată, de mascată, de peticită cu expresii nobile…. teama asta lovește-n vintre nepăsătoare, n-o mișcă vorba goală, poezia zisă fără suflet e doar o-nșiruire de vorbe, știm bine. De aceea actorii buni sunt aceia care te fac să crezi ce joacă ei, să intri-n povestea lor ca și când e și povestea ta, să râzi, să plângi, să te-nfurii, să trăiești.
 
Să trăiești
 
Să iei lucrurile fix așa cum sunt, și să faci din ele ce crezi tu, fără să-ți pui problema că poate nu-i corect, frumos, dat, predestinat, acceptat. Ia să vedem. Aș vrea să fiu blondă cu ochi albaștri și picioare tonifiate. În prezent sunt brunetă cu ochi căprui, ce naiba o fi de făcut? Aș putea să fac niște afirmații pozitive, poate se-ndură zeii și de inima mea, că tare mi-aș dori. Și dacă mă comport frumos, civilizat, mai câștig niște puncte. Așa că fac și io ce pot, și mă țin de cele 10 porunci, măcar. Ok, 9. Na, poate 8, dar tind spre nouă, promit. Oricum, jur pe roșu că le vreau pe toate zece, și pentru asta mă rog mereu. Cineva acolo sus trebuie să mă iubească și pe mine, măcar așa, puțin. Mai ales că am spus clar că vreau. În fiecare zi binecuvântată privesc oglinda aia, și tot brunetă sunt. Dar nu mă las. Să știi că nu mă las, pentru că știu că există un Secret, iar eu merg pe Cale, nu mă abat. Când mă uit în oglindă, îmi spun de fiecare dată cu o voință de fier: Sunt blondă, am ochi albaștri și picioare tonifiate. E important să-mi setez subconștientul, și asta fac. Universul nu se mai satură de naivitatea mea. Cred că nici voi. E amuzant așa, să vezi din exterior cum altul dă ca tâmpul cu capul de același perete, sperând să deschidă ușa care-i doar un metru mai la stânga. Poate, doar poate, soarta va fi mai bună cu mine la anul, și, în timp ce caut ceapă-n supermarket – descopăr raionul de vopsele de păr. Sau cine-știe? Încă și mai norocoasă pot fi. Pot găsi chiar un salon specializat. Nu doar că părul meu poate fi vopsit profesional, la nuanță fix pe fix, dar din vorbă-n vorbă pot afla că există lentile de contact, ba chiar că mersul la sală e accesibil oricui, și picioarele se tonifiază de fiecare dată când chiar mergi la sală.
Adică să pui mâna să faci. Dumnezeu dă? Dă, dă, dar nu bagă-n traistă. Mai pui și tu mâna, miști curul ăla din zona de confort, Participi. Te pui pe scaun și zici: Vreau să fiu blondă. Asta e culoarea mea naturală, castaniu, l-am mai vopsit de câteva ori, se usucă repede, și de felul lui e creț. De-acolo-n colo lucrurile sunt ca și rezolvate. Ți-ai fixat intenția, și-ai acționat. Zic și io, tu faci cum crezi.
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.