Sharing is caring!

Nici n-a-nceput bine anul, și deja dau cu capu ăsta sec de nemaipomenitele cugetări ale extraordinar-de-detașaților ultrailuminați ai umanității care fac totuși de gardă pe facebook, în mega-detașarea lor, nu de alta, dar la ce folos toată starea asta non-conflictuală – dacă nu te zbați să-i scoți pe restul din păcătoasa dualitate? Pe bune. Îmi dau și eu seama că-i cam plictisitor acolo sus, la nivelul lor de ființare unde ”A face” este înlocuit cu ”A fi” – căci dogma zice, draga de ea – că trebuie atins totuși un anumit nivel pentru a fi îndumnezeit. Adicătelea… pân la urmă…. iubire necondiționată – iubire necondiționată, dar și necondiționarea asta are regulile ei, cum altfel naibii să mai facem diferența între ăia șmecheri și restul fraierimii?

Nu, că io-s bătută-n cap, clar, asta se știe de mai demult, nu mă lua în seamă prea tare, nu de alta, dar poate-ți pică gradele câștigate cu sudoarea non-acțiunii în ciuda simțirii, și-i păcat. 

În-dumnezeirea se câștigă greu, și vezi și tu ce ușor se pică, nu-i cazul

Mai ales pentru un joc de cuvinte făcut de-o profană. Par să nu înțeleg, frate, nici să-mi dai fix mură-n gură cu toate alea, tu dai cu aghiasma simțirii, fix din starea ta magnifică, de-acolo de sus, din grupul vostru de elită spirituală – Admișii, io – drac viu, râd ca proasta-n cucuruz.
Îți dai seama că și vulpea care n-ajunge la struguri, zice că-s acri. Io sunt vulpea. Bine, meritul meu ar fi că-l lăsai pe urs cum îl lăsai, dar asta-i altă poveste. Acum ziceam de struguri. 

Ce să zic și io – iaca-s acri, bre!

Nu de alta, dar, cutră cum sunt, ca toate vulpițele, trag cu ochiul după cortină, ia să văd io, cum e vinul în gospodăria asta, că tare-i fandosită la paradă. Teoria brici, parcă prea brici așa, cuvânt-cu-cuvânt zisă pe-de-rost, și-aici nasul meu fin simte iz de tocilar. 
Acuma, fiecare cu traumele lui din copilărie. 
Că io de mică am avut trăirile mele. 
Bine, nu ”Am fost” – așa cum se face reclamă acum pentru Admiterile în dumnezeire. Dar făcui. De toate. Ca zgâtia. Teoria m-a frustrat jalnic, așa că chiuleam strategic la toate orele care mă plictiseau, și jucam poker pe bani cu golanii ăia mari. Am fost pârâtă la părinți, am fost bătută cu liniarul în buricele degetelor, am fost pedepsită acasă, iar tata îmi striga cu necaz că în ritmul ăsta voi ajunge slugă la dârloagă. 
Tot ce-am reținut din chestia asta a fost că, într-adevăr, stau prost cu teoria. Habar n-aveam ce înseamnă ”dârloagă” – și poate de asta nici nu s-a prins de mine blestemul. 
Am dezvoltat așa o rezistență pentru tocilari – nu că mă pârau la profi că-s prin birturi, ci pentru că la lucrări, teze și alte momente cheie într-ale educației – fix ei se-mpotmoleau ca nătângii, de trebuia să-mi risc eu pielișoara, și-așa tăbăcită, să-i scot din rahat. Chiulangistă cum eram, alergică la teoria-poezie, știam materia cu ochii-nchiși și legată de mâini și de picioare. O rețineam, a dracu pielea pe mine, din explicațiile de la ore. Puținele ore la care participam. Bine, io aveam piticii mei. Nu că nu-mi plăcea cartea, mi-o plăcea atât de mult încât insistam s-o-nțeleg cu mintea mea, și dac-o repetam cu cuvintele altuia – nu mai era nimic de înțeles acolo, era numai de copiat ce-a înțeles altul. Numai că mintea altuia avea alte cuvinte decât cuvintele mele, și-atunci preferam să fiu nonconformistă, nici n-aveam de ales.
Doiul la chimie l-am luat c-am șoptit la un tocilar pârâcios, că nu mă puteam abține când vedeam omul la necaz. Aveam viermișori în fund. Când am fost întrebată ce fac, am fost impertinentă și n-am recunoscut nici în ruptul capului că-i șopteam la prăpăditul din picioare. Mă gândeam în sinea mea că-i păcat să risipesc ajutorul dat, dacă tot m-am obosit să-l dau, așa că am făcut pe proasta până mi-am luat doiul și s-a-ncheiat ora. Tocilarul a rămas cu reputația nepătată. 
M-a lăsat atât de rece reputația, fix ca toceala de la ore. Dacă-ntrebi de mine prin cartierul copilăriei – încă se zic povești de-a dreptul științifico-fantastice. În școala generală, când s-au făcut pozele alea de pus în tablou, de absolvire, io eram în toate cu un șarpe încolăcit pe mâna dreaptă. Șarpe viu.

Toceala tocilarului

Că de la ea m-am activat. Mă, le zicea cuvânt-cu-cuvânt, fix ca-n carte. Ziceai că el a scris-o cap-coadă. Numai să nu-l întrerupi, atâta tot. Când l-ai întrerupt s-a spart vraja. L-ai pierdut prin bălării, s-a crispat, zici că i-ai pus mâzgă pe țeavă și i-ai înfundat-o. Proful de regulă stabilea că-i emotiv și nu-l sărăcea la notă. Foarte rar câte unul mai ”pretențios” care cerea să-nțelegem poezia, și nu se lăsa furat cu una cu două. Ăla era chitit să te-ntrerupă și să te-ntrebe de la mijlocul teoriei. Tocilarul era torturat de apucăturile astea, și decidea că e sabotat. Mie sabotorii ăștia mi se păreau cei mai de gașcă. La ăștia mă desfășuram și eu mai cu talent. Nu chiuleam de la orele lor nici pentru campionate de biliard. Și ăsta era lucru mare. Că mari erau și ei în ochii mei de omuleț-burete care-a vrut să știe multe lucruri cu capul lui.

Apucături vechi. Trag cu ochiul pe după poarta fandosită

Ce păcat. Strugurii sunt acri, maică, din orice poziție. Că dacă te zbați ca posedatul și te dai cu sfântul dos de pământ, strigând printre sughițuri teoria frumoasă a admiterii în gașca șmensi a unui Dumnezeu elitist care te incorporează într-un cerc superior pe bază de poezie….. mă ia direct cu strepezeală.

Adică stai că poate deslușesc ceva din toată tărășenia asta, sigur eu am o problemă, eu sunt di vină

Ești în-dumnezeit numai după ce depui niște eforturi personale super-elevate. Adică nu ești tocmai pui de Dumnezeu, ca să ajungi în tagma asta șmecheră – îndeplinești niște condiții. Dar nu, nu este o condiționare, hai să nu despicăm firul în paișpe că ne încâlcim degeaba-n tramvai. Și să nu ne punem rău cu bărbosul, nu de alta, dar dacă ne ambalăm – pierdem teren, bătrânul nu acceptă-n gașca Lui numai din ăștia senini, pe anestezie generală. 
Și găsesc imediat și rețeta anesteziei. Pe limbajul meu e reprimare, dar na, io nu-s așa îndumnezeită, de-aia nu înțeleg Trăirea. 

Nefiind îndumnezeită mă-ntreb cum naiba sunt, oi fi îndrăcită? 

Adică… Dumnezeu – Dumnezeu, lumină și iubire, alea-alea, omniscient, omnipotent, omniprezent, omni-de-toate, dar cică tot are lacune în gama asta largă de ”omni”. Mai sunt și scăpări, ca mine-așa, și restul de ăștia neadmiși în mirifica dumnezeire, că nu trecurăm testele orale, carevasăzică. No, clar că nu-nțeleg io sensul cuvintelor, vezi dacă n-am tocit la viața mea? Omniprezent o fi însemnând prezent în Tot, dar nu Tot ceea ce este, ci numai Tot ce conține El pe bază de admitere, ca la școală.
Acuma, nu știu exact cum rămâne cu non-dualitatea Lui, dacă e s-o luăm pe-a dreaptă, și restrângem rândurile la admiși și ăștialalți de pe margine, ca mandea. Dar asta, vezi tu, o fi pentru că n-am ajuns la struguri, ce să zic și io? 
Mă agăț ca săracul de Cristoșel, că pare mai de gașcă, mai pe stilul meu așa, pe acțiune. Cristoșelul s-a coborât la nivelul meu netrebnic și-a stat cu de-alde mine la masă. A făcut ceva pe teoria frumoasă care te îndumnezeia corect, regulamentar, și a vindecat în ziua de Sabat. Au sărit ca arși ăștia, păstrătorii de chei către regatul elitist al Dumnezeului teolog.
Dar nu. 
Mă agăț degeaba, aflu de la admișii recenți că nici El nu mai e de gașcă, cum era odată. O fi uitat de unde-a plecat, îmi zic în sinea mea, citind câți de ”trebuie” am nevoie să depășesc ca s-ajung să-I fac pe plac și să mă primească într-o audiență privată.
Nu că nu vreau, zău că vreau, dar cică trebuie să depășesc rugăciunea mentală, pân-atunci sunt vax, Gizăs se uită de sus la mine și-mi zice:
– Stai jos, ai 2, până nu Ești rugăciune – Pa.
Io, băgăcioasă cum sunt – zic:
– Bine, Doamne, dar cine m-a făcut așa? Nu de la Voi, sfințeniile Voastre Treimi, pupa-v-aș mânușițele dibace – sunt construită cu minte? Mi-ai dat-o numa-n ciudă, să-mi pui piedici?
– Defect tehnic. Sunteți mulți și producția merge greu, mai ales că forța de muncă se califică după o grilă complicată. Vezi și tu că nu-i ușor.
– Păi bine, măi preaiubitule, și cum rămâne cu iubirea necondiționată, cu Împărăția Tatălui care unul este cu mine, la fel cum e cu Tine??
– Băăăiiiii, țîcă….. ai ajuns tu ca Mine?
– Păiiiii….. nu… că de-aia mă milogesc și io, ca tot necăjitul….
– Atunci zît. Hai, la munca de jos, pramatie mică, ne-auzim când ieși din minte, Pa!

Doamne ferește

Zic și io ca tot cre(ș)tinul, că vezi că-i greu. Mulți profeți se-arată, și drumul care-odată era deschis și primitor se îngustează pe zi ce trece. Trec de poarta fandosită, văd că-i fan divinație, mă-ntreb ca proasta iar – ce nevoie mai are de divinație dacă tot s-a făcut una cu El – omniscientul, sau nici omniscient n-o fi însemnând ce însemna odată? 
Sau stai, poate că și îndumnezeirea asta o fi pe grade sciente, nu așa, de-a moca totul. Ai trecut un test, mai te zbați, mai treci unul, tot așa. Mai dai cu mintea, că numa din ”A fi” e greu de aflat chichițe dumnezeiești. Na dară. Rea, rea femeie sunt. Vezi, vezi ce cârcotașă băgăcioasă? Vezi dacă nu mi-a plăcut toceala când trebuia?
Apoi aflu ce era de aflat de la bun început. 

Secretul succesului

Cică nu-i bai că mai simt conflicte, important e să nu reacționez. Ia-o pe-asta. Nu, serios, că îmi dau și io seama că reprimarea nu-i chiar așa curvă cum pare. Poate că omul se referă la autocenzurare, care-i chiar ok în condițiile în care am depășit oarecum primitivismul ca societate, și deci nu se mai poartă chiar cu topoare-n căpățâni, și de-astea pe bază de impulsuri primare. Sau nu le-am depășit? Te pomenești că-s varză și la sociologie.
Hai s-o las așa, că iar despic firul în paișpe, iar îl supăr pe bărbos. Anestezie generală, mergi pe burtă dacă vrei la Admiși.

Ba nu pot, iertare Cristoșele, io chiar credeam că Unul sunterm toți, și buni și răi, și cum om fi, săracii, că tare ne mai place drama. 
Și mă gândeam așa, cu mintea asta păcătoasă, nu de alta, dar se pare că din construcția trupului, conștiința se folosește de minte ca să-și facă rostul, că credeam că are un rost toată nebunia asta, și mă gândeam cum toți suntem așa, niște celule dintr-un El omniprezent, și, dacă cumva se julește la genunchi, în măreția și Totalitatea Sa de Dumnezeu, nu-și taie piciorul, nici nu rupe bucată de carne din rotulă, că-i julită, dă-o-n sfintele Lui pene, că crește alta mai vrednică de pretențiile Lui. Mă gândesc că și genunchiul rănit, tot al Lui e, ba chiar că acolo unde-s celule mai puțin sănătoase, sau iluminate, cum ne place nouă să zicem despre noi – poate că El mai cu sârg grijește, să vindece, că după ce că-i omniprezent, merge vorba că-i și omnipotent. Asta mână-n mână cu omniscient – poezie.

Dar nouă nu prea ne place chestia asta cu intrinsecul

Noi încă simțim să ne zbatem , să ne contorsionăm, să ne înjumătățim – ca să ne simțim vrednici de admitere în El. 
L-am eliberat de figura moșului maniaco-depresiv de pe norul-tron de pe care a dictat o bună bucată de vreme cu toiagul erect, și L-am transformat într-un hibrid asexuat, tot maniaco-depresiv, ce-i drept, de-acuma mobil, dar tot exterior, nu mai are nici toiag, mai rău, de-acuma are catalog, și dă la greu cu Admis – Respins. La borcanul ispititor cu gem, din care-am vrea toți măcar un deget, pe furiș, dar la care se ajunge doar pe bază de calificative. Teorie, că la admitere e pe toceală. 
Și uite-așa facem ce facem și tot ne condiționăm. Din epocă-n epocă mai schimbăm condițiile, că totul e supus schimbării, chiar și catalogul bărbosului. Înainte treceai, sau măcar erai ferit de sfânta ciomăgeală – dacă purtai batic în cap la slujbă, nu înjurai, nu preacurveai, nu umblai cu moșmoande. Acuma-i sucită toată programa. Ai voie să preacurvești, numai să fie după placul inimii, deci să nu fie din minte, atâta tot, dacă faci moșmoande ești chiar tare, mare preoteasă, cică la bătrân îi plac de fapt tipele care știu ce vor, îi plac și bărbații, dar acum ei intră într-un bine-meritat con de umbră, că s-a intoxicat societatea de partiarhat, așa că deocamdată jet, și, în general, ai dreptul la Admitere câtă vreme îndeplinești condiția aia cea mai șmecheră: ne-simțeala. Sau măcar non-reacția. Știicumzic? Stai așa, zen, zâmbești ca idiotu, și te prefaci că totu-i de la perfecțiune-n sus. Secolul ăsta mergem tot pe reprimare, dar pe una mai fandosită. Nu mai reprimăm nevoia trupească chiar la zero sex și neam petrecere, nu de alta, dar s-a cam dezvoltat industria de alcoale și halucinogene – bine, e pe underground, așa ca tot ce-i la mare căutare din toate timpurile, iar Dumnezeu s-a mulat pe nevoia consumatorului majoritar. De-acuma nu reprimăm așa, reprimăm invers. Adică e liber la tot, dar cu zâmbetul la purtător, da? Zici că-i din inimă și ai dispensă.

Intrinsec pe mai târziu

Când ne săturăm și de valul ăsta de negare, când obosim și de alte moduri de reprimare, câte-or mai fi. Când învățăm să fim suficient de buni cu noi, poate. Atât de buni încât să nu ne mai punem singuri piedici, oricât de fandosite ar fi ele, piedicile. Nici măcar nu-i o chestie de bunătate, până la urmă. 
E doar despre luciditate. 
În trup, așa cum e dat el, din facere. Fără să ne tăiem din degete, să intre în pantof. E doar o chestie de luciditate. 
De coerență. 
Ori e bun, ori nu e bun. Ori e necondiționat, ori se condiționează pe alocuri, de regulă unde-i mai greu de ajustat. Ori ne conține pe toți, ori totuși îi mai scapă câte unii. Ori e super-potent, ori are niște daune-n creație care-l descalifică din start. Ori le știe pe toate, ori se zbate, săracul, să afle și El după miliarde de ani cum să scape de-un rival care-i suflă-n ceafă și-i râde-n nas secol după secol.

Io cred că-I foarte bun oricum. Și-așa, și-așa

Nu despre cum Îl consideri pe pe El este vorba, că dac-ar fi, își făcea regat pe pământ. Apărea la sărbătorile mari în straie aurite, la fereastra cea mai înaltă, să fie văzut de toți, și rostea câte-un discurs impresionant despre propriile realizări omniprezente. Ba chiar își făcea canal de televiziune cu difuzare internațională, bine-nțeles tax-free. Acolo dezvăluia zilnic câte-un deget divin, care arăta către păcate și le rușina din fașă. Cred că Îl ținea să-și țină și-un blog. Pentru toate categoriile de enoriași pretendenți la îndumnezeire, ca să fie treaba impecabilă. Cu forum. Că dacă tot are deschis la admitere – măcar să dea din când în când câte-un pont. Plus că are și El arhanghelii Lui, făceau o treabă cinstită, nu mai erau nevoiți să acționeze pe nevăzute, așa.

Și mai cred că degeaba batem apa-n piuă despre cât de nașpa-i mintea, când încă nu i-am dat de capăt, și tot ce știm de la alții este că-i cam perfidă, și ne trage-n jos. Alții or fi zis de bine, dar ești sigur că ai înțeles ce-au zis?
Pe vremuri, tot ce reprezenta știință venea de la diavol. Nu numai atât, ci se murea pe rug. Oricine apărea sau era descris ca fiind altfel – era considerat vrăjitor, și era ars pe rug. Acum ni se pare o prostie, o nebunie, isterie sinistră. Dar toți cei care au trăit vremurile alea – trăiau o normalitate. Asta făcea parte din realitatea lor, și asta părea să le inspire simțirea, căci cei mai mari criminali de oameni s-au autoproclamat trăitori de Dumnezeu. În timp ce trăitorii de Dumnezeu s-au autoproclamat mereu muritori de rând.

Hai c-am devenit prea filozoafă și nu-i ok. Îs acri strugurii, că n-am ajuns la ei, desigur.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.