Sharing is caring!

Era o vorbă pe vremea mea: ”Nu-s mecanic, nu mă bag”
Între timp, societatea a evoluat atât de tare, încât toată lumea se bagă, că suntem experți. Vezi tu – informația. Nu mai e cum era odată, pe vremuri, când, pentru a afla ceva despre un domeniu de specialitate trebuia să dai banii pe cărți, pe care, naibii, trebuia să le și citești. Iar ca să afli știrile, trebuia să dai banii pe ziare, scrise de oameni angajați în funcție de niște competențe, și care publicau conținut evaluat anterior, atât gramatical, cât și pe linia asta a conținutului, care, înainte-vreme era musai să respecte niște criterii jurnalistice. Bine, pe vreeeemuri…. exista școală pentru asta, îți dai tu seama că studiai la facultate vreo trei ani ca să te-nveți să scrii articolașe de 15 rânduri – bucata.  Și mai înainte-vreme, mai mulți. Ani.

Comuniști, domnule.
Nu, acum suntem o societate, în sfârșit, liberă. Acum poți accesa informația gratis, oricând, de oriunde. Gratis atât ca mod de accesare, cât și (sau mai ales) din punct de vedere al conținutului, într-o mare măsură. Trăiască netul, și democrația. 
Știi, în urmă cu vreo patru ani, numai ce născusem, găsisem o colaborare online cu o publicație ce își deschisese porțile recent. N-o să vă vină să credeți, dar să știți că inclusiv atunci am dat niște teste. Bine, cică eram super-dotată în urma acelui test. În fine, în comparație cu cine – asta era șmecheria, asta am aflat ulterior. Stabilisem că-mi pun mintea și mai scriu articole din când în când, dar de bază – verificam articolele scrise de alții. 

Nu. Categoric nu. Nu, nu, nu, nu, nu. 


Asta-mi ziceam eu de câte ori deschideam un fișier de lucru. Scris infantil, lipsă de coerență, gol de informație, structurare a textului – maxim clasa a IV-a, semestrul 1. Gramatică…. să n-o mai menționăm. E grea. Limba română e grea și cu capcane. Asta era o problemă? Nu. Bă, când ești meseriaș, scoți și din rahat ceva. Refrazam la greu. Știi, ca să publici nu-i chiar așa de simplu. Trebuie să eviți repetițiile, trebuie să ai o fluiditate în text, trebuie să ai niște cuvinte care să aparțină actualmente limbii în care scrii. Așa, în mare. Sunt niște chestiuțe. Acuma, io făceam, că mie când îmi dai un text – e ca și când îi dai la bucătar un coș de ingrediente, ia, fă mâncare. Ăla-ți face trei feluri și încă mai are niște idei. Așa și io cu textul. Îl mănânc. Că am fost torturată la viața mea de un redactor șef care știa limba română și era chitit pe ea. Până am deprins sindromul Stockholm. Pentru limba și literatura patriei. Încă mă resimt.

Problema apărea la autor. Care era oripilat și scandalizat de faptul că îi refrazam din rădăcini opera la care a și muncit mult. Așa că m-am văzut nevoită în câteva rânduri să detaliez motivele pentru care mi-am pierdut timpul să-i palmez din strălucire autorului. Adică – fraza și explicația. Cu reguli jurnalistice, dar mai ales de bun simț elementar. Că trebuie să ai un minim de așa ceva când știi că nu mâzgălești doar pentru tine, și poate, din greșeală, mai deschid articolul și din ăștia care au mai citit la viața lor. Vezi? Simt nevoia să explic. Ca și când în toată ecuația asta eu sunt un torționar. Să știi că pe vremea aia încă nu bănuiam ce amploare va lua acest fenomen al analfabetismului vârât în media. Mă gândeam cu necaz că am nimerit eu tare prost, și că publicația respectivă nu va rezista mai mult de 6 luni. Pă naiba. Cea care nu a rezistat am fost doar eu. Ei merg înainte, aliniați perfect unei majorități înfloritoare. De-atunci am întâlnit mai rău ca ei.

Dar clientul face regulile

Ca-n orice tip de comerț. Clientul meu – stăpânul meu. Publicațiile nu fac muncă pro-bono. Ele vând. Pe hârtie sau în spațiul virtual – egal. Totul se evaluează în funcție de vânzări. Pe internet vânzarea este contorizată pe articol, fără dubiu. Articolul individual este contorizat cu număr de vizualizări, aprecieri, distribuiri. Evident, se vinde ce se cere.

Se cere incultură


Așa încât absolut toți utilizatorii de internet să fie satisfăcuți. Limbaj accesibil, subiecte borderline. Adică la graniță. Când foarte sus, când foarte jos. Când nevrotice, când psihotice. De cele mai multe ori la granița lor. Adică și – și. Titluri oau, neapărat. Un titlu banal – un articol compromis. Deontologie? Nu cred că mai există acest cuvânt în dex, poate la arhaisme.

Publicul este însetat


E setea de scandal, de încâlcituri, de conspirații, de ponturi – șoc, de Șoc. Șoc și Groază, o hrană a minții cititorului contemporan. Și neapărat Secret. Suntem devoratori de secrete, dacă primim și un rahat despre care suntem informați că-i un mare secret, păstrat până acum cu sfințenie de doctori, politicieni, psihologi, gospodine, femei de servici…. noi luăm rahatul ăla cu mâinile goale și suntem în stare să-l contemplăm ca pe-o amuletă făcătoare de minuni.

Iar media hrănește


Mase de oameni care cumpără fără discernământ, într-o continuă vânătoare de vrăjitoare.
Secrete importante, despre vindecarea cancerului, care se duce mai repede ca răceala cu bicarbonat și lămâie. Secrete și mai importante despre conspirația mondială, genocid în desfășurare, ne vor morți pe toți. Secrete – cheie despre spiritualitate, aici e trafic important. Trafic de psihoză în masă. Apoi mai este pamfletul. Pamfletul circulă din mână-n mână, ceea ce ar fi, de fapt, un lucru bun, dacă n-ar fi unul rău. Că pamfletul e produs întotdeauna de minți vivace, și e gustat în consecință. Singura chestiuță care-l strică – e omisiunea precizării că-i pamflet. Și circulă din publicație în publicație, și de la cititor la cititor – cu viteza luminii, drept articol. Articol punct. Secțiunea actualități. Titlul potrivit din moț – asigură anularea discernământului personal al unei majorități de consumatori haotici. Abia așteaptă cititorul proptit în facebook zi-lumină să mai descopere niște aberații. 

Aberația


Aberația este o abatere de la normalitate. Aceasta este definiția ei. Aceasta este o stare generală a mentalului colectiv, greu încercat de-a lungul timpului. Este o fază normală de altfel, dacă e să privim întregul detașați, din punct de vedere psihologic. Dar psihologic științific, nu psihologic așa cum este prezentată psihologia în bloguri agramate, axate pe secrete importante de spiritualitate la kilogram. Psihologia se învață la școală, în mai mulți ani de studiu, așa cum se învață și ingineria și economia și fizica și chimia și medicina. Adică dacă ai citit trei articole pe net – n-ai devenit expert. Deși tu poți crede asta. Mai ales că nimeni nu te contrazice, ba chiar sunt mulți ca tine, care să-ți întărească convingerile. Mare e grădina facebook, și rezonanța lucrează non-stop. Asta, cu rezonanța – e chiar exploatată la maxim. S-a creat o isterie în masă cu legile spirituale ale rezonanței – ceva de speriat. Nu-i nevoie să le corelăm cu fizica, știința e dușmanul spiritualității, deși chiar ea postulează aceste legi. Există un val de disociere. Da, tot din mentalul colectiv. Disocierea ca fenomen psihologic naște pui. În percepția aberată a devoratorului de oau.

Antidoturi?


Nu există aberație fără cale de recuperare. Este o  lege simplă a firii, neexploatată suficient. Probabil, tot prin prisma acestei aberații colective, ce distorsionează filtrele percepției. Intelectualul se detașează nepăsător, și se-nchide-n biblioteca lui, într-un autism auto-indus. Nu-și pune mintea cu prostul. Iar prostia se propagă nestingherită, căci nu e contestată. Nu în mediul în care se propagă. A, că se spun chestii deștepte în mediul încapsulat al cercurilor științifice – vax. Acolo nu ajung consumatorii de oau. În mediul lor e liniște și pace. Și-apoi strâmbăm din nas – că ce degenerație pe capul omenirii. Nu prea am depistat în aventurile mele internaute publicații care să contrapuncteze informațiile false răspândite în cantități impresionante de biți. Nu detașarea de mediu rezolvă aberația. Ci suflecatul mânecilor și contribuția personală. Răspândirea informației, nu enclavizarea ei în mediul academic, acolo unde cititorul de rând nu are acces. Cititorul de rând crede că-i introdus în mediul ăsta prin miile de articole parazit cu titluri de senzație. Cititorul de rând înghite ce i se servește cu titlu de adevăr. Cititorul de rând nu are o referință de comparație, de filtrare a informației, pentru că nimeni nu se bagă fix acolo unde e mecanic. Așa că toți trăiesc cu impresia c-au devenit mecanici peste noapte. Sunt informați. Chiar sunt – omul citește ce se distribuie. E o isterie generală, spre exemplu, cu un articol despre o scrisoare pe care ar fi scris-o Einstein către fiica lui. Einstein nu a avut o fiică. Primul lui copil născut a fost fetiță, dar a murit imediat după naștere. N-a apucat să-i scrie scrisori. Iar teoria câmpului unificat a fost o luptă a sa cu sine, pe care nu a apucat să o fructifice. A murit înainte de a-i găsi formula. Articolul despre această scrisoare a fost și este distribuit neîncetat de exaltați ai spiritualității new-age. O singură publicație a avut decența să informeze cititorul că s-a dovedit că scrisoarea este un fals. Una singură. Doar una. Probabil că n-are niciun succes răsunător respectiva, știi de ce? Pentru că restul publicațiilor nu întăresc informația. Iar tendința consumatorului este de a considera valid ceea ce vine în repetiție. Acesta este mecanismul prin care reclamele își fac treaba. Psihologie academică. Subconștientul omului reacționează la repetiție. Nu contează că-i place sau nu-i place, că-i atrăgătoare sau enervantă reclama. Contează că produsul este văzut în mod repetat. Sau sigla cuiva. Dintr-o mie de sigle, omul va intra în clădirea a cărei siglă a văzut-o de sute de ori pe tramvaie, panouri publicitare, reclame în publicații. Chiar dacă nu le-a privit intenționat. Chiar dacă nu le-a auzit niciodată prezentarea. Informațiile s-au înmagazinat într-un cotlon al aparatului psihic, dincolo de zona conștientă. Omul se simte atras de sigla respectivă, fără un motiv logic explicat conștient.
Antidotul inculturii ar fi propagarea culturii în același mediu în care aberația își face de cap. Depistezi o porcărie – o semnalezi. Nu, nu cu superioritatea caracteristică prostului fudul. Ci cu argumentele potrivite. Cu limbaj accesibil. Nu ca să faci pe deșteptul, ci ca să contribui la fenomenul responsabilizării. Dai și tu din ce ai. Împărtășești. 
Eu m-am hotărât să fac asta. Vreau să dau un start, sau poate să contribui la startul altora de dinaintea mea. Aveam de gând să-mi cumpăr un domeniu pentru blog. De sărbători am avut timp liber, și-am navigat mai mult în spațiul îmbâcsit al articolelor virale. Și m-am decis că proiectul meu cel nou va fi un site. Cu rubrici dedicate unui detector de știri false și pamflet. Căci pamfletul nu este semnalat, și văd sute de oameni inflamați în urma citirii. Unii întreabă redacția dacă este vorba de pamflet, dar nu li se răspunde. Deontologia este un termen arhaic.
Doresc să invit la actualizarea lui. A termenului. La reintroducerea acestuia în vocabularul și practica generală. 
Haideți cu mine. Fiecare cu ce poate. Fiecare pe domeniul lui, acolo unde-i mecanic.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.