Sharing is caring!

Sursă imagine: Erik Kim – street photography Amsterdam 2015


O fetiță bucălată își strânge păpușa la piept. Păpușa e dezbrăcată. Afară plouă. Tăticul ei o ține de mână și-o ghidează prin mulțime. Sunt la spălat hăinuțele, așa-i? O-ntreb în gând, ca un fin cunoscător într-ale organizării de vieți de păpuși. Ceea ce îmi amintește brusc că păpușa Maya nu mai are baterii, și nu mai știu dacă bunicul are rezerve sau trebuie să cumpăr eu. E aglomerație la 10 – 11 din zi. Mulți bătrâni în stația de tramvai. Unii atât de bătrâni încât au prins războiul. Războiul se vede pe fața omului, că a lăsat cicatrici adânci pe suflet. Iar sufletul poate fi văzut în uitătură. Eu mă-ntorc de la finanțe la birou și încă dau cu banul dacă aștept tramvaiul sau merg pe jos. Am avut noroc azi. La ghișeul trezoreriei am prins-o pe doamna care știe alfabetul, cea care încurcă Q cu K e la alt birou. Mare noroc. Am economisit cel puțin 20 de minute cu ocazia asta. O doamnă pedantă, vârstă onorabilă, merge în fața mea cu o mătură Sorg în mână, se tot uită în spate, către mine. Îi zâmbesc cald. De unde mai am căldură, mă-ntreb ironic. Doamna zâmbește larg și-mi spune că-i era teamă să nu mă lovească cu mătura, de aceea se tot uită. Îi spun că știu, și-i mulțumesc pentru grijă. Mătura Sorg este aceea din paie, cu coadă de lemn. Puțini oameni mai folosesc mătura din material natural. Dacă ar ști ei cât e diferența dintre mătura asta și cea de plastic. Omul pe vremuri, când curăța în casă, mătura și energia dizarmonioasă. Era o magie în actul ăsta. Femeia româncă era odată vraci. Acum s-a lăsat. Acum, femeia româncă e ocupată, ca toate femeile moderne. S-a dus magia. 

Magia s-a dus pe apele sâmbetei, fetițo, ce crezi că vrei? Ce să mai vrei? S-a dus, e perimată.
Spiritualitatea modernă e foarte altfel. Oamenii s-au împărțit în foarte raționali, și spirituali. Cei raționali disprețuiesc spiritualii – visători patetici. Disprețul spiritualului e înzecit – cei din turmă, adormiții. Dar viața de om se desfășoară și-n planul ăla, și-n celălalt. În același timp. Concomitent. Simultan.

Disociere

Fiecare se disociază în felul său. Fiecare se crede superior din unghiul său restrâns, fixându-se pe felia de realitate care-i stârnește mai mult interes. Dar viața…. viața nu stă în loc că omul nu se-adună-n cap să-și numere urechile. Viața se susține pe sine prin sine. Nu-i niciun bai că trăitorul se-mparte pe sine în bucăți de interes și bucăți de zeflemea, cu ignor total, perfect justificat prin teorii moderne. Teorii din care s-a dus magia, indiferent că-s de-ale raționalilor sau spiritualilor.
Pe vremuri, omul simplu de la sat avea un spirit civic viu, și o credință fermă în Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu. 
Acum e ori – ori, în cea mai mare parte. Spiritualitatea modernă îndeamnă la o detașare greșit interpretată. Și omul ajunge să se dezică de rolul său în societate, ba chiar de propriul trup, că cică el e deasupra, face mantre, mudre, energizări. Trăiește-n spirit, că trupul e chestie de involuați. Nicio clipă nu se-ntreabă cum se face că încă are trup. Și de ce. Că viața s-a dovedit fără tăgadă că-i mai inteligentă decât mintea ce-o observă.
Nici nu-i de mirare că raționalul persiflează spiritualul. Spiritualitatea s-a transformat în isterie și ridicol superm.

Vezi bine că-mi place filosofia. Dar nu de asta te-am invitat la cafea. Azi despre spirit civic

Așa cum aparatul psihic funcționează în același timp pe trei niveluri distincte de vibrație, con-co-mi-tent, si-mul-tan, și totul numai pentru procesare a unei conștiințe încă nedeslușită științific, așa e toată viața omului. Omul e și ființă socială, și spirit în același timp. Și totul are un rost, o menire. Iar menirea nu poate fi niciodată aceea de a disprețui părți din propria existență.
Eu am înțeles asta foarte devreme, dar am fost o norocoasă. Poate că nu le-aș fi deslușit niciodată fără experiențele trăite în planuri imateriale. Poate că azi stăteam și eu în mudre și disprețuiam omenirea pentru preocupările sale profane. Sau poate că eram un activist feroce în domenii în care rațiunea face legea opacă. Mintea are tendința de a se poziționa fix. Nu-i place mobilitatea. 

Pe vremuri mă uitam la emisiunile lui Oreste

Eram fan. Era singurul care vorbea în spațiul public – despre spirit. Nu pierdeam nicio emisiune. Pe vremea când încă nu se găsea totul pe youtube. E-hhheeee, maică…. bune vremuri. 
Și un invitat care revenea destul de des era Codrin Ștefănescu. Da – da, acel Codrin Ștefănescu. Omul care astăzi pare un fel de purtător de cuvânt al grupării PSD. Un membru de partid de mare nădejde pentru imaginea publică a partidului. Veșnic prezent la antene, veșnic vocal, mai rău ca un avocat al diavolului.
Pe vremea aceea însă, domnul Ștefănescu vorbea despre ocultism. Avea (și încă are, desigur) cărți rare, o bibliotecă de emerit. În domeniul acesta cu două tăișuri al ocultismului. Nu mică mi-a fost mirarea să-l descopăr după câțiva ani vorbind în toate emisiunile pământului – nu despre pasiunea lui, ocultismul, ci despre măreția și valoarea celui mai corupt partid. Mă refer la corupția morală. 

Pe vremuri făceam știri

Asta era meseria mea. Și mi-o făceam cu pasiune. Aș mai face-o și acum, dar nu mai am stomac. Eu am îmbătrânit iar societatea s-a modernizat. Când dorea să mă pedepsească pentru vreo nebunie de-a mea, șeful meu mă trimitea la politicieni. Nu am înțeles niciodată cum poate un om să fie atât de sadic cu mine, o fată atât de bună. Dar de încăpățânată ce eram, nu crâcneam. Să nu-i văd zâmbetul satisfăcut de izbândă asupra spiritului meu. Și mă duceam. Printr-un conglomerat de întâmplări, să-i spunem sincronicitate, am ajuns, fără premeditare, la un congres al masonilor în Timișoara. Între timp și-au rarefiat aerul primprejur. De jur împrejur. 
Poate cineva să ghicească ce figuri am întâlnit acolo cu grade înalte și robe speciale de semizei peste gruparea organizată ceas, obedientă, ritualizată în gesturi distincte cu valențe magice?

De-a lungul timpului, sincronicitatea și-a făcut de cap în felul ei cu mine, în chipuri pe care nu am dorit să le înțeleg, pentru că țineam la un rost al meu ales înadins. Rost care nu avea de-a face cu grupările oculte elitist-politice, sau, să le spunem … cu structuri organizaționale bazate pe scheme financiare și trafic de influență. Eu eram cu fluturașii mei rozalii, cu practicarea tăcerii, cu echilibrul personal, cu exerciții stricte de vizualizare, concentrare, ”vedere”, și alte de-astea. Munca de jos.

Sincronicitatea asta m-a băgat la înghesuială de câteva ori, fiind nevoită să devin conștientă de existența acestor întruniri și de seriozitatea adepților care, odată deveniți membri – par a fi integrați în Cosa Nostra. Nu-i cale de dezicere. Iar partea de ritual nu este poveste. Este fapt. Cu unelte cu tot. Așa cum se  practică în lojele exclusiviste de pe dincolo. Despre care, de asemenea știu câte ceva din interor, nu prin presupuneri.

Oare bănuiește cineva la cine am surprins recent un gest reflex ritualic? Sincronicitate. Privirea mea fix în acea fracțiune de secundă. Imagine filmată, curgătoare. În zapping, nici măcar privită cap-coadă.

Sincronicitate

Astăzi scriu pe un blog pentru că nu mă pot imagina altfel. E felul meu de a oferi lumii, un fel pe care nu l-am ales înadins, ci mai degrabă m-a ales el pe mine. Felul.
De-ale vieții mistere.
Am început să scriu despre spirit, despre aportul științei în descoperirea și înțelegerea spiritului – recte fundamente ale psihologiei, neuroștiințe, și o vreme m-am jucat frumos cu toate astea. După o vreme am început să public. O vreme sub anonimatul Cafenelei. Apoi, după altă vreme – cu nume și prenume. Cu chipul la vedere în cartea chipurilor. Și interconectată cu restul chipurilor din lumea mea, eu am ieșit din zona de confort a scrierii despre unica mea pasiune – cunoașterea. Și uneori mă activez civic. Doar uneori. Atunci când simt că am cu ce să contribui. N-aș îndrăzni niciodată să fiu încurcă-lume. Dintr-o sfială firească a omului care s-a erodat emoțional în zone în care mulți încurcă-lume s-au manifestat nestingheriți. Omul ce învață pe pielea lui nu uită niciodată.

Asta este contribuția mea de azi

Cine are ochi – să vadă. Cine are urechi – să audă. Mai departe nu merg. Nu atât pentru mine, cât pentru că știu că cine are ochi de văzut, vede fără să-i bagi cu de-a sila în mufă. Iar cine nu – nu.

…Fetița trece în grabă cu tăticul protector de mână. Își ferește păpușa de frig și ploaie. Privește cu ochișori mari lumea din jur și într-o bună zi o va înțelege cu o mințișoară  încercată, antrenată, ca trupul unui sportiv de performanță.
În chipurile brăzdate va vedea sufletele cu cicatricile lor, și se va-ntreba ironic uneori, de unde mai are căldură în zâmbet….








Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.