Sharing is caring!

Imagine: Andreea Gecse – Timișoara, 20 ianuarie 2018


Respiri, Andree, și totul este în regulă. Această mulțime este una organizată, uite, oameni pașnici, chipuri prietenoase, mergem în aceeași direcție, avem același gând care ne unește. Haosul de care te temi nu-i aici. Inspiră, expiră, nu fii ca blonda din banc, fă asta fără invitații speciale, nu-i o chestie complicată. 

Sunt agorafobică. De când mă știu. De asta n-am putut să merg la niciun mare concert, dintre câteva la care mi-aș fi dorit să particip din pasiune. De asta atunci când făceam reporterie pentru o televiziune națională – meciurile de fotbal mă dărâmau mai tare decât orice alt eveniment nefericit, și-am filmat la viața mea tragedii umane de nedescris. Odată, un accident rutier a fost disputat între două județe în vederea anchetării, pentru că una dintre victime avea capul într-un județ și trupul în celălalt județ. Odată am ajutat la descarcerarea unei victime din mașina cu care intrase în pom cu o viteză de peste 180km/h.
Nu-i ușor să scoți bucăți de om dintre fiare contorsionate, și nu-i deloc romantic să-i cauți alte bucăți din el prin câmp. Dar cu toate imaginile astea m-am obișnuit să trăiesc într-un fel sau altul. Cu mulțimea niciodată, deși am încercat. Am fost la psiholog, am făcut exerciții peste exerciții de înfruntare a fricilor. Mergeam cu iubitul meu sâmbătă de sâmbătă în cea mai aglomerată piață din oraș, și o străbăteam sufocată până la epuizare, cu nervii întinși ca un arc. Mi-era rușine să umblu cu punga de hârtie după mine, mi-era rușine de mine. Cât de slab să fie un om altminteri puternic? Așa că iubitul meu deja îmi știa limitele, și mă trezeam cu mâinile lui făcute căuș pe fața mea, acoperindu-mi nasul și gura. Inspiram și expiram în pielea palmelor lui, ca să-mi regularizez cantitățile de oxigen și dioxid de carbon din inspir. În atacul de panică, pentru că omul respiră accelerat, haotic, apare senzația de sufocare, chiar leșin, pentru că, prin hiperventilație, concentrează în deficit dioxidul de carbon în sânge și țesuturi. 
Merg la pas ușor, înconjurată de oameni care pășesc în ritm cu mine, ca într-o coregrafie. Respirația mea se autoreglează de la sine, pe măsură ce corpul mi se îmbină cu mulțimea. Mărșăluim pașnic, civilizat, ca un tot perfect omogen, și asta îmi liniștește sângele care, de fiecare dată în apropierea chiar și numai ideii de mulțime – se revoltă în mine ca nebunul.
Pe laterale suntem flancați de jandarmi, în interior suntem pestriți. Tineri, bătrâni, copii, câini. Cu mic, cu mare într-un dans perfect echilibrat al scopului comun.
Ajungem în Piața Operei, și în boxe cântă melodia care odată răscolea vintrele amintirii martiriului pentru eliberarea unei țări din lanțurile unui sistem totalitar.
Lacrimi fierbinți țâșnesc într-o curgere binefăcătoare pe obrajii  răcoriți de-un vântișor potrivit, nici prea iernatic, nici prea primăvăratic. Amintirea carnagiului mă îndurerează de fiecare dată. Chiar dacă atunci nu am ieșit în stradă. Aveam nouă ani. Vedeam cu ochii minții însă, orori de nedescris. 
– Nu e prea mic? De ce l-ați adus?
– L-am adus pentru că vreau să știe că are dreptul și obligația să stea în picioare pentru drepturile lui, pentru țara lui.
M-a mișcat discuția asta auzită-n treacăt. Am rămas cu cuvintele undeva în spatele tuturor gândurilor de mai apoi. Are dreptul și obligația să stea în picioare pentru drepturile lui, pentru țara lui. Am ajuns acasă cu asta-n cap, vie, palpitând, ca un puls regulat. Vreau să iau și pulsul țării. Că țara-i bolnăvioară acum. Pe ea o grijim în momentele astea. Că noi în ea nu doar primim, trebuie și să dăm. 
Un sociolog este întrebat ce părere are despre ce se întâmplă în stradă. Sociolog. Prin telefon. Spune că părerea sa este că… se întreabă cât este de legal tot ce se întâmplă în stradă. Adică… există o autorizație de miting? Oamenii ăia cu ce ocazie pe acolo? Că el, ca cetățean este defavorizat, pentru că el dacă face-n ziua mare ce fac ăștia, este amendat. Lor de ce nu li se aplică amenzi? Cu ce sunt ei mai presus? Mă mai uit odată pe burtieră, poate am citit eu aiurea, poate e politolog, sau alt fel de ”-log”. 
Sociolog. 
Omul, ca orice sociolog, nu are o părere despre fenomenul social, are o părere despre legalitatea fenomenului social. Iată. 
Am uitat să precizez postul de televiziune la care mă uit. Mă gândesc că-ți dai seama și singur. Zapez, să văd și alte pulsuri. Cineva este de părere că bieții protestatari sunt manipulați, și nu oricum, ci de structuri bine puse la punct, antrenate în țară dar și afară. Oh, iată din nou. De obicei nu am răbdare să privesc mai mult de un minut legat posturile astea, că mă ia cu greață. Vreau, de data asta să-mi mai înving o fobie, mă simt puternică, am reușit să îmblânzesc agorafobia, sunt mare. Vreau să privesc mai mult, să ascult tot. Vreau să înțeleg definitiv ce, cum este introdus în capul românilor care încă, încă, încă…… Dar nu. Nu, nu e fobie, e chestiune de stomac. Mă ia cu greață și nu pot, mut. 
Mă-ntind în așternuturile curate, perfect întinse, parfumate. Vechi sechele. Vechi…. vechi ca mine de vechi. Așternuturile mele vor fi mereu impecabile. Asta mă liniștește profund. Mereu. 
Ce ți-e și cu mintea asta. Nemaipomenit de ușor de destabilizat. Nemaipomenit. Spre exemplu, campania asta murdară de îndobitocire a maselor. Li se spune zilnic că este vorba de manipulare și neapărat că manipularea este malefică, are valențe subterane, cu servicii implicate activ, oameni din aceia periculoși, așa cum erau cei de pe vremea comunismului. Pentru că la asta omul reacționează cu emoția, și-și anulează logica, sau măcar interesul de a verifica cu mintea sa unde se află miezul de adevăr disputat atât de grosolan între două tabere diametral opuse ca discurs.
Omul care a prins vremea comunismului are sechele. Cuvântul acesta ”manipulare” este un trăgaci potrivit. Mai departe nici nu mai contează. Golurile din expuneri sunt umplute în mod automat de mintea fiecărui trăitor în post-traumă. Sau ignorate. Ce contează? Contează că serviciile manipulează, deci cei din stradă sunt împotriva binelui, victime ale unei subjugări nefaste.
Da, așa este. Manipulare. Despre asta-i vorba.
Din păcate, România este o țară atât de liberă, încât pentru manipularea media nu se răspunde penal. Nu cumva să se încalce dreptul la opinare. Iar unele televiziuni au opinanți fixați pe-o direcție foarte clară. România o duce foarte bine, totul este nemaipomenit de bine, din păcate există un singur inconvenient: dintr-o dată, ca niciodată, mase de oameni sunt brusc supuși unor manipulări tehnice, și ies ca idioții în stradă, ilegal și fără niciun motiv real de supărare. Nu, că n-au motive, sunt manipulați. Ei cred niște chestii care nu sunt deloc adevărate, și aia e.
Mda. Acum înțeleg eu de ce am învins agorafobia. Nu, nu pentru că am o opinie solidă cu privire la o guvernare pe care o consider prăpăstioasă pentru țara mea. Naiba, doar nu ieșeam să-mi înfrunt toți demonii personali pentru atâta lucru. Ce știu eu cu mintea mea? De unde atâta minte? Am fost manipulată.  Atât de tare m-au manipulat forțe tehnice invizibile, încât, biata de mine, chiar am crezut că totul vine din idei personale bazate pe experiențe și cunoștințe personale. De fapt, înțeleg că toate lucrurile pe care le văd eu ca fiind greșite, de fapt sunt foarte bune. Le văd eu greșite, pentru că sunt manipulată.
Gizăs. Cum de nu mi-am dat seama…….
În timp ce scriu, același post anunță că urmează mai târziu o discuție despre ocultism, și ce politicieni cred în forțe oculte.
Nu știu, voi ăștia care mă manipulați, pe unde sunteți voi – am și eu o întrebare – pot să râd? Vreau să mă tăvălesc pe jos de râs, și, acum că am aflat că sunt manipulată, vreau un semn de acord din partea serviciilor care instrumentează toată nebunia asta.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.