Sharing is caring!

– Măiuța ce face?
– Măiuța de câteva ore se machiază, își face unghiile, e foarte ocupată. Că numai ce era să și-o ia pe cocoașă că s-a băgat în machiajele mele, dar m-am gândit mai bine, și i-am cumpărat un set de mânjeli pentru copii. 
– Aham. Deci țara arde și ea se piaptănă.
– Exact.

Discuția asta o aveam înainte de a pleca la proteste. Când m-am întors de la proteste, Maya mea încă se pieptăna. Dar ea are 4 ani. Este atât de normal să facă asta. 



Deviație

Ceea ce nu era normal aveam să găsesc curând pe rețelele de socializare. 
Foarte multe postări cu pisoiași, ceiulețe, mâncărici, mașinuțe. Țara ardea în timpul ăsta. Să știți că nici eu nu prea mă uit la televizor mai departe de National Geographic, History și desene animate junior. Dar când chiar arde țara – știu, aflu. 
Țara mea. 
Patriot, nepatriot – egal, chestie de pragmatism până la urmă. Ca să știu și eu când o fi cazul să mă baricadez în buncăr, sau să ies draq cu parul în mâna dreaptă și să-mpart frățește. 
De fapt, ca să știu pe ce lume trăiesc. 
Uneori sunt de-acord cu lumea în care trăiesc, alteori nu. Dar asta este o normalitate a firii. Nu putem fi toți la fel, nici n-ar avea rost, omul nu s-ar mai diferenția, n-ar mai căuta, n-ar mai simți impulsul creșterii personale, al evoluției.
Că-mi place sau nu-mi place – e chestie de gust personal, dar întotdeauna am grijă să nu calc pe cap omul în drumul meu prin viață. Uneori sunt foarte crudă, și nu-mi pasă, recunosc, chiar nu-mi pasă de dramele altuia. Dar am grijă de fiecare dată să nu arunc asta în fața nimănui. Omul n-are nicio vină că nu-mi pasă mie de el. Nici eu, de altfel, n-am.  Asta, câtă vreme îi respect celuilalt trăirea, și nu-i dansez pe ea.
Nu, nu la postările cu pisoiași și mâncărici mă refer. Deși, când țara arde, poate că-i normal să fii atent la ea. Că-i țara ta. 
Mă refer la celelalte postări. Cele zeflemitoare. ”Ce mă? N-ați schimbat guvernul? Hai mă, iar ați ieșit degeaba?” / Auăleu, sunt proteste la București? Unde, că era pustiu pe stradă. Crezui c-au ieșit la o bere niște muncitori” /  ”Care mă, jdemii – 5 mii de toți, dacă punem și cățeii” / ”Lasă-i mă, că le place zăpada, stau și ei la o șuetă” / ”Adunătură de oi tâmpite, habar n-au ce caută acolo”, etc.

Iar aceasta este o deviație. Pentru că țara arde, iar tu faci mișto de ea. Dar faci mișto de țara ta, să știi. E țara ta, aici lociuești tu, oamenii ăștia de care-ți bați joc public – sunt frații tăi de neam. Suntem un neam, toți. Așa, diferiți cum suntem. 

România este familia noastră. A tuturor


Lucru pentru care – odată, mai demult – s-a luptat. Lucru pentru care azi – tu, tu, și tu, ai zi liberă de la muncă. Se sărbătorește național. Familia. Unirea noastră într-o familie. Privim același orizont, ca să mă exprim așa, pe stilul Jandarmeriei române, că tot e sub lupă zilele astea.
Buni, răi, cum suntem noi, nu trebuie să uităm niciodată că suntem ai noștri, unii altora, toți. Nu, nu trebuie să fim de-acord de fiecare dată, nu, nu trebuie să avem nici aceleași orientări politice, nici aceleași principii de viață, nici aceleași preocupări. Dar da, este important să fim solidari în perioade de criză. Chiar dacă suntem împărțiți, nu-i bai, ne contrazicem, ne certăm, ne împăcăm. Ca-n orice familie. Fiecare în familia lui se ceartă. Dar nicio ceartă nu rupe legătura de sânge. Și, oricâte diferențe ar fi între noi, nu ne batjocorim, nu ne călcăm în picioare. Cu excepția cazurilor patologice. 

Vorbim de normalitate. Vorbim de o legătură sănătoasă. Vorbim despre valorile familiei


România este familia noastră, a tuturor. Împărțită, ca orice familie, în grupuri mai mici. Soț – soție cu copiii lor. Care au socri, unchi, mătuși, verișori. Fiecare la casa lui. Dar familie. În cazuri de bucurii sau necazuri – familia este unită. Ne sprijinim. Când mătușa mea s-a îmbolnăvit de cancer – ne-am adunat toți, din toate colțurile țării, și am contribuit cu ce a putut fiecare. Măcar cu o vorbă bună. Măcar cu o tăcere înțeleaptă. Ne-am unit, chiar dacă viața ne-a hărăzit pe fiecare în locuri diferite, cu vieți diferite. Poate că unii nu ne-am plăcut între noi. Poate că au existat ranchiuni vechi. Le-am uitat pe toate. Am avut un scop mai presus de orgolii. Familia. Despre asta e. De cele mai multe ori nu ne vedem puși în situații drastice. Și poate că uităm să ne grijim unii de alții. Fiecare cu viața lui. Și asta e normal. Dar asta nu anulează legătura nescrisă dintre noi. Asta nu anulează faptul că ne suntem unii altora, neamuri.

Hai să dăm mână cu mână


Hai să fim o familie. Hai să ne ascultăm unii pe alții cu răbdare, chiar dacă unii credem despre alții că ne sunt rudele acelea idioate, care ne strică pozele de grup. Hai să lăsăm naibii pozele, și să fim oameni. Hai să ne acceptăm diferențele, și să ne respectăm unii pe alții, că ai noștri ne suntem, și deștepți și proști. Noi nu ne luptăm între noi pentru scopuri diferite. Toți avem la bază același țel. Toți privim în aceeași direcție, chiar dacă avem idei diferite. Hai să ne acceptăm diferențele fără să ne lovim între noi. Hai să vedem pădurea. Hai să înțelegem că nimeni nu dorește altceva decât binele țării. Acesta este un scop comun. Nici susținătorii guvernului, nici protestatarii – nu vor destrămarea României. Hai să vedem asta, întâi de toate. Hai să pornim de la premiza asta. E rău ce se întâmplă? E rău. Sigur că e rău. Nu ignorăm asta. Dar hai să luăm răul în piept împreună. Cu diferențele noastre cu tot. Da, ne contrazicem. Dialogul este constructiv. Contrazicerea este fructuoasă. Dacă ne girăm unii pe alții cu încredere și respect. Poate greșesc unii, poate greșesc ceilalți. Egal. Greșeala se răsfrânge asupra totului. Totul suntem noi, indiferent că avem dreptate sau am greșit.
Hai să lăsăm puțin televizorul, și să ne privim între noi. La televizor se ceartă oameni cu ideologiile lor, cu interesele lor. Oamenii aceia sunt părți din instituții. Conflictul este între instituții, între ei, reprezentanții unor ideologii. Nu între noi. Noi suntem poporul. Avem același interes per-total. Nu se destramă doar țara mea. Se destramă și țara ta, că e aceeași. Oamenii ăia de la televizor o iau personal, pentru că este treaba lor. Așa cum, la mine acasă, eu și vecinul de bloc mă mai mârâi pe locurile de parcare. Ăla zice că suntem familie de mafioți, că avem prea multe mașini, eu zic că nu e treaba lui să-mi numere mașinile. Suntem trei persoane, normal ca fiecare să aibă mașina lui. Ăla zice că da, dar noi avem și câine. Eu zic că câinele meu nu mă face mafioată. Că nici eu nu-l fac fătălău pe el, că are pisică. Câinele meu cu pisica lui se-nțeleg bine-mersi, de altfel. Curtea din spatele clădirii este oază de liniște și pace. Pisica omului nu sâsâie câinele meu pentru că eu și cu stăpânul său ne contrazicem pe niște principii frivole sau interese meschine.
Noi, românii, suntem ăia din curtea pe care o dispută niște vecini certăreți. Noi, ființe gânditoare, poate că dăm dreptate unuia sau altuia, dar curtea este a noastră, a tuturor. Nu e doar a mea sau doar a ta.

Tabloul general


Ne încurcăm printre copacii deși ai pădurii, și pierdem din vedere pădurea. Ieri, un domn îmi scria insistent că ei și-au pus guvernul lor, așa că noi – mucles. Nu, prieteni. Nu. Nu-i așa. Nimeni nu și-a antamat guvern personal. Guvernul este al tuturor. Și al celor care au votat partidul câștigător, și al celor care nu l-au votat, sau care s-au sesizat mai apoi că nu se regăsesc în principiile actualei guvernări. Guvernul este al ȚĂRII. ROMÂNIA. Toți contăm în egală măsură. Așa cum tu, în casa ta, chiar dacă apartamentul este pe numele părinților tăi, contribui la deciziile familiei. Pui mâna și duci gunoiul. Îți aspiri covoarele. Repari țeava stricată. Cumperi mâncare. Încui când pleci. Ai cheia ta când te-ntorci. Nu ești exclus din familie pentru că nu te regăsești cu numele în extrasul de carte funciară. România este o țară, un stat de drept, nu este un partid politic. Chiar dacă oamenii care-s puși să administreze țara – au culori politice. La cârma gospodăriei primează gospodăria, nu culoarea politică. Nu adeptul partidului este servit, țara întreagă este. 
Atunci când țara arde – guvernul este administrator. Nu, nu este normal să ignore. Și nu, nu este normal să arunce, în zeflemea, că da, arde, dar arde doar un colț mic, dă-l naibii, că după ce că-i mic, nici măcar nu e important, că nu face parte din grupul ăla mai mare, care l-a votat, și pentru care lucrează. Nu. Guvernul lucrează pentru toată gospodăria, nu doar pentru o categorie de oameni. 
Iar noi, ăștia mici, că susținem sau ne opunem – suntem aceeași familie. Cu aceeași casă, iar asta este casa noastră, a tuturor. Hai să nu ne mai dăm bobârnace între noi, să nu cumva să distrugem casa în timpul ăsta. Hai să ne ascultăm unii pe alții, dar mai ales să ne respectăm, să ne înțelegem legătura. Să nu ne rupem unii de alții. Să nu ne batjocorim între noi. Să nu ne călcăm peste cadavre. Când unul plânge, înțelege că e la fel de om ca tine. Nu-ți bate joc de el pentru că la tine ceapa nu ustură la ochi. Tu poate că ești bine acum. Dar și când te lovești tu cu degetul mic de-un colț, nu consideri cinstit ca altul să te arate cu degetul și să te facă prost, îți meriți soarta. Hai să ne judecăm între noi cu aceeași măsură. Nimeni nu-i mai presus decât nimeni. Toți suntem la fel de importanți, la fel de nesemnificativi. În aceeași familie, una – România.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.