Sharing is caring!

 



Eu n-am știut multă vreme să primesc, și, cu trecerea timpului, în loc să ameliorez – am acutizat. Apoi am echilibrat cumva – cumva. În schimb, am știut foarte bine să dau. De-a lungul timpului am învățat să echilibrez și chestia asta, pentru că se află sub incidența aceleiași legi: naște monstruleți. Datul și primitul sunt un fel de chintesență a existenței omului.

Dar o chintesență cu tâlc. Omul primește și dă cu tiparele sale cognitive. Patternul se execută în tot spectrul cogniției, nu ia pauză de masă, nici concediu de odihnă.Imaginează-ți un program de operare. Windows, Mac OS, ce vrei tu. Tot ce descarci este condiționat de compatibilitatea dintre aplicația, fișierul de descărcat și caracteristicile sistemului tău de operare. 
 
Datul
 
Omul când dă, de cele mai multe ori o face cu cele mai bune intenții. Este în natura noastră să dăm. Un fel de instinct pentru supraviețuirea speciei. Interacțiunea este vitală, pe toate planurile. Ne diferențiem prin Eurile noastre, dar privindu-ne la o scară mai largă – suntem un tot. Ca un organism gigantic ale cărui celule interacționează constant. Unele în armonie, altele în conflict, dar și aici este o șmecherie, pentru că – gândește-te la sistemul imunitar al omului. Acesta este într-un conflict permanent cu tot ce amenință viața întregului.
Nu suntem obișnuiți să ne detașăm privirile. Ne pierdem în detalii, și, cu cât privești mai de aproape un lucru, cu atât mai puțin captezi din tabloul general, care este important. Spre exemplu atunci când repari o piesă dintr-o mașină este important să-i cunoști poziția în ansamblu, rolul său în dinamica ansamblului, felul în care interacționează cu restul pieselor. Sau privește un bloc. De aproape poți vedea una dintre laturile sale. Pentru a-l vedea așa cum este tot, este necesar să te distanțezi. Să-i vezi toate părțile.
Prin prisma unei tendințe inerente a acestui mecanism de cogniție, noi tindem să privim cât mai de aproape. Subiectiv. Subiectivismul are legătură cu subiectul principal: Eul.
Și omul când dă, de cele mai multe ori o face chiar cu cele mai bune intenții. Ratăm milimetric la direcție. Aici intervine distorsionarea. Privind de atât de aproape, direcția e compromisă. Ca atunci când conduci în ceață, și nu vezi decât un metru în față. Bâjbâi, chiar și atunci când ești familiarizat cu drumul respectiv.
 
Omul dă cu toată inima, dar se leagă de tine dându-ți. De cele mai multe ori inconștient. Adică nu o face intenționat, asumat. Ai facebook, desigur. Altfel nu citeai asta. De câte ori nu ai citit cugetări de genul ”Omul suferă că este prea bun”, ”Ești bun numai când dai”, etc?
Subiectiv, victima din tine se poate identifica ușor cu victimizarea. Ușor detașat în contemplare, datele problemei se modifică. Pentru că dacă dai – dai, nu vinzi, nu faci troc, nu semnezi contract impport-export, nu faci legământ. Da? Ai dat că ai avut și ai vrut. Nu mă refer doar la obiecte, mă refer la întreg spectrul dăruirii. Un zâmbet la momentul potrivit, un umăr de sprijin, o vorbă bună, un ajutor de orice fel.
Dai pentru că ai și vrei tu singur, nu te jefuiește nimeni. Dar dai, nu faci negoț. Nu aștepți ceva la schimb, nu cântărești cât ai dat și ce ai primit în schimb, și sub nicio formă nu condiționezi datul în termenii tăi. Nu dai o batistă omului, și-apoi te îmbufnezi că ăla și-a șters și nasul în ea, nu doar lacrimile. 
Ai dat să-i fie de folos lui, nu ție.
 
Eu mi-am dat bacalaureatul un an mai târziu decât colegii mei de clasă pentru că în anul cu examenele am plecat de acasă cu o plasă de haine strânse-n grabă. Tata a fost agresiv cu mine. Buză umflată, câteva vânătăi. Pe principiul ”Eu te-am făcut – eu te omor”. Mama m-a căutat după câteva săptămâni. Când am băut o cafea împreună, nu a fost preocupată de examenele mele, de cărțile pe care nu am apucat să le iau cu mine, de starea mea psihică. A fost, în schimb, foarte argumentată în expunerea suferinței ei. Ce-i fac eu ei. Eu, încăpățânata, netrebnica. Bătută a doua oară cu pumnii, acuzată că mint. În vremea aia tata bea fără măsură. Și el are o problemă ce ține de fiziologia lui. De la un anumit punct – uită complet tot ce face când e beat. Amnezie totală. Până să înțeleg asta, am suferit enorm, întrebându-mă cum poate să mintă în asemenea hal. Cum să spună că nu este adevărat, când știe bine că nu am fost doar eu și cu el, ci au văzut și alții? Dar el era chiar convins că nu a făcut lucrurile acelea oribile, pe care treaz nu le-ar fi făcut niciodată, într-adevăr. Singura problemă era că nu prea îi plăcea treaaz. 
Anul ăla nu am vrut să stau degeaba. Am căutat să mă înscriu la o facultate cu promisiunea că dau diploma de bac anul următor. Singurul inconvenient erau banii. Chirie, trăit, școală pe bani. Cam greu. Mama mi-a spus că-mi plătește ea facultatea. Cu o condiție: să mă înscriu la drept. Nu doream asta. Eu eram pasionată de alte domenii. Dar negocierea nu a intrat în discuție. Vrei să te ajut – faci cum spun eu. Eu vreau să faci dreptul.
Nu poate nimeni să-și imagineze ce iad am trăit cu alegerea asta într-un suflet și-așa încărcat peste măsură.

Nu concepeam să trăiesc fără școală. Era ca și când cineva ți-ar cere să trăiești fără apă. Și tu știi bine că fără mâncare – o mai duci cumva, dar fără apă mori imediat.
Mă simțeam ca o pierdută care se prostituează pentru droguri. Asta a lăsat urme adănci. Știi care este cea mai perfidă traumă? Aceea care nu este rememorată conștient, aceea care, la anumiți stimuli – declanșează în tine deturnări inexplicabile rațional. Aparatul tău psihic învață să te protejeze, nu ți le aduce în memorie cu niciun preț, dar în condițiile asemănătoare traumei – reacționează prin acte ratate. Așa se numesc acele acțiuni ale omului care trădează un disconfort inconștient.

Am adus în discuție trauma, pentru că vreau să subliniez cumva ce efecte poate avea datul uneori. Poate lăsa un gust amar, dar nu numai atât. Privind tabloul general – poți constata că, în timp ce era convins că dă – omul a luat de fapt. A luat cu japca din energia primitorului, și uneori asta lasă găuri greu de peticit.



De aceea, eu foarte multă vreme am refuzat să mai primesc. Pentru mine primitul era similar cu șantajul, cu lipsa de empatie, cu pedeapsa nemeritată, cu prostituția morală. Apoi mi-am conștientizat găurile care provocau blocaje în fluxul energiei mele psihice, și mi-am recapacitat poziția în fața primitului. Acum pot să primesc relaxată. Dar primitul tot selectiv este. Pentru că echilibrarea nu mi-a anulat luciditatea. Ci a sporit-o. 
Iar omul, de cele mai multe ori dă legăndu-se. Știu cum este să încerci să pășești cu cineva agățat de piciorul tău, și nu este plăcut. Nici pentru mine, dar mai ales pentru cel care se agață. Pentru acela este iadul pe pămănt.

Primitul


Este similar cu datul. Omul care primește tinde să se lege. Nu, nu vorbesc în termeni de morală deficitară. Vorbesc despre tendințe inerente ale mecanismelor cognitive. S-au scris cărți pe tema asta. Acestea sunt exploatate cu succes în manipulare. 
Este o sursă de serotonină și oxitocină primitul ăsta. Iar creierul tinde să se atașeze de sursele de bine. În funcție de carențele personale. 
Cum îți spuneam, eu am fost o dăruitoare de meserie. Nimic nu-mi plăcea mai mult decât să dau. Din nou, nu mă refer doar la chestii materiale. Mă refer mai ales la cele nemateriale.

Am avut parte de întămplări neplăcute, ba chiar dureroase în acest sens. Am avut ocazii să constat că nu am ajutat cu nimic de multe ori, ci doar am contribuit cu brio la căderea omului mai trântită. Pentru că nu am știut ce, cât, dar mai ales cum să îi dau – fără să-i anulez puterea de a se descurca singur. Iar puterea de a te descurca singur este imperios necesară supraviețuirii. 
Ceea ce făcea din mine un agresor. 

Este uman și perfect onorabil să sprijini omul cănd s-a împiedicat și șchioapătă. Dar nu pășești tu pentru el. Pășind pentru el – îl faci handicapat. Dependent de tine. Incapabil să mai pășească de unul singur. Nimeni nu are dreptul să incapaciteze alți oameni.
Uneori mai corespondez cu cititori, în privat. Oameni care s-au împiedicat. Caută să se ridice cumva. Dar foarte multă lume caută ajutor în termeni nocivi. Să fie comod, să nu depună eforturi, victima trebuie să fie plânsă și purtată pe brațe. Nu, nu vrea să pășească, nu, nu vrea echilibru personal, vrea cărat în spate și scutire de responsabilitate. Vrea o minune care să nu implice efort personal. Și așa ceva nu există. Sunt destul de clasice cazurile în care omul îmi scrie cerând ajutor, dar de-a lungul discuției rezultă că, de fapt, nu vrea ajutor, el știe mai bine, vrea pomană – dar nu orice, ci meniu personalizat, pe comandă precisă. Iar din cunoștința mea, pomana se dă doar la mort. 
Nu consider adecvat să-i întrețin cuiva iluzia asta. 

În ziua de azi am peste 1000 de mesaje necitite. Pot fi considerată rece și nepăsătoare. Antisocială chiar. Uneori caut poze în telefon. Găsesc tot felul de imagini cu copii, cu oameni pe care nu i-am văzut în viața mea, mă îngrozesc. Sunt poze care se salvează automat din mesagerie.Oamenii vor să le găsesc copiii plecați cu nevestele sătule de ei. Vor să le aduc iubitele sau iubiții înapoi. Vor să le facilitez tot felul de inepții. Vor sfaturi făcătoare de minuni, soluții în trei pași simpli la probleme auto-create. Vor dat în bobi și magie țigănească. Ceea ce nu face parte din domeniul meu de expertiză. 
Domeniul meu de expertiză are legătură cu sprijinirea omului care caută să-și restabilească un echilibru pierdut temporar. Consider că este cel mai bun lucru pe care cineva îl poate dărui altcuiva. Consider că refuzul de a participa la isteria momentană a cuiva – este cel mai de preț ajutor pe care-l poate primi cineva. Consider că forma este cea mai puțin importantă dintre aspectele vieții. Consider că cine are suficientă lucididate și putere personală –  depășește nevoia unei aparențe strălucitoare, depășește și identificarea absurdă cu rolul salvatorului. 

Era o pildă cu un credincios. Se abate asupra orașului în care locuiește o mare nenorocire. Se inundă tot, oamenii părăsesc în grabă orașul pentru a-și salva viața. Credinciosul Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, cocoțat pe o clădire înaltă. Trece un vapor pe lângă el, dar el refuză îmbarcarea, spunând că pe el Domnul îl va salva. Mai trece o barcă după o vreme. Credinciosul refuză din nou, strigându-le exaltat că pe el Domnul îl va salva. Spre seară este strigat din nou de un om cu un colac. Credinciosul râde arogant, și spune că el va fi ajutat de Însuși Dumnezeu, nu-i cazul să devină ridicol împărțind un colac amărât.
Se lasă noaptea și credinciosul se îneacă. Ajunge la poarta raiului și bate cu pumnii și picioarele. ”Doamne, de ce nu m-ai ajutat????? M-am bazat pe Tine, și uite ce-am pățit!!!”
Dumnezeu, din spatele porții, îi răspunde șoptit: ”Am încercat, creștine, de trei ori, dar M-ai refuzat de fiecare dată…”

Datul și primitul


De când i s-a născut prima nepoată, tata nu se mai îmbată să-și piardă mințile. Ceea ce nu a reușit cu propriii copii – reușește cu copilul primului copil. Eu i-am dat fără niciun resentiment și fără nicio așteptare – oportunitatea asta.
Mama, în continuare este o victimă a acțiunilor sale, a lumii în care trăiește, a universului. În nebunia ei – mi-a dat ceva ce acum prețuiesc: puterea și abilitatea de a mă descurca singură, oricând, oricum. 
Bunică-mii i s-au umflat picioarele înainte de sărbători. S-a hotărât să meargă cu un baston prin casă. Pășește rar, pare o eternitate să străbată holul, ce-i drept, cam lung. A vorbit la telefon cu medicul de familie, care i-a scris o rețetă. Sunt aproape două luni de când s-a proptit în bastonul ăla. Face un pas, stă, mai face un pas, iar mai stă. La doctor nu vrea. Aseară i-am spus că am obosit teribil să o văd așa. Nu, nu vreau să o compătimesc, nu, nu este o schiloadă, nu este un om cu vreo boală gravă, și nu particip la alunecarea asta în auto-mutilare. N-am cum să fac asta. Prefer să par rea și insensibilă. Prefer s-o enervez până se satură singură și revine pe picioarele ei.
Eu pe fetița mea o iubesc cu nebunia unui îndrăgostit incurabil. Sunt în stare să-mi dau viața pentru ea fără să clipesc. 
Are 4 ani și își face singură curat la jucării. Dacă face mutre la mâncare – nu fug niciodată cu castronul după ea. Nici nu-mi pică cerul în cap, răpusă fiind de teama că va muri de foame. Nu-i ignor niciodată mâniile. Nici nu i le recompensez. Nu o șantajez niciodată emoțional. Dar nu mă tem să o responsabilizez. Întotdeauna sunt de partea ei, chiar și atunci când o cert. Am foarte mare grijă la cuvintele pe care le folosesc, așa încât să nu interpreteze vreodată că îmi retrag iubirea în vreo circumstanță. Ieri i-am cumpărat niște stickere cu fețe expresive. Smiley faces, angry faces, sad faces, wow-faces, etc. Toate emoțiile umane reprezentate. Acum le dezbatem pe fiecare. Consider important să își recunoască propriile emoții, și să știe să și le exprime.
Nu ne culcăm niciodată supărate. Nu trece nicio dimineață fără să-i spun că o iubesc. Nu mă feresc niciodată să-i arăt și părți mai puțin idilice din mine. Am grijă de fiecare dată să o asigur că, indiferent de pasele bune sau proaste – ea este iubită necondiționat. Am foarte mare grijă să-i respect preferințele. Că îmi plac sau nu. Când avea doi ani – i-am cumpărat o mitralieră. Judeci că aș fi preferat o păpușă. Dar ea nu s-ar fi jucat cu o păpușă, atunci.
Am grijă să nu o încapsulez niciodată în confortabila bulă a pozitivismului exagerat, utopic. 
Am mereu în minte faptul că pregătesc un omuleț care, de-a lungul vieții va interacționa cu lumea reală. Cu oameni de toate categoriile. Cu întâmplări frumoase și mai puțin frumoase. Pe care le va gestiona singură. Și vreau să mă asigur că o pregătesc bine pentru asta. Este datoria mea să o învăț să meargă pe picioarele ei. 

 
Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.