Sharing is caring!

Eu nu am fost ferită de suferință niciodată. Cu cât avansez în profunzime cu amintirile, într-un proces numit de șamani – Recapitulare, cu atât mai bine îmi dau seama că viețișoara mea frumoasă a fost de la început foarte francă, s-a dezvăluit cu toate ale sale, n-a purtat niciodată masca vreunei zâne bune. Cea mai veche amintire a unei directe primite direct în plex, este de la o vârstă la care, deobicei amintirile sunt inexistente sau vagi. Studiind morfologia durerii, îmi dau seama că sufletul meu, instanța aceea nevăzută a ființei, care în momente de tăcere a minții dezvăluie o claritate impresionantă – sufletul meu era pregătit pentru toate astea. Știu să încasez bărbătește. De mulți ani mă observ în procesul ăsta al digestiei durerii. O bună perioadă de timp am încercat să o bag cumva sub preș, să o înghit pe nemestecate, s-o ascund repede undeva în interiorul meu, acolo unde nici măcar eu nu o văd. Mă mințeam cu o seninătate aproape naturală, și-mi peticeam nodurile din plex cu tot felul de înflorituri, unele chiar sofisticate, în ideea că oricum, orice-ar fi – trece, toate trec, de ce n-ar fi din start bine? 

 
Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că tot ce înghit fără să mestec nu se digeră în mine, oricât de adânc aș împinge în interior 
 
Cu cât mai adânc, cu atât mai mare blocajul. Se făcea cocoloș în mine și-mi obstrucționa tot fluxul energetic. Zi de zi, oră de oră. Mă obișnuisem cumva să respir din ce în ce mai artificial pe toate planurile. Știi, când ajungi la un prag de saturație în interior – te manifești, în sfârșit, în exterior. Fizic. La mine s-au declanșat atacurile de panică. Practic, mă sufocam. Teoretic știam că e un non-sens, înțelegeam perfect procesul, dar, oricât de lucidă eram, nu aveam putere să controlez asta. Undeva în piept se abstractiza un nod grosolan, dens, apăsător, care nu lăsa aerul să treacă oricât aș fi insistat. Știam că este absurd, știam că fizic organismul meu nu are nicio problemă, și cu toate astea mă sufocam de-adevăratelea. Singurul meu avantaj față de majoritatea celor care fac atacuri de panică – era că eu nu mă temeam de moarte. Știam că fizic sunt sănătoasă, și că nimic din ce somatizez nu are legătură cu vreo nenorocire organică. Eram perfect conștientă de faptul că tot ceea ce experimentez este opera unor pitici obraznici din capul meu care cumva s-au săturat să fie aruncați în întuneric și ignorați. Cu tot știutul meu totuși, mă sufocam ca o muribundă. Mă frustram, mă enervam pe mine, încercam să trag aerul cu forța în plămâni, mă abuzam efectiv, trăgeam aer uneori cu furia neputinciosului, și cu cât mă forțam mai tare – cu atât mai tare mă destabilizam, părea că orice moleculă de oxigen în plus închide mai tare zona de blocaj. Asta mă scotea din minți și mă ducea direct în colaps. Bună bucată de vreme am ascuns asta. Mă ascundeam în baie, sau în locuri izolate, și-mi trăiam dezastrul respirație cu respirație în cel mai mare secret. Era secretul meu murdar. Nimeni nu trebuia să-mi știe nebunia din cap, vulnerabilitatea, dezastrul.
Mă încuiam în baie, orice baie, devenisem abilă în a poziționa în spațiu toate băile în locurile în care ajungeam.

Deschideam robinetul, să creez ideea unui flux, niciodată nu mă ajuta asta, dar devenise un ritual. Inspiram și expiram abuziv până amețeam și mă trânteam neputincioasă pe jos. Priveam minute în șir în gol, sleită de puteri, deznădăjduită. Ce dracu fac în viața mea? Unde sunt eu, eu unde naiba sunt în toată povestea asta? Ce demoni siniștri nasc? De ce?

Apoi am învățat să mestec, să simt toate gusturile, să diger


Întâi am recunoscut că am o problemă. Celor apropiați, și unui psiholog. Ca să mă smucesc cumva din criză, că eram într-o criză, de-adevăratelea, am început un tratament medicamentos. Care îmi tempera oarecum atacurile violente. Mi le tempera. Ceea ce era mană cerească. Asta – cu dedicație pentru fanaticii dezvoltării personale, care pierd discernământul în favoarea teoriilor frumoase. Teorieștimtoți. Cupracticaemaicomplicat. În teorie eu eram as. Practica îmi dovedea că optica trebuie mereu ajustată împrejurărilor. Șabloanele sunt limitate. Am muncit cu mine pe toate fronturile. Verbalizarea problemei, recunoașterea ei, a fost pasul acela care te introduce pe Cale. Ieși din labirintul bâjbâielilor, și pășești, în sfârșit, pe un drum coerent, care duce undeva. Apoi una s-a indus pe alta, până am făcut lumină în jur.
Primul ”Nu mai vreau” împreună cu primul ”Nu mai pot”- au fost cele mai grele. Restul au venit natural. Eu am început cu ”Nu-urile”. Pentru că toate acele ”Nu mai pot” îmi saturaseră până la refuz inconștientul. Eu veșnic puteam. Deși – nu puteam. De foarte multe ori.

Este în regulă să nu poți, să nu vrei. Este în regulă să plângi când simți că doare. Este în regulă să doară. Este în regulă îți gândești gândurile cele mai dizarmonioase. trebuie să ți le gândești. Este important să le gândești până le împaci. Negându-le nu faci altceva decât să le dai putere fix acolo unde fac ravagii – în zonele mai puțin conștiente ale ființei tale, zone de comandă și control subliminal. Gândul este o formă de energie, iar energia nu moare pentru că tu o negi. Să-ți amintești asta de câte ori aprinzi becul. Nu o vezi, nici nu o simți, dar energia electrică este acolo tot timpul, indiferent de cât de des sau rar te folosești tu de întrerupătoare. Nu întrerupătorul tău dă naștere energiei. El doar o aduce în manifest în dispozitivele tale. Ea este acolo tot timpul. Și uneori te arde. Să nu încerci asta acasă. Dar dacă-ți bagi degetele în priză – nu e tocmai amuzant. 

Să diger


Oricât de optimist, pozitiv, bine-centrat, echilibrat ești – viața nu este și nici nu va fi vreodată un norișor romantic de culoare roz-bombon. Nici verde pastel. Tu poți să te minți în acest sens, dar o faci pe pielea ta. Iar tu cu tine s-ar putea, în acest caz, să ai o relație cam frivolă. Lucru care denaturează automat relația ta cu restul lumii, cu restul forțelor din univers. Toată relația asta cu Totul, este una de tip bumerang. Nu poți alege să te minți în tine, și să speri că ai păcălit un întreg conglomerat de forțe care nu funcționează pe parametrii gândirii tale conștiente, ci pe niște parametri net superiori în profunzime.
Astăzi – mulțumesc lui Dumnezeu, am suficientă putere să îmi recunosc o durere din fașă. S-o trăiesc așa cum vine, nu mă mai tem de ea, vorbim aceeași limbă. O-ntreb de viața ei, îi ofer o cafea, o așez la masa prieteniei, îi propun luciditate. Cine sau ce în lumea asta nu se deschide la un suflet deschis și ospitalier? Cine sau ce în lumea asta refuză o vorbă bună, prietenoasă, lipsită de orice urmă de judecată?
Eu nu sunt ferită de dureri. Uneori, îmi vin pe nepusă-masă, de nicăieri, surprizăăăă!
Tocmai când nu am chef de musafiri, poate am casa vraiște, sau poate mă grăbesc undeva. Dar durerea este un musafir special, nu le are cu formalitățile, îți dai seama, că la cât de timorați suntem, dacă s-ar anunța….. 
Dar să știi că odată așeaztă la masa prieteniei, durerea este un partener onest. Generos. Nu pleacă niciodată fără să-ți lase un cadou de suflet. Uneori este atât de discretă, încât descoperi darurile mult mai târziu. Le așează fix acolo unde îți vor fi de folos în cel mai potrivit moment. 
Le lasă mereu. Chiar și atunci când nu ești o gazdă bună, și o gonești, denigrând-o în moduri ipocrite.
Durerea nu este niciodată o încercare, să știi. Chiar dacă, amețit de puterea cu care vine, ajungi să crezi că ai ceva de demonstrat, ceva de combătut. Nu e nimic de combătut. Universul nu te sabotează niciodată,  și nu te supune la examene de capacitate. Privește în jurul tău și vezi perfecțiunea armoniei în tot ce te înconjoară și îți este neutru. Și înțelege asta.

Eu azi simt durere


Iată, ce simplu e s-o spun. Unii ar crede că sunt slabă, poate am nevoie de suport în dezvoltare personală, niște  soluții pe gândirea magică, niște afirmații de care poate nu am auzit, încurajări, niște pase magice, o curățare energetică, un seminar în sesiuni de healing, niște ședințe de coaching, etc…. etc…..
Dar puterea mea abia acum se manifestă. Când pot spune asta la fel de senin cum spun că sunt fericită. Și sunt și fericită, să știi, în același timp. Pe planuri diferite. Care nu se anulează unul pe altul. Știi de ce nu se anulează? Pentru că ”nu e panică, man!” ?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.