Sharing is caring!

Mirela mi-a propus să scriu despre diplomație. Eu nu m-aș fi gândit la asta. Poate pentru că, personal, am tendința să cred despre mine că nu sunt diplomată deloc. Dar cred că greșesc. Probabil că sunt, în felul meu, mai diplomată decât majoritatea oamenilor care lucrează la diplomația lor, în ciuda modului uneori abrupt de a comunica. Nu sunt un mare fan al cuvintelor frumos așezate unul lângă altul, ordonate în grupulețe cumințele, ca și copilașii de grădiniță – doi câte doi ținându-se de mânuțe, în liniște totală, bonificați de doamna educatoare cu un compliment la final ”Bravo, ați fost cuminți”. Dar această diplomație a mea este axată pe fond, și totalmente dezinteresată de formă de foarte mult timp.
Am trecut prin toate fazele artei comunicării, asta pentru că startul meu în această viață nu a fost unul rozuleț și pufoșel din acest punct de vedere. Poate mult prea repede am înțeles că această comunicare este compusă prea puțin din cuvinte rostite, și foarte mult din limbaj non-verbal. Limbajul non-verbal este constituit din postura corporală, din microexpresia facială, din gestica și mimica omului, din cuvintele care nu se rostesc, din felul în care se așează în vorbirea liberă anumite cuvinte. Din multe feluri ale omului. Omul e divers, slavă cerului, iar comunicarea este – nu doar o chestie de complezență socială, ci mult mai mult de atât, indiferent de cât de conștienți suntem de acest fapt. Împreună formăm un organism viu, interconectarea noastră este vitală. Interconectarea dintre noi este intrinsecă, chiar dacă majoritatea vedem asta în moduri abstracte, potrivite structurii personale a fiecăruia.

Ce este diplomația, de fapt?

Să știi că în DEX diplomația ca termen se referă doar la arta de a conduce și a practica negocierile între state. Nu are legătură cu relațiile interumane uzuale. Deși, are. Are, pentru că încă ne folosim creierul reptilian, acea parte responsabilă de instincte primare. Noi între noi verbalizăm, dar o facem de cele mai multe ori animalic. Impulsul primează. Iar impulsul este axat pe supraviețuirea Eului – această structură holografică generată de aparatul psihic cu scopuri nobile de a liniariza temporar o realitate absolut genială, dar atât de complexă. Care, în complexitatea ei – se cere experimentată punctual. Bucată – cu – bucată. Ca atunci când tocești pentru examene. Iei câte o frază scurtă și o repeți până o știi pe de rost. Apoi încă una. Apoi ambele împreună. Apoi încă una. Și le tot unești.

Arta comunicării

Comunicarea din familia mea a lăsat urme adânci într-un suflețel venit în lumea asta cu niște trăiri zen aproape anormale. Depinde de privitor. Am făcut vremelnic cunoștință cu drama impulsului. E o dramă inutilă în impulsul ăsta. Pe moment îți ia mințile efectiv, intri în filme cu zmei și mume ale pădurii, te simți încorsetat în povești absolut ridicole, lupți pentru o supraviețuire iluzorie. Nimeni nu amenință nimic, de fapt. În realitatea vastă – nu există așa ceva. Dar construcția acestui mecanism de experimentare a secvenței – Eul – este un conglomerat de iluzii extraordinar de bine legate. Și ești angrenat în ele. Pe planuri subliminale. Greu de controlat totalmente, oricât ai munci cu tine. Unii se cred ieșiți din acest lanț al iluziei, doar pentru că știu de existența ei. Hihih. Amuzant. Revenind la ai mei – ai mei erau oameni simpli, nici măcar nu erau conștienți de existența iluziei. Oameni prinși bine în Eurile lor native, niște luptători. Lupta pentru supraviețuire este aprigă, este învolburată, nu este nimic romantic în toată povestea asta, indiferent de cuvintele folosite în exprimarea orală. Poți ucide un Eu cu cele mai decente cuvinte inventate de om vreodată. Iar noi ne axăm pe formă, prea puțin spre niciodată – pe fond.

Diplomația este, în general, comunicarea eficientă între Euri

Te bag direct în stimabila doamnă mă-ta, dar o fac în feluri atât de bine fardate și machiate – încât tu poți avea impresia că ai câștigat o excursie de vis într-o destinație exotică. Cam asta este diplomația, într-o metaforă potrivită. Folosim cuvintele potrivite, în contextele potrivite. Clișee. Personal, am dezvoltat o rezistență la clișeu, un fel de respingere automată, gen ”Please, bitch, cut the fuckin` bullshit, I`m so bored, I might throw up”. Pe de altă parte au fost dăți în care am plâns de emoție la un ”Du-te naibii”. Dar comunicarea eficientă între două persoane prinse bine în Eurile lor teritorialiste – este dependentă de această unealtă de gletuire a eului lângă eu – diplomația. La doamne nu le spui niciodată că sunt grase și sub nicio formă nu le întrebi nimic legat de vârsta lor, la domni nu folosești cuvântul ”mic” în niciun context – prima și cea mai importantă regulă. În jurul acesteia s-au construit restul itemilor care formează în prezent această artă a comunicării interpersonale. O grijă aparte, o considerație față de complexele eurilor oamenilor din jurul nostru. Dusă mult mai departe uneori, în funcție de utilizator. Unii se consideră diplomați contorsionându-și mușchii faciali în zâmbete uneori penibile, folosind cuvinte cât mai măgulitoare, împreunate în fraze cu înflorituri, cât mai viu colorate, ca pelerinele ritualice ale șamanilor. Se cred. Nu neapărat sunt. Dar funcționează de multe ori. Funcționează pentru că omul, în goana sa după validare se agață de orice în lipsă de altceva.

[adrotate banner=”7″]

La orice în lumea asta există o fină graniță între util și dăunător

Orice îți poate face bine, în exces te poate ucide chiar. Fiecare are pragurile sale liminale. Spre exemplu, la mine sunt destul de jos. Adică poți să mă perii cu cea mai pufoasă unealtă de măgulit euri – și eu să-ți întorc spatele cu cea mai lipsită de diplomație atitudine. Pa. Îl deduci tu, eu poate n-am chef să-l mai zic. Poate altă dată mă joc cu tine până te faultezi singur. Mai rar, dar fac și favoruri de acest fel uneori, când mă simt generoasă. Cu toate astea, constat gândindu-mă la chestia asta (prin coerciție, Mirela e de vină) – că, în felul meu, sunt diplomată. Și n-aș da pe nimic diplomația asta câștigată cu dureri și lacrimi de sânge. Forma mă lasă foarte rece, dar asta pentru că am deprins o abilitate destul de incomodă de a descifra subliminalul. Astfel că uneori nu mă adresez discursului vorbit al omului, ci direct discursului său ăla mai vast, nevorbit. Înjur ca un birjar, privesc cu o impertinență crasă, întorc spatele la fel, am o exprimare care de multe ori nu flatează pofta de roz a interlocutorului meu. Dar niciodată, absolut niciodată nu lovesc acolo unde știu că doare cel mai tare. Deși, de cele mai multe ori găsesc repede acest „punct G” al trăitorului. Niciodată. Oricât dispreț personal aș conduce. Orice mood aș avea, și am. Ca în lupta dreaptă. Nu dai niciodată sub centură dacă ești bărbat și te ține. Nici pe nv. Dacă e luptă, fie. Dăm, primim, aia e. Se-ntâmplă. Face parte din jocul vieții. Acest misterios puzzle structurat genial, atât de genial încât pune în încurcătură și cele mai luminate minți. Sau, mă rog, cu cât mai luminată mintea, cu atât mai conștientă de complexitatea puzzle-ului. Dar în acest joc al vieții – am câștigat niște atuuri, știi, ca la jocurile combat, pe care le pot folosi în diverse moduri. Eu le folosesc pentru a-mi feri interlocutorul de daună totală. Și aceasta este o formă de diplomație. Care nu are legătură cu forma neapărat. Și care, de cele mai multe ori nici măcar nu este descoperită ca atare. N-are cum. Omul de lângă mine nu are de unde să știe ce anume știu eu dincolo de vorbele rostite. Și dacă aș rosti – n-aș mai proteja, aș face doar paradă cu ”deșteptăciunea” mea.

[adrotate banner=”8″]

Diplomație dincolo de formă, sau poate eliberarea de necesitatea actului diplomat

Avem de foarte multe ori tendința să ”facem pe deștepții” aiurea-n tramvai. În diverse forme, uneori lucrate cu umor, ba chiar autopersiflare. Uneori ca nuca-n perete. Mamă, ce interesant ai fost, deșteptule, m-ai dat pe spate, uite, zbeng….. m-am pus să mă culc, că m-ai plictisit, m-a răpus căscatul interior. Ne credem diplomați, ai naibii. Zâmbim și șiret așa – băi, sunt piesă! Crapă eul în tine și tu o dai chipurile finuț, ești diplomat, panamea. Pardon, pana ta. Pana noastră, eventual. Penele noastre, hai, fie. Există o formă a diplomației, și există un fond al ei. La formă – ne descurcăm aproape toți. O dăm pe clișeu și-am rezolvat dacă e. Treacă-meargă. Na, fiecare pe complexele lui, până la urmă. Știi cum e, în limbajul non-verbal, complexele mele comunică activ cu complexele tale. Că zona inconștientului este plină-vârf de așa ceva. Prea puțini cei care se sondează pentru igienă psihică. Așa că… Mirelo, dacă vrei despre diplomația de formă – există formule adecvate, potriveli sociale, un cod al bunelor maniere de studiat, niște clișee în tendințe – potrivite contemporanului, și aia e. Nu-i vorbești omului cu gura plină, molfăind, nu-l faci prost în față, nici retardat, nici jegos, pe astea le gândești doar în secret, nu-i expui niciodată fanteziile tale despre cum l-ai ucide lent, nici despre cum ai face sex sălbatic cu el, sau mai rău, cu altul în timp ce tu o faci cu el, nu-i prezinți niciodată lucrurile într-un fel care să-i dea de înțeles că nu dai nicio ceapă degerată pe nimic din ce-i compune existența, evident – nu îl scuipi, nu îl înjuri, nu îl lovești nici măcar mascat, gen – ”scuze, am vrut să arunc și eu scrumiera asta la gunoi, dar nu am țintă bună că am făcut o entorsă recent și mi se rupe”. Ești diplomat.
Apoi, dacă vrei ceva mai select, renunți și la puseurile de deșteptăciune, alea ironice, care te fac să crezi că ești foarte șiret. L-ai trimis în stimabila doamnă mă-sa crezând că-l convingi că a primit bonus o excursie de vis într-o destinație exotică. La ce ți-a folosit? Este o întrebare retorică, să știi. Fiecare om din lumea asta se bagă și se scoate individual. Tu – pe altcineva – nu. E doar o iluzie. Aa, că uneori funcționează chestia asta – nimereală. S-a nimerit să fie fix acolo vulnerabil – unde ai dat tu la marele ghici. Ia dă în altul la fel – s-ar putea să-l amuzi strașnic, și aici ar putea să fie buba la tine. Cine-știe? Shit happens.
Apoi este omenia. Pur și simplu omenia. Simplă, brută, necioplită cu niciun fel de înflorituri. Omenia. Ne-dorința de a răni, indiferent de situație. Sau puterea de a te autoaprecia fără cârjele raportării la alții. E o putere. E forma supremă de putere, dacă vrei. E Secretul. Atunci când eul tău este suficient de solid fără scheme de suport din exterior, ești suficient de liber încât să nu mai fii nevoit să arunci venin ca formă de supraviețuire în jungla existențială. Nu zic de Sine, din motive întemeiate. Toți avem un Sine. Dar îl experimentăm prin Eu. Pentru că așa e dat. Așa e menit să fie. Nimic în natură nu este lipsit de sens. Și Eul ăsta nu este un Bau-Bau al existenței umane. Dar mulți dintre noi nu știm asta, pentru că suntem prea prinși într-o luptă existențială iluzorie, cu veșnica antagonie Bine – Rău. Omenia. Starea de smerenie a ființei, aceea interioară, libertatea. Libertatea de a fi bine indiferent de acțiunile sau non-acțiunile semenilor tăi. Lipsa nevoii de a articula, de a da bobârnace. Înțelegerea. Compasiunea, poate. Dar nu aceea clasică a zilelor noastre ”Vai, săracul”. Ci fuzionarea directă cu interiorul omului, într-o stare de non-judecată. Judecățile de valoare sunt relative, iluzorii. Iar menirea omului pe pământ nu este niciodată aceea de a da găuri noi în macaroane. Asta e treaba Creatorului. Menirea omului este de a se extinde pe sine în cuprins. A se îmbina din ce în ce mai ușor cu Totul. A se experimenta din ce în ce mai plenar. Ca organism viu compus din miliarde de celule, toate interconectate. Într-o traducere simplă – a omeni. A fii deschis și solidar pentru că poate. Din niciun alt motiv. O formă de diplomație, dacă vrei, menită să întrețină starea de pace pe planuri dincolo de aria de interes a Eului.
A, că aminteam la început de limbajul non-verbal. Ăsta ucide diplomația folosită ca formă de supraviețuire socială. Ăsta te cam bate cu propriile arme. Nu mereu. Doar atunci când nimerești la unii mai diplomați ca tine. Diplomați în sensul original – de reprezentanți ai științei care se ocupă cu studiul metodelor și procedeelor folosite în domeniul relațiilor interpersonale. Am forțat-o puțin. De fapt se ocupă cu domeniul relațiilor internaționale. Dar ele sunt interpersonale din orice poziție.
Eu recomand omenia ca formă supremă de diplomație, dacă e să-mi ceri părerea. Din motivele expuse mai sus.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.