Sharing is caring!

Pășesc agale prin centrul orașului, cu o cafea în mână. Am tendința să grăbesc pasul. Mă surprind de fiecare dată când accelerez, și mă urechesc. ”Unde crezi că fugi, fetiță? Potolește-te, că ești liberă…” Sunt îmbrăcată ca o boschetară. Cele mai lălâi haine din dulap(uri), cei mai murdari bocanci din istoria existenței mele, și, crede-mă, sunt un om trecut prin viață.  Îmi tot răsună în cap, ca un ecou, propria urecheală. Liberă. Un cuvânt care pare să-mi declanșeze stări de euforie, îmbinate cu un fel de neîncredere paranoidă. ”Ești sigură? Pe bune? N-ai scăpat nimic? Absolut liberă? Cât e ceasul? Hai, serios? Nu e vreo capcană aici? ” Apoi tot eu, știi cum e, uneori vorbesc cu mine, e normal, am nevoie de sfatul unui expert – ”Femeie, ești un dezastru, faci mai rău decât pușcăriașii”. Eu îmi răspund prompt ”Nu m-am mai plimbat liniștită prin oraș în miezul zilei de ani de zile”

În ultimii ani am schimbat două joburi, ambele extrem de solicitante. Am schimbat merele pe pere cum ar veni, că am sărit fără o zi de repaus dintr-o pușcărie în alta. Acum se activează filosoafa din mine, și precizează că pușcăria asta e o chestiune personală. De-acord, perfect de-acord. Să nu-și imagineze cineva că încerc să arunc măgăreața în exterior.  Sunt un om asumat, uneori prea asumat, iar asta nu este o chestiune admirabilă, pentru că orice exces aduce lipsă de echilibru. Pe orice plan.  Am sărit din administrație publică în domeniul privat cu aceeași atitudine de salvator al acestei planete neajutorate pe care eu am datoria unică de a o repara ca nouă.  La tăți ni-i greu.

[adrotate banner=”8″]

Într-o dimineață, la birou,  m-am trezit că mă sufoc din senin. Un suflu, două sufluri, zece sufluri, neam. Atac de panică. Atac de panică? Pe bune?? N-am mai făcut atacuri de panică de vreo 5 ani. Șase chiar. Nu de mult scriam despre asta, ca o premoniție sinistră, parcă. Am ieșit afară la aer, fără prea multe explicații la colegi. Ceea ce nu s-a mai văzut în istoria mea.  Și am început să merg. La pas repejor, să activez limfa, să oxigenez celulele, să fac ceva, orice! Încerc să nu-mi forțez ritmul respirației, știu deja pe-de-rost procesul. Te panichezi, tragi aer ca apucatul până te hiperventilezi, și cazi lat. Nu vrem asta. E doar o iluzie, nimeni nu se sufocă aici. Totul este bine în lumea mea, nu trebuie decât să deschid ochii puțin mai tare, și să văd.  Claritate. Asta este tot ce-mi trebuie, restul se așează de la sine. Îmi este din ce în ce mai clar că în acest moment sunt praf, indiferent de nivelul de conștiență cu care tratez întreaga poveste. Traversez felii din oraș ca o bezmetică. Oamenii par estompați într-o perdea de ceață, mă întreb dacă nu cumva îmi pierd luciditatea. Nu mi-o pierd, naiba s-o ia, sunt doar la capătul puterilor, aici e capătul, urăsc finalurile. Le urăsc. Fix în acest moment când eu trăiesc un capăt al epuizării, unchiul meu este introdus în pământ, el a experimentat capătul suflării la propriu. S-a dus atât de ușor, atât de rapid, într-un proces atât de omogen, atât de fluid, de natural, anormal de natural. Simplu, nefiresc de simplu. A plâns din senin vreo 5 minute. Privea în gol, undeva dincolo de viața asta. Apoi s-a lungit în pat și s-a oprit din respirat. Zâmbind. The end. Chestia asta mă fascinează suficient încât să-mi doresc să mă bucur și eu de final. De finalul acela eliberator, de zâmbet. Unchiul Ion a pășit în eternitate cu zâmbetul pe buze. Perfecțiunea. Îmi dau seama că o iau pe arătură, grosolan. Mă iau pe toate părțile, și cu buna și cu biciul. Alternez, să văd cu ce merge mai bine, nu știu de unde să mă apuc când deviez de la mijloc, nu sunt obișnuită cu chestia asta. Durerea nu mă ajută deloc. Capul meu este strâns într-o menghină setată pe strângere automată. Încep să caut localuri, trebuie să ajung urgent într-o baie, orice baie. Gândul ăsta pare să mă activeze, în sfârșit. Stop. Andreea, stop. E stop, caput, end, fin, в конце концов, capiș? Mă duc la urgențe. Am clacat, ăsta este adevărul gol-goluț, hai să nu ne mai scărpinăm pe după urechi, e jalnic. Am nevoie de ajutor. Shit happens. nu sunt cu nimic mai specială decât restul omenirii, și, sinceră să fiu, niciodată nu mi-a plăcut chemarea aia ”Goooooo….. planet!”. Serios. Mă așez cuminte în sala de triaj și aștept. Un domn în alb mă întreabă de sănătate după vreo jumătate de oră. ”Sper că am un atac de panică, dar mă știu cu adenom hipofizar, și vreau să mă asigur că organic sunt în regulă”. Omul se uită la mine ca la marfă străină, îi înțeleg trăirea, și eu mă uit la mine la fel, deci…. El pleacă ușor teleghidat, îmi spune să aștept acolo, ca și când păream pe picior de plecare. Aștept. Oricum nu știu ce altceva să fac cu mine. Încă fantazez la eliberarea aceea cu zâmbet. În sfârșit, după secole de agonie, realizez că unchiul Ion a plâns înainte de eliberare. Instant două lacrimi fierbinți și mari cât jumătate din fiecare obraz – izvorăsc aproape timid din ochii goi. Erau goi, abia acum realizez. Fierbințeala umedă pare să mă ușureze cumva. Încă două, parcă mai mari, mai fierbinți. Mai bine. Wow. Plânsul rules. Go, girl! Plâng într-o tăcere de mormânt, și asta e prima chestie care pare să mă ajute suficient cât să văd eliberarea cu alți ochi, mai puțin drastici. Domnul în alb mă așează pe un pat, mă întoarce pe toate părțile, mă tot informează. ”Acum facem asta, acum facem asta…..” Fă ce vrei, îi spun sleită de puteri. ”Te doare tare?” ”Da, foarte tare”. Spun asta și realizez că durerea mea nu este doar fizică. Am de lucru. Am atât de mult de lucru. ”Facem și un Computer Tomograf, ești de-acord, da?” ”Sunt de-acord cu tot, e ok, facem orice, numai să facem”. Am dat de gustul plânsului și mă înfrupt ca o lacomă. Au trecut cel puțin 5 ore și eu încă plâng. Durerea de cap nu a trecut, dar nu mă mai sufoc. Ceea ce este superb. Am a doua perfuzie în venă și deja mă doare mâna. Sunt preluată de o ambulanță, vor să mă ducă la alt spital, să mă vadă un specialist, rezultatul CT-ului cere asta. Mergem, mergem unde vreți voi, e ok, numai lăsați-mă pe picioarele mele și scoateți-mi perfuzia asta din venă, că oricum nu are niciun efect. Nu vor s-o scoată, ei nu înțeleg că eu deja am încercat toate protocoalele pe cefalee și n-am leac. Ajung în spitalul județean și încerc un zâmbet cu fața asta mânjită de rimel. Mi-am văzut reflexia într-o oglindă. Arăt ca o prostituată epuizată, și gândul ăsta mă distrează teribil. Asistentul de la primire urgențe pare un tip cu un umor sănătos. Îl întreb dacă mă lasă să ies puțin afară, să beau o cafea, să fumez și eu o țigară, ca orice bolnav care se respectă. Râde. Îmi aduc aminte brusc că și râsul este eliberator. Prind curaj și râd și eu. El îmi întinde un deget – zice că pot ieși liniștită, vine el după mine când apare neurologul, eu sar să-i iau toată mâna – ”Mă ajuți și cu perfuzia asta? N-are niciun efect, zău, scoate-o”. Tipul pare să fie zâna mea bună. Râde din nou și mă eliberează de cablul ăla inutil. Ies afară, mă așez pe o băncuță, îmi aprind o țigară, trag fumul în piept într-un gest aproape senzual, și concluzionez. E timpul să se termine.

 

Burnout

 

Așa se intitulează academic sindromul. Eu l-am negat, ca orice puternic de meserie. Chestia asta cu ”Go Planet” e tare șireată. Te face să tragi de tine ca un idiot, oricâte semnale ți-ar da corpul că nu-i ok ce faci. Și tragi, și tragi, și nu te mai oprești. În fiecare zi îți spui că va trece în concediul de Crăciun, sau poate la Paște. Și din Paște-n Crăciun tu te ignori cu o nesimțire crasă. Eu pot. Trebuie să fac asta și asta. Și asta. Și asta. Și asta. E important. E datoria mea. E necesar. Ajungi în fiecare zi acasă golit de viață, extenuat, inert. Dar tu îți spui că e o fază, e doar o fază, te învinovățești tot pe tine, ce naiba ești așa slab? Ajungi la birou și bagi ca un robot. Ți-ai impus să nu greșești cu orice preț, și te ții de asta cu o cruzime ieșită din comun. Ție chiar îți place munca. O faci cu drag. Nu există așa ceva – prea mult, e ridicol. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu pare să se sesizeze în jurul tău că faci vreun exces, dimpotrivă. Intri în filmul ăla absurd, și ajungi să faci din munca ta o pușcărie a sufletului. Începi să-ți uiți programările la dentist, renunți de bună-voie la micile plăceri personale, pui telefonul pe silențios și ignori toate apelurile prietenilor tăi – ai mult de lucru. Te sună copilul și-l rezolvi din două fraze scurte – n-ai timp. Te sună medicul de familie al copilului, tu nu mai ai timp să mergi la cabinet, ți-l duce bunica, dar ea habar nu are câte kilograme are, sau cum se numește grădinița la care merge. Asta era treaba ta de mamă. Că ești mamă. Ești mamă. Vorbești cu medicul de familie între două replici cu colegii. N-ai timp. Nu poți ieși din birou maxim 5 minute, n-ai cum. Îți ceri grăbit iertare de la doamna doctor, și închizi. N-ai timp, ai de lucru. După trei ore, într-o pauză de țigară încerci să-ți amintești ce a vrut, de fapt, medicul de familie. Îți dai seama că ești jalnică, dar nu ai timp să dezvolți asta. Ai atât de mult de lucru.

 

Te recunoști în poveste?

 

Dacă da – să știi că nimic nu ține la nesfârșit. Într-o bună zi vei claca. Indiferent de voința ta. Indiferent de asumarea din capul tău. Ce îți asumi? Un rol imbecil de salvator al unei lumi care nu are nevoie de salvare? Nimeni nu salvează pe nimeni. De la nimic. Fiecare este respunsabil doar de propria ființă. Care ființă se manifestă pe atâtea planuri. Trăim într-o epocă a teoriilor peste teorii. Și asta face din noi niște roboței idioți. Tragem de noi ca niște copii răzgâiați, convinși că trebuie să ne dovedim nouă înșine puteri supraumane. Că avem exemple de urmat. Oameni de succes. Ce maimuțe drăgălașe putem fi.  Ajungem să suferim de oboseală cronică și ne și învinovățim pentru asta.  Când ajungi în faza asta să știi că e cazul să rupi din tine și să iei o pauză. Pauza face muzica. Nu sunetul neîntrerupt. Și viața este o muzică. A cărei compozitor ești tu însuți. Nimeni altul.

Eu am luat o pauză, prieteni. Să știți. Acum mă plimb ziua-n amiaza mare pe stradă și încă am trăiri conflictuale. Tind să mă grăbesc încă. Încă mă uit compulsiv la ceas. Încă simt nevoia să sun la birou să mă asigur că lucrurile nu pierd din coerență. Încă am de lucrat la coerența mea. Încă am dureri insuportabile. Nu, de fapt acum durerile sunt scăpate de sub control. Menghina strânge cu o putere supraumană. Și este normal să fie așa. Detensionarea e dureroasă. Scoate la suprafață toate tensiunile cumulate în timp și ignorate în virtutea unui mecanism de supraviețuire intrinsec.

 

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.