Sharing is caring!

Am avut doi idoli în viețișoara mea de adolescent. Dr. House – personajul, și Andrei Gheorghe – omul. Omul acesta care tăia în carne vie cu o detașare ireală pentru mintea mea de atunci.  Îi sorbeam cuvintele. Îi iubeam vocea. Mi se părea că radioul a fost inventat tocmai pentru vocea sa. Eram fascinată de sarcasmul natural al acestui om de o bunătate incredibilă. Continui să consider că cel mai mare demascator de inteligență și profunzime este tocmai felul sarcasmului omului. Felul sarcasmului, nu sarcasmul în sine. Suntem mulți care încercăm chestia asta. Puțini care exprimăm ceva încercând.  Andrei Gheorghe a fost unul dintre puținii. Și eu l-am iubit. Îl iubesc. Nu l-am urmărit peste tot, nu am fost genul ăla de fan.

Surse imagini: unica.ro

Dar în mintea mea s-a întipărit ca omul pe care am încercat să-l copiez atunci când eram la vârsta copiatului. Îl ascultam cu antenele sufletului perfect acordate. Îi sorbeam cuvintele. Nu suprafața. Nu doar masca impenetrabilității și a ironiei bine executate. Mai departe. Mult mai departe. Bunătatea, claritatea, profunzimea.  Aia de dincolo de cuvinte. Lipsită de nevoia validării, lipsită de convențional, de general acceptat, de estetica tradițională.

Mi se părea cel mai liber om de pe pământ, în sensuri poate numai de mine înțelese. Liber să se exprime oricum dorește, fără complexul nepotrivirii. Asta e o putere, un echilibru interior rar. Ca ființe sociale, în drumurile noastre prin viața împărțită în etape de cuprindere, noi învățăm să ne deschidem cu precauție. Ne între-deschidem cumva. Cu o mână a sufletului mereu în apropiere de lacăt. Să ferecăm orice amenință devoalarea propriilor impulsuri. Impulsuri – acele trăiri imposibil de cenzurat pe dinăuntru. Porniri fără de coregrafie, cu declanșatori ascunși minții conștiente.

Andrei Gheorghe găsise calea de împăcare cu partea lui întunecată, Toți o avem. Toți. Lumini și umbre rebele într-o inutilă luptă pentru supremație. Andrei Gheorghe. omul care a înțeles profund complementaritatea. Omul. Omul. Omul. Vreau să-i aduc un omagiu, și mă simt nevrednică. Pentru că sunt slabă și simt nevoia să jelesc. Dar poate că el este, în sfârșit, liber – în acea libertate supremă, singura la care, poate, nu a avut acces în această viață trăită cu atâta sens. Sunt atât de slabă încât mă blochez în drama hainelor de suflet, a trupurilor efemere, mă doare efemeritatea de nedescifrat cu mintea rațională, secvențială, grosieră. Cum să pleci așa? Cum să te stingi în tine brusc? Unde te grăbești? De ce?

 

Drum lin în lumină, maestre. Mulțumesc pentru lumina ce-am absorbit-o din umbrele tale.

 

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.