Sharing is caring!

Am douămiitreisutenouăzecișidouă de motive să-mi bag capul sub plapumă și să stau acolo cel puțin doi ani, cu ochii închiși și urechile acoperite. Am scris 2 392 contabilicește, ca la bancă. reminiscențe de automatisme pe bază de traumă profesională.  Automatisme. Simt nevoia să scriu 2 392,00. Mă scot din sărite, deși le înțeleg atât de clar mecanismele, încât am dezvoltat o relație armonioasă.  Eu cu ele, nu știu ele cu mine cum văd treaba. Am douămiitreisutenouăzecișitrei de motive să scot capul, de fiecare dată. 2 393. 2 393,00. ”Nu te mai obosește Dumnezeu, femeie…” îmi spun uneori, perfect lucidă cu privire la inutilitatea efortului de a lumina zone umbrite de natură.

”Depresia trebuie întâmpinată cu un zâmbet. Va crede că ești idiot, și va pleca de una singură”

Ăsta e răspuns de om care se și declară lucid. Claritatea este un deziderat universal. Dar cred că este supraevaluată. Lumea nu înțelege că această stare a ființei nu te face mai fericit, mai frumos, mai bogat, sau mai împlinit în feluri convenționale. Dimpotrivă. Privești neputincios în jur, și înghiți rahatul perfect conștient de compoziția sa chimică. Atât, nimic mai mult. Poveștile cu salvarea lumii și mântuirea ei prin puterea cuvântului… sunt povești. Povești nemuritoare, basme cu care dezvoltăm mecanisme de coping într-o lume perfect imperfectă atunci când o estimezi cu mintea liniară. Lumea nu are nevoie de mântuire. Lumea are nevoie exact de ce are în fiecare moment.  Nimic mai mult, nimic mai puțin. Uneori mă gândesc că am o încredere oarbă în acest nevăzut Creator, și că poate Îl înțeleg puțin spre deloc. Poate totuși El este condiționat, așa cum ne învață dogmele, limitat, dependent de acțiunile noastre, de etichetele noastre, de zbaterile noastre ridicole și nemaipomenit de amuzante. Poate totuși puterea e împărțită pe din două, poate totuși există lupta, poate totuși Făcătorul de tot și toate care sunt, are puncte slabe în acest algoritm complex. Doar așa s-ar explica nevoia unei mântuiri din partea mea sau a oricui altcuiva. Îți dai seama în ce poziție mă plasează chestia asta. Să repari greșelile Lui. Supremului, Omniscientului.  Să fii atât de luminat în cap încât să înțelegi tu mai bine ca El ce și unde scârțâie în toată povestea asta scrijelită cu defecte. Nu. Nu e povestea mea. În povestea mea El este atât de minunat încât îmi dau lacrimile de emoții. Sunt fascinată de Tot, mă simt recunoscătoare pentru puținul pe care am șansa să-l înțeleg cu mintea asta mică și impotentă. Tu ai să-ți zici cu mintea ta organizată pe pozitiv că depresia pe mine nu m-a considerat suficient de idioată, devreme ce stima mea de sine este atât de franjurată. Ohhh, dar eu nu am nimic cu Sinele în toată povestea asta…. Plus că – în ciuda tuturor probabilităților, o minciună – ori de câte ori va fi repetată – ea tot minciună rămâne. Iar celulele noastre știu asta mai bine decât ne imaginăm noi cu mintea asta strălucitoare, briliantă, pui pe ea să n-o deochi. Acum ai să-ți spui că am un ghimpe împotriva minții. N-are mama. O iubesc așa cum e. Iubirea pentru El mă face s-o accept fără s-o judec.

Starea de non-judecată nu înseamnă să fii idiot și să te minți că totul e roz

Cel puțin în mintea asta a mea, tocită, lărgită de vreme, de păcate, de virtuți, de băi de mocirlă și trânte prin urzici existențiale. Poți să spui că nu judeci abia atunci când ai văzut clar. Abia atunci intră în acțiune virtutea. Înțelepciunea. Smerenia. Așa cum le-am zis pare că mă dau vreo înțeleaptă.  Dar nu șterg, nu reformulez nimic.  Oricum totul este o chestie de optică. Fiecare va citi această înșiruire de cuvinte cu propriul bagaj existențial. Iar nevoia de a fi înțeleasă eu, ca persoană, ca Eu unic și perfect delimitat …. nevoia asta a dispărut cam de pe la primele contre cu Depresia.  Sunt doar un om lucid. Enervant de lucid.  Cu toate că e posibil să mă înșel, să fiu prizonieră a unei iluzii grosolane. Și asta nu m-ar deranja nici cât negru sub unghie. Fiecare e dator cu o iluzie în viața asta. Viața în sine este o iluzie. nici măcar scaunul nu e scaun. Nici masa nu e, de fapt, masă. Nici lumina nu e, de fapt, albă. Nici întunericul nu e negru. Și carnea mea e apă chioară în definitiv. Milioane de realități într-o frântură infimă de existență.

Eu nu mă mai contrez cu depresia mea. Îi zâmbesc fix ca un idiot

Am 2 392,00 de motive să-mi bag capul sub plapumă, zi de zi. 2 393,00 să-l scot. Depresia nu mai crede de mult că sunt idioată – ea știe asta cu certitudine. Uneori apelează la sfaturile mele demente. S-a atașat de viziunea mea deviată. Am ales un ax diferit. A fost alegerea mea. Mereu e o alegere la mijloc, chiar dacă jocul de-a realitatea e prestabilit. Feliile astea de prezent continuu sunt magice într-un sens foarte propriu. Ca întreaga Creație, de altfel. Recunosc: sunt fanul Lui. Am în suflet colecții prețioase de ipostaze în care am avut onoarea să-L trăiesc nemijlocit. În variate iluzii. Știu, ești cucerit de felul în care exprim în cuvinte ceva, dar ce naiba exprim? Poate exprim un îndemn la viață. La libertate. la libertatea interioară. Zona aceea foarte intimă care, în ciuda presiunii unei societăți consumatoare de pozitivism, uneori e tristă. Sau scârbită. Sau pur și simplu obosită. Iar negarea unui simțământ nu-l face să dispară niciodată, ci doar îl împuternicește să te bântuie, să te hărțuiască atunci când ți-e lumea mai dragă, lumea iluziei contrastelor. Simțirea este Dumnezeu, iar El este cel nenumit. Căci mintea omului cuprinde puțin, atât de puțin dintr-un mult fără sfârșit. Sau poate că exprim doar un non-sens într-o încrengătură de sensuri incerte. Egal. La un nivel profund, toate sensurile sunt egale. Ele toate duc în același locșor numit Acasă. Acolo unde se zice că viziunea ar fi la 360 de grade. Impresionantă provocare. Noi abia ne descurcăm cu limitele periferice active. Dar poate că fix în asta constă provocarea. Să găsești coerență purtând ochelari de cal.

 

 

Atunci când o fi să mă duc… m-aș bucura să-mi faceți priveghi. Simțământul este Dumnezeu, indiferent de mintea trăitorului. Promit că nu voi crede nicio clipă că nu m-ați apreciat suficient cât am trăit cu voi.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.