Sharing is caring!

Am început deja vreo trei scrieri pe care nu le-am finalizat. Una dintre ele chiar bună. Mă tot întrerup chestii și-mi piere pofta apoi. Cugetări cu miez de pe facebook. Moartea pasiunii. Ieri am ieșit cu Maya să-i caut o acadea, n-am găsit pe niciunde, și am poposit puțin în Parcul Botanic. Proastă inspirație. Jumătate din oraș tot acolo s-a dus. Grupuri-grupuri. Îmi adusei aminte că și eu, în anii liceului, chiuleam de la ore și mergeam  în Parcul Botanic. Ne urcam pe un delușor, ne așezam în cerc și jucam fazan, sau pur și simplu povesteam. Uneori chiar repetam chestii pentru Bac. Vorbesc de grupul obraznic al clasei, trupa de chiulangii, șmecherii. Pe vremea aia bravam, că așa le stă bine adolescenților. Să se caute, să se exploreze, să-și testeze limitele, sau mai degrabă să-și descopere lipsa limitelor, libertatea, puterea de exprimare, personalitatea. Eram obraznici, eram rebeli. Cel puțin pentru vremea aia. Aveam exprimări interesante, cât mai ieșite din comun, încălcam tot felul de reguli, mai ales la școală, nu pentru că nu ne plăcea cartea, ci pentru că în sufletele noastre de adolescenți era important să ne arătăm nesupunerea, originalitatea, libertatea. Altminteri toți cei 5 din grup aveam cele mai bune note din clasă, în ciuda absențelor și a impertinențelor. Pe nivelul nostru mai erau câteva tocilare care compensau rebeliunea noastră cu blocaje personale la orele în care primeau note din expunere liberă. Parcul ăsta Botanic îmi știe toate momentele de nebunie din viața mea de căutător. Că până te găsești – te cauți. Adică te găsești numai dacă te cauți, și căutarea e o chestie minuțioasă, trebuie să treci niște bariere ale lui ”Nu trebuie”, ”Nu-i voie”, ”Nu-i frumos”. Totuși, în toată nebunia căutării, în toate escaladările peste ”Nu-uri” de tot felul, niciodată, dar absolut niciodată nu mi-a trecut prin cap că aș fi interesantă deranjând alți oameni. Sau distrugând natura. Sau făcând chestii care să contravină vieții, în general. Și eram la apogeul revoltei hormonale, căci asta stă la baza nebuniei adolescentului: un bum hormonal, o modificare a structurii chimice a întregului organism, și când mă refer la sistemul hormonal nu mă refer doar la implicațiile sexuale ale procesului. Lumea când aude de hormoni se gândește la sex. Ceea ce este superficial, așa ca toată lumea în care trăim. Toate procesele bio-chimice din corp sunt susținute de aceste chestiuțe mici și jucăușe numite hormoni. Este un sistem complex care nu asigură doar sexualitatea omului, ci totul, inclusiv imunitatea.

Și m-am urcat cu Maya pe un delușor, aleile erau oricum piste de curse. Unii cu bicicletele, unii cu rolele, unii cu trotinete freestyle, sau cum naiba le zice, că ne-am umplut de accesorii care să ne exonereze de contactul direct cu pământul. Curse între ei. Adolescenți întârziața așa, la un 40+ majoritatea. Cu accidente și toate alea. Ca la curse. Cu urlete de animale scăpate din cuști, flămânde, gata de atac. Fix în mijlocul parcului, într-o vale amenajată frumos cu flori și gazon – un grup juca fotbal. Oamenii se bucurau de libertate. Loveau cu mingea aia tot ce apucau. Copii, adulți, cum se nimerea. Nah, riscurile jocului, știi cum e. Peisajul idilic al minunatului parc. Chiar avem un parc frumos. Intri într-o oază de natură și aproape că uiți că tu de fapt te afli în miezul urbei cimentate până la refuz. Și mă uitam așa, în zare, spre natură. Dar natura părea la fel de sufocată ca mine. Oameni haotici intrați într-o transă idioată. Păreau să nu se vadă între ei. Fiecare în filmul său nebun. La maxim 100 de metri de mine – un copac de magnolie superb. Mi-am odihnit o vreme privirea în florile voluptoase, ce minunăție. Un grup de 7 haiduci și haiduce s-au priponit în el, bietul copac. Se pregăteau de-un selfie. Nu unul ci trei dintre ei trăgeau de crengile alea ca imbecilii. Râdeau ca proștii-n cucuruz, prietene. Să iasă poza. După ei potopul. A ieșit, într-un final, poza. S-au disipat unul cu spatele la altul, una își făcea selfie de sus în jos, altul de jos în sus, doi mai la stânga se hilizeau la aparatul cocoțat pe-un selfie-stick. După ce și-au luat cadrele – au plecat grăbiți. Biata magnolie.

Și mă gândeam așa, ca tot idiotul… uite, prietene, ce face dezvoltarea personală din om. Că-i plin facebook, instagram și ce naiba mai iese nou pe profil – de citate și scrieri despre cum să-ți descătușezi ființa de limitări și să treci în iubire direct, începând cu iubirea de sine ca o urgență a firii, un must-be fără de care dintr-o dată ești incapabil să funcționezi în lume, în propria viață, în univers. Nu că eu nu aș scrie despre asta. Și posibil să mă opresc de urgență. Pentru că ce înțelege omul din toată nebunia asta? Ce face omul cu toată libertatea asta interioară despre care află că trebuie revendicată? Ei bine, face ce poate. Ce știe. Rupe cămașa de pe el și calcă-n picioare tot ce prinde, fără să se uite măcar, n-are timp, are de recuperat o copilărie, o adolescență, o tinerețe, toate irosite aiurea-n tramvai. Hăi, măi, băi! Ți-e și milă de el așa, privindu-l cum se zbate ca un epileptic în propriul decor al unei vieți care, pare să-l fi pedepsit tare rău în copilărie. Îmi povestea săptămâna trecută prietena mea despre întâlnirea în pădure cu o veche cunoștință. Omul a vorbit neîntrerupt despre un gadget de monitorizare a mișcărilor și de statistică în același timp, adică îți dă și ce fac alții care folosesc gadgetul, și arată cine e pe primul loc, cine face mai mult, cine face mai puțin… și ea întreba nedumerită de ce ar avea nevoie de așa ceva, dar omul era în filmul lui, păi să o motiveze, să facă mai mult dacă vede că altul poate mai mult….

Așa este. Suntem la concurs unii cu alții, despre asta-i vorba. Care-i cel mai tare din parcare. Libertate. Dezvoltare personală. Evoluție.

Îmi iau copilul și, nu fără incidente, părăsesc parcul. Un domn, maxim 50, îmbrăcat în costum de ciclism, cocoțat pe-o chestie din aceea free-style cu motor, se autoaccidentează fix pe traiectoria noastră. Noroc are copilul ăsta cu instinctele mele de felină. Bine, eu mă antrenasem în tinerețile mele prin păduri și munți – pentru alte chestii. Dar, uite că mi-au prins bine peste ani și ani – în jungla asta umană numită civilizație evoluată. Cu greu am să uit privirea domnului sportiv accidentat. Părea să mă acuze de eșecul său. Probabil nu aveam ce să caut pe aleea sa. Eu – neam-prost, maică, pe vremea mea aleile din parcuri erau pentru plimbat. S-or fi modificat lucrurile între timp. probabil mi-am expus copilul la pericole, din ignoranță. Oricum, și ăștia care administrează spațiile verzi au vina lor. Nu ai pe unde să intri sau să ieși din parc, singura opțiune fiind controversatele alei.

Ajung acasă și pun de-o supă de legume. Da-da, fără carne, virtuoșilor, stați blânzi, nu vă ambalați că face rău la tensiune. Stau lângă ea, ce să fac, trebuie spumată, decantată, e magie-n oala mea. Deschid facebook, deși știu din prima că este o idee proastă. În ultimele zile mi-au făcut capul calendar adepții noii spiritualități de șanț, cu problemele lor existențiale. E de șanț, prietene, degeaba te strâmbi. Mai ții tu minte cum stăteau babele la uliță și tocau tot satul? Na. Radio-șanț s-a mutat ușor-ușor cu cățel și purcel pe facebook. Probleme existențiale. Existența în sine pare o problemă deja. Totul e greșit, e nătâng, e expirat. Bine, el – grăitorul – nu. El deține o mare înțelepciune ancestrală, motiv pentru care se coboară impardonabil de jos la nivelul muritorului, și scuipă pe facebook tot ce-i toxină-n el. Pardon. Vorbim despre cugetări elevate. Sărbătorile sunt pentru turma de adormiți, mielul e pentru barbari, urările de bine sunt enervante și false, iar lumina nu este pentru oricine, așa că – mucles. Să tacă toată lumea când vorbesc ei. Fiecare cu variațiile sale. Lumea variază. Cuvântul are două sensuri, unul ortodox, unul neortodox. Ești liber să-l alegi pe acela pe care-l consideri potrivit. Mi-e egal.

Ziceam că am intrat pe facebook. Zic – hai, curaj, s-or fi potolit, cât să țină și revolta asta, omul vine, face pe deșteptul, dar mai și pleacă. Mi-am fixat notificări pentru ce postează oamenii care mă interesează, dar am notificările date peste cap, greu le mai pot urmări, așa că dau scroll la nimereală. Maică, deștepții nu se potoliră, energia lor e debordantă, ajung să cred că pe ironie, scandal și ponegrire nu ne satură pământul ăsta niciodată. Și dau de-o poezie. Ia – zic – să bucur sufletul ăsta cu o rimă. Citesc odată. Citesc a doua oară. Mă frec la ochi. Mai citesc odată. Citesc și comentariile – zic mi-a luat Dumnezeu mințile, nu-i ok ce mi se întâmplă. Ce vrea să exprime autorul?

Ea vrea de ziua ei un cancer.

Asta, fix asta dorește să exprime autorul. Poetic, artistic, rimat. Ea vrea de ziua ei un cancer, și nu i-ar trebui morfină. Nu, că deja eram oricum terminată psihic, recunosc. Poate că dacă citeam odihnită și relaxată nu o trimiteam direct în p….a măsii cu poezia ei cu tot. Poate că făceam pe dracu-n patru să o întâlnesc personal, să-i spun cu un aer echilibrat, zen, că dintre toți artiștii neînțeleși – ea este cea mai ordinară, cea mai obscură, cea mai dementă, și, cu toată ființa mea să-i f..t un cap în gură. S-o-ntreb apoi zâmbind calm – dacă a durut. Să constat senină că i-au picat doi dințișori, și să-mi cer scuze că n-am putut să-i ofer mai mult. De ziua ei. Să-i povestesc blând, așezat, despre chinurile prin care trece un om care are cancer. Să-i radiografiez umilințele prin care trece un om care are cancer. Să-i arăt poze cu oameni care au avut cancer, și au murit. Dead. Caput. Slăbiți de puteri, de carnea de pe ei care s-a topit în cele mai îngrozitoare chinuri, de speranță. Să-i arăt chipul frumos, perfect simetric al mătușii mele, una dintre cele mai frumoase femei de pe pământul ăsta – Înainte și După. Cancerul pe care și-l dorește ea. A murit de un an. S-a dus Acasă, extenuată, chinuită. Să-i povestesc despre metastazele la plămâni și mai apoi la creier. Despre prima dată când a făcut pe ea. Numărul 2. Despre clipele acelea de conștientizare nu doar a faptului că tu personal ești terminat și că de-acum doar mult mai rău va veni, și-apoi vei muri, ci și a faptului că apropiații tăi vor chinui alături de tine, vor suferi, îți vor schimba pampersul, te vor purta în brațe, vor fi martori ai degradării umane până la grotesc. Copiii tăi, ființele pentru care te-ai zbătut o viață întreagă să fii puternică, protectoare, stâlp de susținere. Copiii tăi să treacă prin asta, și tu să fii neputincioasă, să nu-i poți scuti de asta, să nu poți! Și asta doare cel mai tare. Să vrei să-ți iei viața, dar să fii prea terminat chiar și pentru asta. Să mori umilit și scâncind de dureri de neimaginat. cancerul mănâncă din om, sunt celule-monstru care te devorează ca niște canibali – din interior în exterior. Apoi i-aș mai arăta o poză. A celei mai dragi persoane din viața mea. I-aș spune că iată, ce coincidență fericită, tocmai căutam soluții cu cerul și pământul să scap acea persoană de un cancer proaspăt. Că oamenii, în general, așa fac. Dar, pentru că ea își dorește fix un cancer – i-l ofer cadou. Ce coincidență fericită. Să-l ia. Îl vrea? Să-l ia pe tot, să-l ia de tot, să-i fie de folos.

Nebunilor, nătângilor, netoților. Faceți paradă cu inepții, dar de-ați trăi o clipă, o clipă să vă pună viața în propriile voastre scenarii – ați tremura ca niște lași ordinari ce sunteți, ați plânge-n pumni și L-ați implora în genunchi smulgându-vă părul din capetele goale, fix pe Dumnezeul pe care azi Îl ironizați cu superioritatea prostului parvenit, v-ați târî pe genunchii ăia inflexibili ai voștri, și-ați strânge din dinți ca schizofrenicii demonizați. Ați cere clipe de răgaz și v-ați vinde sufletul într-o clipită, oricum nu l-ați avut niciodată, creaturi de nimic ce sunteți.

Vă credeți invincibili din spatele unor ecrane impersonale, nimeni și nimic nu va ști vreodată cât de mici sunteți, de fapt, cât de lași, cât de netoți, așa-i? Mai luați un pumn de mocirlă, mai aruncați, păreți puternici, păreți deștepți, păreți mari. Sunteți liber-cugetători, ați ieșit din turmă, dar vai, orbilor, netoților, ați nimerit în turma de alături, și pășunea voastră nu-i doar îngustă, e otrăvită! De unde să știți asta, bieții de voi, importanța de sine v-a luat mințile, vă terfelește prin cele mai scârboase mizerii ideatice, vă anulează bruma de discernământ avut vreodată, cândva, înainte de marele salt în dimensiunea 5, dimensiunea contează, vorba unui prieten.

“Dacă Dumnezeu ar distruge infernul, oamenii ar crea altul pentru a-l sfida” – Eliphas Levi, ”Cheia marilor mistere”

”You, therefore, who are undertaking
the study of this book, if you persevere to the end and understand it, you
will be either a monarch or madman. Do what you will with the volume, you will
be unable to despise or to forget it. If you are pure, it will be your light; if strong,
your arm; if holy, your religion; if wise, the rule of your wisdom. But if you are
wicked, for you it will be an infernal torch; it will lacerate your breast like a poniard;
it will rankle in your memory like a remorse; it will people your imagination
with chimeras, and will drive you through folly to despair. You will endeavour to
laugh at it, and will only gnash your teeth; it will be like the file in the fable which
the serpent tried to bite, but it destroyed all his teeth.”

Eliphas Levi – ”Dogma et rituel de ha Haute Magie”

N-o mai traduc. Cine înțelege – înțelege fără strădania mea.  Mulți au ajuns la vorbele lui. Și nici măcar n-au auzit de cartea lui, ori de vreo școală adevărată de misterii. Au avut parte de destulă magie pe facebook.

Cred că m-am enervat puțin. Mă scuzați. Sau nu.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.