Sharing is caring!

Inocența

CEEA CE ESTE

(În pumnul meu și în masa din sufragerie)

Când ai cinci ani, gândurile sunt limpezi și clare. E secretul pe care-l descoperi abia la maturitate: că ai fost liber, cândva, de toată corectitudinea existențială care te copleșește la 30, 40 de ani. Minciuna, manipularea (ne)vinovată, evitarea asumării, răutatea, meschinăria, dublul sens și dubla măsură vin abia mai târziu. Când ai lucruri de pierdut. Când vrei să demonstrezi, când ești în competiție. Când ai responsabilități. Când vrei să urci pe scara socială. Când DEVII cineva.

Copil fiind, toată atenția ta e îndreptată spre joc. Spre mirare. Gândurile îți sunt sincere și luminoase, ca niște puișori de găină proaspăt ouați, cu puf galben și ochișori mari. Nimic nu poate fi contrafăcut în mințile copiilor, căci ei nu se gândesc la ziua de mâine, ci doar la clipa pe care o trăiesc în prezent. Când mi-e dor de copilărie, mă transpun intim în cea mai de preț amintire pe care o am. Eu, la cinci ani. Lângă biblioteca din sufrageria vechiului nostru apartament de trei camere, de pe strada Gheorghe Racoviță. Privesc liniștită bibelourile din vitrină. Un cățel în poziție de șezut, un bebe într-un lighean, spălat de mama lui, un fluture. Unele sunt mate, abia atinse de culoare, altele sunt lucioase și viu colorate. În spatele lor văd cărțile, în picioare, una lângă alta. Cotor lângă cotor. Știu că nu sunt cărți de colorat. Sunt prea groase. Și stau prea stinghere, așa, în spatele bibelourilor colorate. Ochii îmi alunecă pe covor. Apoi pe canapeaua verde. Tablourile de pe perete. Ceasul cu cuc și cu pendule. Vitrină imensă, în partea opusă a bibliotecii. Televizorul alb-negru- negru, care nu știu exact ce este, dar îl  studiez și pe el. Perdeaua de la balcon. Și iarăși eu, lângă biblioteca maro. Îmi trec mâna ușor pe ea. Zâmbesc. Marginea bibliotecii e alunecoasă și, pentru o secundă, am impresia că mâna mea e o sanie care alunecă pe derdeluș. În dreapta mea, în mijlocul sufrageriei, e o masă mare, cu șase scaune în jurul ei. E acoperită de o față de masă de catifea roșie. Nu știu de ce, dar mi se pare nedrept că masă să stea așa singură în mijlocul camerei, pe când toate celelalte părți de mobilă stau pe câte lângă un perete. Uite, îmi zic singură în gând, patul, biblioteca, televizorul, toate sunt ocrotite de pereți. Doar masa stă singură aici în mijloc, fără nimeni care să o protejeze. Simt nevoia să am grijă de ea, dar, în secunda următoare observ scaunele din jurul ei, aproape ascunse sub fața grea de masă și mă liniștesc. Masa nu e singură. Are companie. Un gând nu-mi dă pace, însă. Scaunele par mult mai mici decât masa. Nu cred că ar putea să aibă grijă de ea, în caz că ceva rău i s-ar întâmpla. Masa apără scaunele. Pe ea cine o apără?

Un gând țanțoș îmi trece din minte și eu îl îmbrățișez cu bucurie. Eu o să apăr masa. Dacă i se întâmplă ceva, am eu grijă de ea. În timp ce-mi asum rolul de apărător și salvator al mesei neajutorate din mijlocul sufrageriei, pumnul mi se închide instinctiv. Îmi privesc uimită cele cinci degete, care s-au închis ermetic, doar pentru că m-am gândit că vreau să apăr ceva. Pentru o clipă uit de masă. Faptul că degetele mele s-au încleștat într-o clipită, doar pentru că am gândit că vreau să apăr pe cineva, mi se pare, deodată, demn de toată atenția. Realizez că am VRUT să gândesc un gând, dar NU am VRUT să închid pumnul. De ce am strâns pumnul? Eu nu m-am gândit la pumnul meu. M-am gândit la masă. Că vreau să o ajut.

 Un gând nou îmi apare, clar, limpede, că un desen bine conturat. Oare, ca să pot apăra pe cineva, nu am nevoie de forță? Ba da! Și pumnul meu nu e mai puternic decât palma? Ba da! Înseamnă că Mâna  MEA a știut la ce m-am Gândit EU. Înseamnă că în pumnul meu e toată forța de care am nevoie, ca să apăr masa.

În timp acesta, îmi privesc pumnul încleștat. Degetele încep să mă doară de cât de tare le țin strânse. Și, cu cât mai tare mă dor, cu atât le apăs mai tare. Pentru că vreau să am un pumn puternic, cu o forță foarte mare, că să pot să apăr pe oricine, nu doar masa din sufragerie. Aici e forță mea?, mă întreb în timp ce îmi privesc curioasă pumnul. Îl privesc cu aceeași curiozitate cu care priveam bibelourile din bibliotecă, puțin mai devreme. Unde o fi forța, că eu nu văd nimic? Uite cât de tare strâng pumnul, nu poate să încapă nimic aici.

Contrariată, îmi deschid pumnul și îmi privesc palma micuță, brăzdată de trei linii clare și multe altele abia vizibile și înroșită în patru locuri de unghiile degetelor pe care le strânsesem prea tare în pumn. Uite, aici ar putea încăpea orice, că e loc. În palma mea intră orice. Eu pot să văd. Poate intra și forță și orice. Dar, dacă strâng degetele, nu mai încape nimic. Că eu pot să strâng foarte tare pumnul. Și atunci, nu mai încape chiar nimic. NIMIC- NIMIC. Nici măcar aerul. Unde să încapă aerul, dacă eu apăs tare tare și nu mai are loc nimic? Nici măcar un punct.

Pumnul meu e iarăși strâns. De parcă strânsoarea ermetică ar gândi aceste gânduri, nu eu. Și, cu cât gândul gândește mai puternic că pumnul e strâns de nu mai încape nimic acolo, cu atât pumnul se strânge mai puternic, de parcă ar gândi singur. Dar, în timp ce gândesc la pumnul meu strâns și îl și strâng, eu observ și gândul și pumnul și văd și în mijlocul gândului, și în mijlocul pumnului. Și simt că, deși eu am gândit că am în pumnul strâns NIMICUL (și chiar și gândul meu a gândit asta, ba chiar și pumnul meu a gândit o dată cu gândul meu că a prins între degete NIMICUL), simt că nu are cum să fie așa. Nu poate fi așa ușor. Cum să NU mai fie CEEA CE ESTE, atât de ușor CEEA CE NU ESTE? Cum să transform totul în nimic, doar fiindcă închid eu mâna mea? I-adevărat că eu cred și știu că nu mai e nimic în pumnul meu, nici măcar aer, fiindcă eu strâng pumnul foarte tare și nu mai este loc pentru nimic, nici măcar pentru un punct negru, dar oare chiar ar putea să nu mai existe nimic acolo, în pumnul meu? Aș putea spune că am nimic la mine în pumn? Când mă gândesc la toate gândurile de până acum, n-am greșit nimic în ele. La fel cum știu că pumnul meu are cinci degete, așa știu că în el nu poate încăpea ceva, deci în el nu e nimic. Nici aer, nici măcar un punct negru. E un fel de abis. Abisul e tot ceea ce nu există. Fiindcă dacă abisul ar exista, ar încăpea în mâna mea.

Pumnul mă doare rău și, după ce îl deschid, îmi scutur degetele amorțite. Sunt foarte neliniștită acum, când am descoperit că pot să întrerup tot Universul, doar dacă strâng eu pumnul meu. Ceva nu mi se pare în regulă, însă. Bietele mele degete, încă mă dor de cât de tare le-am strâns. Nu e de ici de colo, totuși, a trebuit să mă asigur că în pumnul meu nu mai încape nimic.

Dar dacă, oricât de mult aș apăsa eu pumnul meu, o fărâmă de aer ar mai avea loc? Poate că eu nu pot să văd cu ochii mei, dar sunt sigură, că undeva, printre liniile mele din palmă, aerul tot poate să intre. Eu nu pot să văd, dar o furnică poate. Și-atunci, dacă eu nu pot să văd, dar o furnică, sau o insectă sau un animăluț și mai mic de atâta poate să vadă, înseamnă că nimicul nu poate să existe. Pentru că mereu o să fie ceva mai mic decât mine care poate să vadă ceea ce eu nu pot să văd. Sau să gândească ceea ce eu nu pot să gândesc. Cred că există ceva care poate vedea sau gândi lucruri de un milion de ori mai mici decât un punct negru. Sunt convinsă de asta! Eu pot să gândesc că există lumi din ce în ce mai mici decât un punct negru. Eu pot să gândesc asta! Chiar dacă nu putem vedea lucruri mai mici decât punctul negru! Daaaa… Căci nici gândul meu nu-l văd, măcar. Nu-l văd așa cum îmi văd pumnul. Dar dacă nu ar exista gândul meu, n-aș ști că îmi văd pumnul. Fiindcă n-ar fi gândul despre pumn și nici cuvântul pumn n-ar exista. Și , de fapt, n-ar exista nimic, dacă n-ar exista gândul.

Mă simt învăluită, brusc, într-o lumină blândă, plină de căldură. Mâna mea, biblioteca maro și lucioasă, fotoliile și canapeaua verde, orologiul cu cuc, tablourile, bibelourile, televizorul alb-negru-, perdeaua albă, lustra, masa din mijloc și scaunele, întreaga sufragerie și parcă întregul Univers sunt cuprinse și mângâiate de o lumină caldă, zâmbitoare. Simt această prezență plină de dragoste. Simt această iubire mângâitoare, care mă cuprinde de afară și dinăuntru, în același timp. Aerul vibrează cu bucurie. Totul e plin de lumină scânteietoare. Totul. Totul. Unde e nimicul? NIMICUL NU EXISTĂ. Dincolo de gânduri, dincolo de ceea ce simt, dincolo de cuvinte, dincolo de ceea ce văd, mi-e clar, dintr-o dată, că în sus sau în jos, în stânga sau în dreapta, deasupra cerurilor și soarelui (sau de un milion de ori peste Universul nostru atât de mare) sau înăuntrul unui punct negru (sau de un milion de ori mai mic decât pot eu să văd un punct negru pe o foaie albă de hârtie), oriunde m-aș putea eu gândi în timpul zilei sau când dorm, dincolo de toate și în orice, EXISTĂ CEVA. CEVA CE ESTE CEEA CE ESTE ȘI NU DEPINDE DE NIMENI. CEVA CE NICIODATĂ NU POATE SĂ NU FIE, PENTRU CĂ ESTE. Ceva ce ne învăluie pe toți. Și pe mine, și pe mama mea, și pe tatăl meu și pe surorile mele și pe fratele meu și pe toți oamenii pe care-i cunosc și pe care nu-i cunosc. Și pe oameni și pe animale și pe copaci și pe toate lucrurile de pe pământ și din Univers. Ceva care învăluie absolut tot ceea ce cunoaștem și nu cunoaștem. Învăluie ceea ce gândim și ceea ce vorbim. CEVA CARE NE IUBEȘTE ȘI NE MÂNGÂIE. Așa cum simt eu, la cinci ani, stând în sufrageria mea, din apartamentul de strada Gheorghe Racoviță.

Aproape că plâng. Iubirea care mă învăluie și pe care o respir, e atât de delicată și de diafană, încât o rază de soare poate părea dureroasă în comparație cu ea.

Ușor ușor, lumina se disipează. Totul pare la fel. Camera, eu. Privesc în jur cu atenție. Nu vreau să mă gândesc la ceva anume, căci mi se pare că știu totul. Așa cum există lucruri care sunt, deși eu nu le știu sau nu le văd, așa există și gânduri care sunt gândite, dar nu de mine. ȘTIU CĂ AM FOST GÂNDITĂ DE UN GÂND CARE NU ERA AL MEU ȘI, PENTRU O CLIPITĂ, AM PUTUT SĂ GÂNDESC ȘI EU ACEST GÂND.

Ochii îmi cad pe masa din mijlocul camerei. Simt pentru ea o dragoste nesfârșită. Pentru că acum știu că ea nu are nevoie să fie apărată. În masa din sufragerie există ceea ce este, așa cum există și în mine. Acum știu. În fibrele și în toate punctele din masă, există acel ceva plin de dragoste, așa cum există și în mine. Masa nu poate vorbi, dar eu cred lemnul din care e lucrată poate șopti ceva, într-o limbă pe care eu, din păcate, nu pot să o înțeleg. Cred că masa are și ea gândurile ei, numai că eu nu le pot pricepe. Dar dacă acea lumină frumoasă există și în mine și în această masă, nici nu mai e nevoie de gânduri sau de cuvinte, ca să ne putem înțelege. E de ajuns să iubesc această masă, acoperită cu o față de masă de catifea roșie, că dacă o iubesc, pot s-o înțeleg. Ba chiar, mai mult de atât, dacă eu iubesc această masă, nici nu trebuie s-o înțeleg. Și va fi bine. Masa din sufragerie nu se va mai simți singură. Și nici eu nu voi mai fi singură vreodată. Căci suntem cu toții, împreună, învăluiți în Iubire. Nu e nevoie de pumn strâns. Acum știu asta. Nu e nevoie de forță, că să fim în siguranță. E nevoie să ne lăsăm iubiți și să iubim. Din toată inima. Și fără frică. Așa cum iubesc eu această masă din sufragerie. Când am cinci ani. Și când știu că CEEA CE ESTE NU POATE FI DECÂT CEEA CE ESTE, NICIODATĂ NIMIC.

 

Carmen Lilu, aceeași 🙂

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.