Sharing is caring!

Fac eu ce fac, și reușesc să stârnesc pasiuni. Pulsiuni. Deja încep să mă obișnuiesc cu asta. Dacă la început am fost șocată de felurile în care reacționează cineva când îi este atins punctul sensibil, și mai ales cât de ușor de inflamat e acest punct sensibil, acum am ajuns să fiu familiară cu toate apelativele din lume.

Că așa reacționează omul când se simte atacat. Și omul se simte cel mai tare atacat atunci când depistează un set diferit de credințe. Așa a fost tot timpul. Ne-am călcat în picioare pentru a apăra seturi de credințe. Pentru că ele formează imaginea Eului nostru. Iar Eul trebuie apărat tot timpul, altfel poate muri. Ne-am jignit, torturat, ne-am ucis între noi. Și o facem în continuare. Ca niște evoluați ce suntem, că dacă e să mă iau după discursurile vânzătorilor de iluzii spirituale – cică suntem de-a dreptul inundați în valuri de lumină d-aia distilată. Pfff..

Cel mai tare mă distrează postările în care se certifică așa, gen – ”vedeți că eu sunt mare paranormal și văd chestii” – valuri de lumină și iubire cu care ne cadorisesc extratereștrii sau, mă rog, ”ființele de lumină care ne veghează și ne dau cu lingurița bulișoare de iubire”. Că noi de unii singuri nu suntem capabili. Dar avertizează că aceste valuri nesperate de lumină vin cu disconfort psiho-emoțional, și descriu simptome diverse ale nevrozei în toată splendoarea sa. Uite-așa, de ani buni avem scuza perfectă pentru ieșirile noastre din decor direct pe arătură. Cică se curăță chestii.  Deci nu că suntem niște nevrotici penibili care se dau cu fundul de pământ, nu, dadeunde, noi suntem speciali, noi suntem atinși de lumina aia șmecheră și d-aia.

Pentru că Eul, structura aceea a aparatului psihic ce conturează persoana, o delimitează de restul, Eul are reflexe bune. Își apără imaginea construită cu orice preț. Ne apărăm defectele cu pumnii și picioarele. Și seturile de credințe.

Spiritualizați sau nu – există tendința asta de a ne exonera de responsabilități. Întotdeauna există ceva sau cineva din spate, care face jocurile. Jocurile sunt făcute, iar noi stăm pe margine și facem analize. Analiza morcovului turtit din pădurea adormită. Și asta ne asigură locul din față, ăla de VIP. Că asta-i tot ce contează, până la urmă. Nu e ca și când vreodată am ridica vreun deget să ajutăm sau să facem ceva, orice, dadeunde, păi asta ne-ar scoate din zona de confort, ce naiba. Nu. Facem analiza morcovului. E suficient pentru a ne asigura doza de importanță necesară supraviețuirii. Așa supraviețuiește Eul, prin importanță. Altfel rămâne nediferențiat, moare.

Este fascinant. Pentru a ne apăra o convingere de care suntem atașați – suntem dispuși nu doar să fim mitocani, agresivi, dar mintea pur și simplu ignoră tot ce nu se potrivește scenariului ales. Nu că ignoră intenționat, nu captează. Nu captează. Sunt conexiuni neuronale logice care efectiv nu se produc. Și mintea conștientă este exonerată de orice responsabilitate cu această ocazie. Atât înțelege ea. Normal, ea, mintea conștientă nu va accepta niciodată că există ceva ce nu a captat, doamne-ferește. Noi, fiecare în parte, suntem cei mai deștepți, cei mai abili, cei mai profunzi din câți există.

Pentru a apăra teoria conform căreia America lovește Siria cu scopuri meschine, pe pagina mea s-au perindat teorii diverse. Cel mai important, Siria nu deține arme chimice. America posibil să aibă scopuri meschine, nimeni nu contestă asta. Dar asta chiar contează atât de tare, mai tare decât faptul că această intervenție se impunea din orice poziție? Pe bune că atât de orbiți de teoriile conspirației suntem, încât ignorăm cu desăvârșire că în țărișoara aia se moare cu spume la gură? Dar ce-or fi avut, mămică? Mâncară șaorma stricată? Se stricară la stomăcel pe bază de stres?

Aș face un scenariu morbid. Doar de dragul ipotezei, că nouă ne plac ipotezele. Nu contează faptele în sine, chiar nu contează, ipoteza este mama lor. Cuplarea informației brute la baza de date proprie, interpretarea ei.

Deci să zicem că suntem noi în Siria. E drama noastră. Noi trăim acolo. Hai, intră, poftește, fii acolo. Trăiește drama, nu sta pe margine, intră, fii sirianul de rând, unul dintre milioanele. Simte disperarea, simte frica de moarte, ce gust are? Cum e viețișoara? Nu ieși, rămâi acolo, mai stai puțin. Hai că poți, ăia bieții, pot de vreo șapte ani. E drept, s-au tot împuținat. Ce ușor se moare…. Unii se tem de o dâră de praf pe mânușițele sterilizate de microbi, alții se tem de bombe. Fiecare cu morțile lui, nu? Hai să vedem cum e pe la ei, ăia despre care tot ne dăm cu părerea, ca niște analiști profunzi ce suntem. Că la teorie suntem ași. Numai practica ne-a ucis tot timpul. Deci ești sirian, da? De șapte ani trăiești calvarul. În fiecare dimineață te trezești cu aceeași frică, în fiecare noapte adormi cu aceeași dorință – să nu fii ucis în somn. Ești acolo? Poți? Cum e? Ia zi, nu speri deloc, dar deloc – să intervină cineva, să oprească chinul? Nu? Deloc? Adică, tu calculezi în mintea ta – ”Bă, ăla dacă se bagă – e pe interes, dă-l în viața lui, ce se bagă, huoo!” Nu, prietene, nu de la căldurică de-acasă de la tine unde dai cu piciorul în podea că ți-e foame, vrei să ți se servească mâncărica la pat că te doare spatele de la statul la calculator, și ți-e lene să exiști, nu, de-acolo tati, din Siria. Maică-ta a fost ucisă acum trei ani când venea de la piață, frate-tu ți-a murit în brațe anul trecut, s-a zbătut ca peștele pe uscat până a închis ochii, a vomitat, a defecat, avea spume la gură. N-a mai ajuns la spital, dar tot aia era, verișoara ta a ajuns la spital, iar spitalul a fost bombardat. De-acolo. Zi că te interesează cine, cu ce interes intervine. Zi că vrei să nu se bage nimeni, că puterea contează. Zi că faci analiza mizei economice, și strâmbi din nas – nuuuu, nu-i ok, să nu se bage nimeni, lasă, frate, murim dar măcar nu scăpăm.

Mecanisme ale Eului. Atașamentul față de un set de credințe cu implicații majore în toată economia ființei tale, că de la teoria conspirației de la care ai ajuns într-un anumit scenariu, tu ți-ai creat aplicații pe tot spectrul cogniției. De aceea trauma emoțională se discută până se plictisește, pentru că ea și-a creat aplicații pe toată suprafața trăirilor, nu doar izolat.

Uite, exemplu. Să zicem că mai demult ai fost bătut crunt de trei colegi de școală. Era o zi călduroasă de mai, câte un nor răzleț acoperea din când în când soarele, dar asta nu știrbea cu nimic farmecul atmosferei, aerul era ușor umed ca și când s-ar pregăti de o ploaie de vară, și puternic înmiresmat de la crinii proaspăt înfloriți , voi jucați fotbal în curtea școlii, ei au sărit peste tine cu pumnii și picioarele înainte să apuci să-ți ferești capul, ai primit un pumn în nas care te-a amețit, vezi în ceață, dar mirosul de crin a devenit chiar mai puternic, în spatele vostru este o pompă de apă care picură, în dreapta sunt ferestrele de la clasa ta, larg deschise, auzi gălăgia veselă pe care o fac colegele relaxate, habar ne-având de drama prin care tocmai treci.

A fost, a trecut. Numai că tu nu știi de ce ești alergic la crini. Ți se înfundă nasul și simți că amețești. Și de fiecare dată când simți aerul curat, puternic, ușor umed de vară, te dor articulațiile. Ești meteo-sensibil, desigur. Detești grupurile de femei adunate pe terase sau oriunde, le consideri niște ipocrite sfidătoare, niște frivole, niște insensibile. Nu ții niciodată fereastra larg deschisă. Ți se pare că intră tot praful în casă, te trage și curentul, te mai vede și toată lumea. Ești vulnerabil. Ferestrele tale stau mereu deschise doar vertical. Ai și tu piticii tăi. De câte ori auzi apă picurând simți o frustrare de-a dreptul inexplicabilă. Sunetul acela nu-ți place și pace. Nu suporți, e picătura chinezească. Îți place să mergi cu băieții la fotbal, săptămânal. Pe teren ești foarte agresiv, și te mândrești cu asta. Cine se supără – e pămpălău.

Am dat exemplul traumei pentru că este extrem, și mai ușor de expus spectrul pe care se poate întinde o chestie despre care ai puține amintiri, de altfel. În amintirea ta conștientă nu mai există detaliile de decor și atmosferă din timpul acelui incident. De fapt, nici măcar atunci nu ai fost atent la ele. Dar ele toate au fost captate în Subconștient.  Unele direct în zona de Inconștient. Așa funcționează aparatul psihic.

Acuma, un set de credințe are ample implicații în toată gama de trăiri personale, toate se interconectează cu toate, se deduc unele din altele, se generează unele pe altele. Omul cu o anumită structură psihologică la bază, impresionat inițial de teoria conspirației mondiale – și-a creat o întreagă poveste de viață, un întreg sistem de valori, nu e doar o informație neutră. E vorba de viață și de moarte, e dramă, e pericol, ne vor îngenunchiați apoi morți. Nu să poate.

Majoritatea avem vieți comode. Foarte comode. Noi habar n-avem ce-i greul. Noi ne plângem că n-avem bani să ne facem un concediu în Maldive, sau că ne-a ieșit un coș pe frunte. Ca nație avem demonii noștri – oglinzi vii ale suflului comun – unul bolnăvicios, corupt, dement, dement, psihopat. Ăștia suntem ca tot unitar. Nimeni nu-i exonerat, nimeni. Mentalul colectiv e format din fiecare în parte în egală măsură. Unul prin ceea ce face, unul prin ceea ce nu face, toți împreună prin suma energiilor individuale. Ca aerul dintr-o casă. Chiar dacă în bucătărie miroase a cartofi prăjiți, în sufragerie a fum de țigară, iar în dormitor a bețișor de salvie. Aerul din casă este o combinație din toate aromele din toate încăperile, e același peste tot, oricum, nicio încăpere nu se videază.

Și acesta este mentalul colectiv. Suma emisiilor individuale. Noi toți într-un tot omogen. Și, deocamdată – acesta este totul care suntem: scuipăm, înjurăm, jignim, ne dăm cu fundurile de podele – pentru seturi de credințe. Intrăm în filme cu scenarii absolut tembele, ne smulgem părul din capete, ne revoltăm – pentru idei. ”Ideea că”

Aproape incapabili să ne mai punem în pielea aproapelui nostru. Din ce în ce mai goi de umanitate. Robotizați. Mașini de gândit, strategi, demascatori de adevăruri impersonale. Impersonali. Oamenii au devenit cifre. Câți prieteni am pe facebook, câți morți sunt în Siria, câți conduc lumea din umbră, etc… etc… Numere. Totul este din ce în ce mai impersonal. Ăia de la…. ăia din….. ăia care…..

Altfel, mari strategi. În idei, cu fapta mai ușurel. Statul pe margine e sport internațional. Analiza morcovului turtit din pădurea adormită. Oamenii sunt cifre. Bombele sunt cifre. Imagini familiare din filme de acțiune. Filme. Nimic tangibil. Idei. Impersonale. Totul este din ce în ce mai impersonal. Ca orice activitate virtuală.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.