Sharing is caring!

Șapte miliarde pe pământ. Toți la fel. Un creier, o inimă,  un ficat, doi plămâni, doi rinichi, două mâini, două picioare, câte cinci degete la fiecare, o gură, un nas, doi ochi, două urechi. La fel, toți.  Cu excepția patologiilor, desigur, de aceea se și numesc patologii, pentru că deviază de la construcția-șablon. Toți la fel.

Unii fac chestii de o importanță covârșitoare pentru întreaga omenire, alții fac chestii la limita unei minime moralități general acceptate, alții fac crime contra umanității. Aceeași structură – două mâini, două picioare, aceleași organe, așezate în același fel. Unii sunt foarte fericiți, unii sunt foarte triști. Unii sunt căldicei toată viața lor. Nici fericiți, nici triști, nici implicați, nici izolați, nici activi, nici inerți. Unii fac tot ce își propun cu ușurință, unii duc lupte interminabile cu ”soarta” și ”norocul”.  Unii au țeluri impresionante, unii își trăiesc viețile în virtutea inerției – poate dă Dumnezeu, poate nu. Unii reușesc tot ce își propun, unii nici măcar nu-și propun, convinși că viața este un lung șir de eșecuri.

Care este diferența dintre unii și alții?

Toți suntem la fel. Un creier, o inimă,  un ficat, doi plămâni, doi rinichi, două mâini, două picioare, câte cinci degete la fiecare, o gură, un nas, doi ochi, două urechi. La fel, toți. Până și aparatul psihic este la fel. Aceleași condiții de funcționare. Aceleași procese. Senzație, percepție, reprezentare, gândire, memorie, imaginație. Aceleași simțuri. Văz, auz, miros, gust, tactil, kinestezic. Abia aici începem să ne diferențiem oarecum, în sensul că avem tendințe diferite de a interpreta realitatea, dar funcția rămâne aceeași pentru toți. Așa cum inima bate uneori diferit, în funcție de stilul de viață al omului, de patologiile sale, etc.. dar ea bate. La toți. Doar ritmul diferă. Care este diferența dintre unii și alții? Aceeași structură, aceleași funcții. Fără discursuri moarte despre șansă, noroc, condiții, bla-bla. Sunt pline cărțile și ziarele de povești despre oameni de succes din varii domenii care au reușit totul pornind de la nimic. De la sărăcie, copilărie tristă, handicapuri fizice, etc..  Condițiile, șansa, norocul, chestiile astea par să stea la dispoziția oricui, indiferent de mediul în care se naște, de viața pe care o duce – cu cei doi plămâni ai săi, cei doi rinichi, ficatul, inima, creierul – toate în același loc, fix acolo unde sunt la toată lumea. Cu aceleași funcții.

Aceleași tipuri de organisme vii se trezesc dimineața – unii pregătiți de succes, unii pregătiți de eșec. Și fiecare își îndeplinește cu sfințenie scopul. Cel pregătit de succes – are succes. Cel pregătit de eșec – eșuează.

Nicio diferență. Aceeași funcție. Programarea

Fiecare om în parte dispune de aceleași funcții ale organismului în toată complexitatea lui. Inclusiv ale aparatului psihic. Mai merge vorba prin târg că dom’le, ăla e mai dotat, e mai cu moț…. există oameni care, din legume ce au fost, și-au recăpătat 100% funcțiile. Ce dotare? Părți din creier varză. Centri deteriorați definitiv.  Totuși, creierul a colaborat în sensul intenției omului, s-a reconfigurat, funcțiile centrilor deteriorați au fost preluate de alți centri, oamenii ăia din nimic au reușit totul. Alții sunt dotați cu IQ-uri mari și își trag zilele după ei ca pe niște poveri. Zac. Care este diferența dintre unii și alții?

Se face un mare caz pe liberul arbitru

Unii zic că-l avem, că ni l-a dat Dumnezeu, alții zic că nu-l avem, că ultimele experimente în neuroștiință arată că impulsul acțiunii  există în creier cu câteva secunde înaintea luării deciziei în sensul respectivei acțiuni. Totuși, nu s-au luat în calcul diferențele de frecvență dintre instanțele psihicului. Decizia conștientă este luată întotdeauna prin filtrele bagajului informațional din subconștient, respectiv inconștient. Inconștientul cu informația brută – toți biții parcurși de-a lungul existenței – și subliminal și conștient – un fel de akashă a omului dacă vrei, respectiv Subconștientul cu tiparele prestabilite, cu sinapsele de elecție, cu partea foarte tehnică a organizării acestor miliarde de informații pe care omul le cumulează și le generează de-a lungul vieții sale.  Toate cele trei instanțe ale psihicului funcționează simultan, niciuna nu se oprește ca să-i lase spațiu celeilalte, pentru că doar simultaneitatea lor asigură funcționarea în integritate. Imaginează-ți dacă funcția subconștientă s-ar opri câtă vreme ai fi în stare de veghe. Cum ai mai ști să-ți legi șireturile, să scrii, să mănânci, să conduci mașina? N-ai mai ști. Că toate astea și multe altele sunt tipare învățate, de care se ocupă instanța subconștientă a psihicului tău. Adică tu, în mod conștient nu îți mai bați capul cu ele, le faci fără a le calcula, fără a le învăța din nou și din nou, de fiecare dată. Le faci cu ochii închiși și uneori fără să te folosești de atenție. Ai deja tiparele respectivelor acțiuni, le manifești la intenția ta conștientă. Adică nu te trezești legându-te la șireturi de câte ori vezi pantofi în apropiere, că așa-i tiparul. În fine, ideea este că cele trei instanțe, fiecare cu treaba sa, funcționează simultan, pe frecvențe diferite ale aceluiași creier. Decizia conștientă este întotdeauna precedată de cea inconștientă, procesată de subconștient. Abia apoi este livrată zonei conștiente. Există liber arbitru. Interpretarea termenului depinde de modul în care înțelegi Totul ca structură omogenă. Dacă crezi că totul se rezumă la instanța conștientă a aparatului psihic – atunci, într-adevăr, nu, nu ai liber arbitru, ești sclavul propriilor tipare cognitive, sclavul propriului haos inconștient.

Apoi, dincolo de discuțiile complicate despre instanțele psihicului, cu frecvențele sale, s-a mai făcut un experiment. Același cercetător care a condus primul experiment în anii ’70 – ’80 – Benjamin Libet. Cercetatorul le-a cerut voluntarilor sa-si propuna sa indoaie un deget, atunci cand doresc, dar imediat ce devin constienti de aceasta decizie, sa se opuna si sa nu demareze actiunea. Neurologul a descoperit ca activitatea cerebrala a voluntarilor, care debuta inainte de indoirea degetului, inceta imediat in clipa cand acestia decideau sa nu treaca la actiune.

Mhm. Deci suntem sclavii zonei inconștiente doar câtă vreme nu decidem altfel. Deci totuși această instanță conștientă nu este chiar așa inutilă în tot procesul ăsta numit viață. Deci orice schemă comportamentală sau psihică de orice fel – poate fi prelucrată în orice moment decidem. Numai să decidem. Asta e singura chestiuță.

Decizia

Viața are un prost obicei de a se curge pe sine indiferent de condiții. Ea este un colos de informații derulate încontinuu prin impulsuri electro-magnetice. Cei mai mulți o luăm ca atare. Cum dă Dumnezeu. Sau cum vrea soarta. Sau cum se poate. M-am născut sărac – voi muri sărac – gen. Cu aceleași funcții – unii iau decizia să meargă în bătaia vântului, alții iau decizia să se folosească de vânt pentru a se îndrepta în direcția dorită. Cu aceleași funcții, decizii diferite. De data aceasta conștiente. Aici e puțin mai complicat, pentru că drumul cel mai comod este acela al rutelor prestabilite, unde conștientul este exonerat de muncă. Nu este exonerat de greutăți, nimeni nu este fericit cu neajunsurile sale pe orice plan. Dar este exonerat de muncă. Totul vine de-a gata. Așa e să fie. Și așa este. Instanța subconștientă nu este una de decizie, sau de discernământ – bine – rău, frumos – urât, decent – indecent, corect – greșit, etc. Aici s-au format inițial niște seturi de credințe, care au creat la rândul lor seturi de reacții prestabilite, și când spun reacții mă refer la toate procesele sinaptice existente în creierul uman. Vrei un exemplu? Ce sentimente, ce gânduri, ce trăiri ai atunci când simți un anumit parfum, sau auzi o anumită melodie, sau vezi un anumit simbol, sau ești atins într-un anumit fel?  Spre exemplu pe mine mirosul de lăcrămioare mă transpune instant în amintirea curții bunicului meu patern, în zile de vară însorite, simt instant bucurie, pace interioară, plăcere, libertate. Atunci când eram copil și bunicul meu încă trăia, eu petreceam timp din vacanțe singură, fără părinți, la Aleșd, la bunicul meu. În curte avea o adevărată ikebana. Într-un colțișor avea un paradis de lăcrămioare. Mă lungeam printre ele și inhalam parfumul lor ore-ntregi. Simt iarba moale, aerul curat, călduț, mângâietor, văd sutele de clopoței albi în ciorchini magici, înconjurați de frunze protectoare, aud ciripit de păsărele vesele, vivace. Acolo sunt liberă să simt, să gândesc și să fac ce vreau eu, deși bunicul este un om aspru, iar discuțiile sale cu părinții mei mustesc întotdeauna conflicte ascunse. Chestia asta mă apropie de el, deși îi port un fel de respect asociat cu frică. Și eu mustesc conflicte cu părinții mei, suntem la fel. Și acolo sunt liberă. Pot petrece toată ziua și toată noaptea printre florile acelea minunate, lungită, în picioare, sărind într-un picior sau stând în cap dacă doresc. Pot cutreiera orășelul oricând doresc de una singură, fără nicio restricție. Pot să mă joc cu vecinii sau să citesc o zi întreagă dacă vreau. E cum vreau eu. Pot să mănânc ce și când doresc eu, sau, mai exact – pot refuza mâncarea ori de câte ori doresc, fără să declanșez nicio tragedie. Culmea, pentru că nu sunt obligată să mănânc, respect cele trei mese ale zilei, și nu strâmb din nas la nimic. Totul este delicios la Aleșd. Sunt liberă să fac ce simt eu, să simt tot ce simt fără să mă auto-cenzurez, fără teama de repercursiuni, și e liniște. Orășelul e liniștit. Aerul e blând. Cerul e senin. Părinții mei nu sunt acolo. Nimeni nu se ceartă, nimeni nu-mi inspiră teamă, nimeni nu mă forțează să fac nimic, e pace. E liniște. E bucurie. E libertate. E plăcere. Creierul meu a asociat toate acele sentimente cu mirosul de lăcrămioare. S-a format o rută neuronală. Ori de câte ori simt mireasma lor, simt și emoțiile asociate. Nu aleg să fac asta. Nu e o decizie conștientă. E un tipar dintre miile de tipare din instanța subconștientă a aparatului meu psihic. Eu nu muncesc cu instanța conștientă pentru starea mea de bine din acel moment. Ea vine în virtutea unor conexiuni deja formate.

Toate, absolut toate informațiile procesate de-a lungul vieții – gânduri, emoții, reacții, alegeri, întâmplări – toate au o rută prestabilită inițial, și o cale de reconfigurare. În asta constă diferența, singura diferență. Toți suntem la fel. Aceleași trupuri, aceleași funcții. Aceleași posibilități. La distanță de o decizie. Conștientă. Desigur, nu e simplu. Decizia se ia de foarte multe ori pe moment. Se ia și se lasă în aer. De-acum încolo nu mai vreau să sufăr în dragoste. Sau nu mai vreau să fiu umilit la muncă. Sau nu mai vreau să fiu sărac. Sau nu mai vreau să fiu gelos. Sau nu mai vreau să fiu înșelat. Sau … numește tu. Milioane de decizii. Luate cu aceeași minte a pierzătorului. Nu mai vreau să. Punct. Să se ocupe Dumnezeu de asta. Universul. Și nu este atât de simplu. Acest ”Nu mai vreau să” face parte din același tipar cu care rulezi de când te știi. Negația este întărirea afirmației. Și apoi chiar și afirmația este inutilă de una singură. O zici și-o lași la voia sorții. Să se ocupe Universul de ea. De parcă Universul ăsta ar fi vreun omuleț bun la toate a cărui unică preocupare ar fi să te servească fix pe instanța cu care funcționezi cel mai incoerent din toate instanțele tale. Știu, majoritatea credem că maximul de coerență stă în instanța conștientă a psihicului nostru. Greșim. Acolo este cea mai redusă cantitate de informație din toți biții de informație procesați într-o viață. Greul este fix dincolo. În zonele de stocare și executare. Diferența? O decizie distanță. O decizie fermă. Una acompaniată de acțiune. În loc să-mi imaginez cât de slabă sunt în fiecare zi, cu scenarii prăpăstioase care să-mi confirme slăbiciunea, eu pot alege oricând să-mi imaginez cât de puternică sunt. E dreptul meu să-mi imaginez tot ce-mi doresc eu. Și-mi stă în puteri să fac asta. La o decizie distanță. Imaginația produce aceleași impulsuri neuronale ca acțiunea. Tot neurologii spun asta. Pot crea sinapse noi, oricând. Nu trebuie decât să-mi aduc conștiența în zona aceea pe care o doresc manifestă. De cât mai multe ori posibil. Cu cât mai multă implicare. Emoție. Când am trecut de pragul deciziei ca afirmație efemeră – am făcut primul pas într-o poziție de putere în propria viață. Și, știm bine că toate funcțiile de decizie implică putere. Ai putere – decizia e susținută. N-ai putere – decizia ta este nesemnificativă. Câte decizii ai luat în viața ta? Câte s-au susținut în timp? De câte ori nu te-ai trezit dorindu-ți fix opusul a ceea ce îți doreai în urmă cu un an – doi? Acestea nu sunt decizii. Acestea sunt forme diverse de manifestare a aceluiași tipar. Vorba acelui banc: ”Te-aș ajuta, Ioane, dar nu-mi dai nicio șansă, trebuie să joci măcar odată…”

Toți la fel. Și cei care sunt fericiți, și cei care sunt nefericiți. Și cei care au succes și cei care eșuează constant. Și cei bogați, și cei săraci.  Și cei iubiți și cei părăsiți sau abuzați. Și cei buni și cei răi. Și cei frumoși și cei urâți. Și cei îndemânatici și cei neîndemânatici. Și cei respectați și cei umiliți. Toți la fel. Un creier, o inimă,  un ficat, doi plămâni, doi rinichi, două mâini, două picioare, câte cinci degete la fiecare, o gură, un nas, doi ochi, două urechi. La fel, toți. Până și aparatul psihic este la fel. Aceleași condiții de funcționare. Aceleași procese. Senzație, percepție, reprezentare, gândire, memorie, imaginație. Aceleași simțuri. Văz, auz, miros, gust, tactil, kinestezic. Mai departe – decizia personală. Singura diferență semnificativă.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.