Sharing is caring!

sursă imagine: Silvia Grav

 

”Nu ești capabil să…”; ”Nu ești în stare”; ”Nu poți” – vorbe spuse la ordinea zilei, indiferent de situație, la nervi, la glumă, la … nimic, pur și simplu dintr-un automatism semantic. Și asta este o agresiune, și, în principiu, toată lumea știe asta, așa, la nivel de concept. Adică atunci când ni se spune nouă, devenim reactivi, înțelegem destul de bine că nu-i de bine. Și… ce dacă? Și… așa mai departe.

Suntem agresivi, toți suntem, majoritatea habar n-avem, pentru că autoobservarea încă nu face parte din setul de valori învățat sau măcar dezvoltat în timp. Suntem prea ocupați să-i demontăm pe cei din jurul nostru față de care ne simțim vulnerabili. E o luptă pentru supraviețuire, atât. Nu vorbesc doar despre omul simplu, neatins de valul de dezvoltare personală, spiritualitate și alte trenduri pozitiviste. Știi ce se întâmplă? Degeaba iei teoria frumoasă, dacă nu miști măcar un degețel divin să aplici în practică. Și când mă refer la practică – nu am în cap discuțiile siropoase cu frații spirituali despre concepte luminoase. Nici la jumătățile de oră petrecute în poziții ciudate cu ochii închiși, într-o luptă de anihilare cu procesul inerent al gândirii. Jiu jitsu ideatic. Înainte de a lupta ca chiorul cu ceva, ar fi ideal să-ți cunoști adversarul. Să știi despre ce este vorba în toată lupta asta. Să înțelegi lupta, să știi ce înseamnă, ce implică, unde duce, care sunt variantele, alternativele.

Practic – să începi să te cunoști tu pe tine gol-goluț. Să-ți depistezi propriile automatisme, să te familiarizezi cu propriile forme de exprimare, de comunicare, de înțelegere a lumii în care ți-ai propus cu vitejie să ”dai cu sabia de lumină” (și alte clișee de genul). Apoi să ți le rezolvi, că nimeni nu-i perfect. Toți avem bubele noastre, toți plutim în aceeași ceață, n-are niciun farmec să lansăm arătătoarele către lume câtă vreme noi înșine suntem în picaj. Cu ce judeci lumea? Cine ești? Care-ți sunt mecanismele? Ai privit vreodată pe fereastră din tren? Nu-i așa că-i amuzant cum te poți înșela când pleacă trenul de pe loc, și tu crezi că cel care pleacă este trenul de pe șinele alăturate? Prin ce ferestre observi tu lumea? Cu ce automatisme o înțelegi? Cei mai mulți cred că au citit o carte și au devenit experți în viață și-n sfințenie. Își pun fețele de poker și recită în discuții libere – fraze stereotipe, toate spiritual corecte, și gata, s-au emancipat spiritual, s-au dezvoltat personal.

Săptămânile trecute, în prag de week-end, un terapeut își condiționa posibilii clienți, explicându-le că vine week-endul și majoritatea ”vor evada” la munte, la mare – dar toate acestea sunt alegeri greșite, superficiale, ”o irosire a vieții” pe plăceri compensatorii. Alegerea corectă fiind terapia, ba chiar singura care poate salva omul de chestii îngrozitoare, întrucât mai devreme sau mai târziu omul va ajunge obligat să apeleze la doctori, cheltuind sume astronomice.

Las și eu mai jos postarea integrală, este grăitoare ca tablou general al valurilor contemporane de înțelepciune.

 

”Buna dimineata! Mai e putin si s-a mai dus o saptamana lucratoare, o saptamana plina se stres si tensiuni de tot felul( fizice, mentale, sufletesti).

Dar vestea buna e ca se anunta inca un weekend insorit, numai bun pentru mult asteptata “evadare” la munte, la mare, in afara, etc(fiecare dupa posibilitati si preferinte). Dar oare e suficienta aceasta “evadare” pentru a ne elibera de tot stresul si problemele adunate in cursul saptamanii dar mai ales in decursul vietii? Din pacate, doar partial caci ca se “vindeca” doar ce s-a depus la suprafata; ceea ce s-a cronicizat si rascronicizat in sufletul, mintea si corpul nostru nu trece cu cateva bunatati, niste selfie-uri la malul marii, pe un varf de munte, la umbra unui palmier, s.a.m.d. Pentru asta e nevoie de terapie pe toate planurile(corporal, mental, emotional). Numai asa ne putem elibera de tot ce am acumulat de-a lungul vietii(boala fizica, furie, manie, suparare, teama, frustrare, s.a), de tot ce, daca nu facem ceva din timp, mai devreme sau mai tarziu, ne va obliga sa apelam la ajutor medical pe niste sume astronomice(consult, analize peste analize, tratamente si interventii cu aparate si medicamente costisitoare, s.a.m.d), lucru care inseamna de fapt inceputul sfarsitului.. Si atunci, se merita oare sa ne irosim viata pe atatea placeri aparent compensatorii? Va veti convinge ca NU! De acord, e cel mai minunat sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima si sa gustam din toate placerile vietii dar fara a uita sa ne ingrijim si intretinem in paralel mintea, corpul si sufletul; altfel, la un moment dat, ne paste suferinta, depresia, boala.

Gata, va las sa va bucurati de mangaierea soarelui dar nu uitati ca va astept la un tratament complet pentru toate suferintele, atat ale corpului cat si ale mintii si sufletului, tratament constand din MASAJ, REFLEXOTERAPIE SI REMEDII ALTERNATIVE(DIETOTERAPIE, FITOTERAPIE, CLISMOTERAPIE, MEDITATIE, ETC).”

 

Ai zice că este un rătăcit în lumea asta mare și plină de valori, dar nu e. Adică este un rătăcit, dar nu în sensul acela. E un rătăcit în sine, ca mulți, mulți, mulți alții. Zi de zi văd acest gen de dialectică în rândul terapeuților, și mă întreb cum naiba a devenit posibil ca spiritualii să fie mai agresivi chiar decât cei din industria farmaceutică sau oricare alte industrii făcătoare de miliarde?

 

Îmi pare rău că nu am salvat și comentariile schimbate cu terapeutul – minune. Mă nimerise postarea lui fix într-o stare ciudățică, probabil uitasem să-mi fac meditația de dimineață, și eram cu Egoul răzvrătit. Cel puțin asta a fost concluzia terapeutului, care mi-a servit un clișeu celebru ”Ai citit cum ai vrut tu, egoul e de vină, așa pățesc oamenii care nu meditează”. Și mai rău îmi pare că în primul comentariu nu i-am anticipat eu răspunsul, cuvânt – cu – cuvânt, și timpul de reacție. For personal fun.  Omul a reacționat în șablonul deja clasic, nu m-a surprins cu nicio virguliță. Crede cineva că i s-a aprins vreun beculeț cu privire la propriul șablon? Eu una nu-l pot bănui, deși după o bucățică de vreme am observat că și-a șters cu totul postarea. Cu siguranță nu pentru că l-a revoltat discuția din subsol, dadeunde. Ceea ce nu înțeleg eu este că ăștia fără Ego nu mai au legătură cu asumarea, responsabilitatea, siguranța de sine, claritatea, echilibrul. Ei au depășit toate nimicurile astea, sau ei sunt depășiți de ele, whatever, same shit. S-a șters, a trecut. Trăim în prezent, să nu-l contrazicem pe Osho.

 

Ca să închei apoteotic, omul, printre altele, mi-a explicat că stresul ne mănâncă pe toți, munca, neplăcerile vieții, toți suntem victime, toți avem nevoie de terapie. Atââââât, ce panamea.

Dumnezeu ne-a făcut niște impotenți penibili, ne-a lăsat în jungla asta umană printre alte specimene la fel de impotente, și i s-a rupt Lui mai departe despre cum ne descurcăm. Probabil e vreun gamer fiert pe drame, ne vrea pe toți distruși la final. Noroc că au răsărit ăștia, evoluații, terapeuții – minune, ca croitorașul cel viteaz, și sar să mai salveze pe unde pot din masa asta de victime.

”Nu poți”, ”Nu ești capabil”, ”Nu ești în stare să…” – spuse direct sau indirect, forme de agresiune practicate de toate categoriile de umanoizi, de la neamuri proaste, până la „evoluați”. Așa au învățat de când erau mici și li se spuneau chestiile astea la orice pas. Direct și indirect. De cele mai multe ori – culmea – din bună-voință. Părintele are tendința să-și protejeze puiul, și sunt atât de mulți care merg pe modelul ”Lasă că fac eu, tu nu poți, ești prea mic”. Adultul în devenire este programat spre neputință și micime, și nu puțini sunt cei care-și dau pumni în cap că odraslele lor scumpe au devenit niște paria, sau ”nu au noroc în viață”. Concluzie – ”Soarta e de vină”, ”Viața asta-i o curvă”, etc.

Viața-i grea, viața-i un teren minat, viața-i sursă de boală și suferință – cred și eu, la câți ”Nu pot” populează mintea trăitorului. Dacă-i spui că asta-i programare de trei lei – se supără – cine?? El?? Ce lume rea!

 

Fiică-mea are patru anișori jumate, și, de fiecare dată când fac curățenie sau mâncare – mi se bagă printre picioare și mă încurcă. ”Cu țe te pot azuta, mama?” De cele mai multe ori îmi vine s-o arunc pe geam și s-o trag înapoi după ce mi-am terminat treaba, pe care aș executa-o în maxim jumătate de oră dacă aș fi singură. De fiecare dată îmi cenzurez instinctele animalice și, în loc să-i fac vânt pe fereastră – îi dau sarcini. Am grijă să o laud de fiecare dată, și să îi mulțumesc pentru ajutor. Strâng după ea de-mi vine să fug în lume de multe ori, mai ales la bucătărie, când mi se bagă la maioneză, că nu se lasă prostită numai cu sarcini artificiale. Și-mi dau seama ce comod e să-ți incapacitezi copilul, ce nevinovat e de cele mai multe ori. Că te grăbești, că n-ai timp, că n-ai chef, că e prea mic, că nu poate, săracul, că n-ai răbdare, că… o mie și una de motive, toate bine intenționate. Numai că mințișoara la vârstele astea fragede e ca un burete – absoarbe tot, direct în zona responsabilă cu tiparele cognitive, pentru că creierașul copilului încă funcționează preponderent pe unde caracteristice acelei zone, și pentru că toate creierele din lume fac asta – își formează rute neuronale,  patternuri judicative cu care vor interpreta lumea mai apoi, fără eforturi conștiente de a găsi semnificații pentru fiecare lucrușor în parte. Așa cum se învață limbajul, mersul, mâncatul, spălatul, scrisul, cititul – toate sunt învățate odată, și apoi sunt auto-executate.

Mie tata la nervi îmi spunea mereu că sunt incapabilă să… diverse chestii, și că voi ajunge la coada vacii, ceea ce este un lucru grotesc, dar până la urmă și proștii trebuie să trăiască. Apoi era mama, care îmi arăta constant moduri în care ”nu se poate”. Nu doar ne spunea mie și fraților mei că nu putem, ci ne arăta exact rețeta neputinței. O executa perfect.

Cea mai mare parte a vieții mele a fost guvernată de ”NU POT”, chiar și după ce aflasem că ”SE POATE”. Nu știam cum să pot, pur și simplu mă depășea pe toate planurile. Știam perfect cum să nu pot, iar corpul meu, mintea mea – acționau în consecință, tiparul se autoexecuta fără stres. Ajunsesem să îl conștientizez cu o luciditate aproape sfâșietoare, și NU PUTEAM să-l schimb. Pur și simplu NU ȘTIAM CUM SĂ POT.

Lupta cu ”nu pot” nu a făcut altceva decât să-mi întărească această găunoasă convingere automată că… chiar nu pot. Mă agresam eu pe mine, dar agresiunea nu se rezuma doar la persoana mea cu care, de altfel, sunt liberă să ființez cum mă duce capul.  Neputința mea se revărsa cu generozitate asupra celor apropiați mie. Nu, nu că mă sprijineam pe alții, asta ar fi însemnat ca undeva, chiar și foarte ascuns – eu să fi crezut că SE POATE. Dar eu nu aveam credința asta. Eu știam doar cum NU SE POATE. Îi cunoșteam toate căile, toate submodalitățile, toate nuanțele, eram expertă în neputință. Aruncam venin în jurul meu, și nu eram conștientă nici cât negru sub unghie de toxicitatea mea. De unde să fi știut? Mi-am programat prietenii la neputință ani în șir. Nu-ți imagina că le spuneam că nu sunt capabili, nu s-a văzut așa ceva, aveam o aversiune declarată pentru ideea de neputință. Dar negarea nu făcea altceva decât să întărească această prăpastie existențială în manifest.

Prima dată când am devenit conștientă oarecum de faptul că SE POATE,  a fost dintr-o întâmplare. Nimic intenționat, nimic programat, nimic gândit, calculat, analizat. Aveam vreo 20 de ani și, evident, anxietatea mă priva de somn mare parte din noapte. Începusem să-mi fac un obicei de a mă liniști, și, în loc să număr oi, capre și alte animale (pentru că mă feream ca de necuratul de coada vacii…) eu îmi imaginam ore-ntregi cum conduc o mașină. Îmi imaginam din ce în ce mai elaborat. Apăsam accelerația, ambreiajul, frâna, opream la semafoare, luam curbe, intram pe drumuri lăturalnice, uneori ieșeam în decor, conduceam prin gropi ca să ajung pe malul Timișului, staționam, coboram din mașină, mă dezbrăcam, intram în apă, mă bucuram de liniște, de libertate, apoi mă urcam din nou în mașina mea imaginară și plecam din loc. Ajunsesem să-i dau formă precisă mașinii, culoare, miros. Era un BMW. Un ursuleț. Îmi plăcea la nebunie pe vremea aia. Așa că o conduceam în fiecare noapte, ore întregi, până reușeam să adorm.

Nicio clipă nu m-am gândit că scenariile din meditațiile mele terapeutice pot deveni realitate. În primul rând pentru că știam clar că NU SE POATE. Apoi, ai mei nu aveau bani să-mi cumpere o mașină, iar eu… eu lucram la o televiziune locală, plătită cu drepturi de autor – adică jalnic. Lucram aproape pe gratis.

De niciunde, din nimic, din neant a apărut o moștenire. O bucată generoasă de pământ la periferia orașului. De nicăieri efectiv. Mama a renovat apartamentul în care locuiam, și ne-a cumpărat la fiecare câte o mașină.

Nu am să uit niciodată, nu am cum, și acum am piele de găină amintindu-mi: eram cu fratele meu mai mic în piața de mașini, doar să vedem ce este pe piață, și de la intrare am văzut-o. Fix ca în imaginația mea de seară cu seară. Identică. Formă, culoare, îmbunătățiri, chiar și mirosul din interior. Ursulețul inventat de mintea mea era acolo, exact așa cum îl inventasem eu! Planul nu era să cumpăr atunci, nici măcar permis nu aveam. Am urcat la volan, am făcut o tură, scotea aceleași sunete, pedalele se simțeau exact ca în imaginația mea! Am făcut actele pe loc, în seara aia mașina era deja parcată în fața casei noastre.

Șocul a fost atât de puternic încât creierașul meu a fost nevoit să capteze cum SE POATE. Nu a avut de ales, circumstanțele au scurt-circuitat puternic toată rețeaua mea de impulsuri neuronale. M-am urcat la volan de a doua zi. Conduceam mașina aia ca și când o aveam de mult. În realitate, chiar o aveam de mult. În imaginația mea o conduceam deja de luni bune, poate chiar un an.

De la acel șoc – în viața mea au început să se petreacă schimbări pe toate planurile. Tiparul ”nu se poate” a fost zdruncinat din rădăcini, și consecințele au fost impresionante. S-au autocreat patternuri noi în mai toate aspectele cogniției mele. SE POATE își făcea loc pe unde nici nu mă așteptam. Era molipsitor.

 

Tocmai procesul intens al gândirii îmi provocase schimbarea, că tot am adus mai devreme vorba de lupta împotriva gândurilor dusă de o mare majoritate a practicanților de spiritualitate după ureche. Știicume: Practica bate vorba. Nu îți poți goli, practic, mintea de gânduri, este o nebunie să încerci asta, însă gândurile pot fi ordonate la un moment dat, pot fi canalizate în direcții creative, pot fi concentrate coerent, stăpânite – și aici este măiestria trăitorului. Aici începe procesul creației. Aici se creează vidul amintit de maeștri – zona care nu este goală de conținut, așa cum se interpretează, ci care este fertilă unui infinit de posibilități. Golirea de autocenzură. Umplerea. Coerența în conținut.

 

”Nu ești capabil să…”; ”Nu ești în stare”; ”Nu poți” – gândite și spuse la ordinea zilei. Automatisme. De cele mai multe ori ies din gură fără a fi calculate. Majoritatea nu ar accepta ideea că pot fi agresivi. Agresivitatea este calculată în funcție de acțiunile fizice. Dar cea mai gravă formă de abuz este abuzul psihic. Nu, tu nu, deloc. Tu ești bine intenționat și realist.

Te-ai gândit vreodată câte dintre gândurile tale sunt șabloane? Te-ai gândit vreodată câte dinte reacțiile tale emoționale sunt niște reflexe condiționate, fix ca cele ale câinilor lui Pavlov? Te-ai analizat vreodată dincolo de părțile care îți compun Eul? ”Sunt un om așa și pe dincolo, sunt o persoană care…., sunt un tip …..” gata analiza. Majoritatea cu un fel de mândrie, așa, mamă ce persoană deosebită sunt! Ți le zici cu un fel de modestie, că e șmecher să fii modest, e în grafic, dar ești convins că oricine te-ar cunoaște te-ar găsi mega – interesant cel puțin. Tu ești ”genul de persoană care…. ”

…Iar autocunoșterea nu are nicio legătură cu analizele astea de suprafață practicate fix în defavoarea cunoașterii intime. Tu cu tine. Dincolo de ”Eu sunt un tip care….”, dincolo de imaginea pe care o proiectezi despre tine, dincolo de persona pe care o recreezi de fiecare dată când îți reprezinți personalitatea. Nu persona te interesează, aceea este o creație a ta, o imagine cu care să poți socializa eficient, o imagine. Dincolo, dincolo de imagine, în mormanul haotic de emoții, cele mai multe autodeclanșate ca reflexe condiționate – acolo e Calea spre celebra autocunoaștere. Tot acolo e Calea spre celebra împăcare cu Sine, zenul.

Eu doar atât am de zis: Oricine este în stare, oricine este capabil, oricine poate. Nu trebuie decât să știe că poate, atât. Și să vrea, evident. Spre exemplu, eu știu sigur că pot să merg pe jos la lucru, dar nu doresc asta. Tu poate îți dorești, și faci asta. Tu poate consideri că toată lumea simte și vrea ca tine. Ăla care nu face ca tine – nu este capabil.  Mulți au tendința să-și limiteze universul la propriile trăiri. Vezi dialectica terapeutului de mai sus. V-ați dus pe apele sâmbetei toți, sunteți condamnați, vă irosiți. O să ajungeți la ”ajutor medical pe niste sume astronomice(consult, analize peste analize, tratamente si interventii cu aparate si medicamente costisitoare, s.a.m.d), lucru care inseamna de fapt inceputul sfarsitului.. Si atunci, se merita oare sa ne irosim viata pe atatea placeri aparent compensatorii? Va veti convinge ca NU! De acord, e cel mai minunat sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima si sa gustam din toate placerile vietii dar fara a uita sa ne ingrijim si intretinem in paralel mintea, corpul si sufletul; altfel, la un moment dat, ne paste suferinta, depresia, boala.”

Am avut o mătușă care a trăit sănătoasă până la 101 ani. Ultima dată când am văzut-o în viață avea 100 de ani și era mai sprintenă ca mama care avea maxim 40 pe vremea aia. Și foarte veselă. Mai veselă ca mine la 19 ani.  Se poate, se poate.

Poate că primul pas în autocunoaștere ar fi acela al înțelegerii că limitele personale nu sunt limite universale. Dacă tu nu poți nu înseamnă că nimeni nu poate. Dacă tu nu vezi nu înseamnă că nimeni nu vede.

 

Facebook Comments

3 comentarii

  1. Lung text, dar o sa-l citesc tot. Nu acum, acum am trecut in diagonala peste el si mi-a amintit de mine. Ca am patit cam la fel.

  2. Excelent articol. Un punct de vedere pertinent și logic. Felicitări și mulțumesc, a fost o încântare sa va citesc. Cu considerație.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.