Sharing is caring!

Prima zi

 Luni dimineata, Mariuca se trezi putin bosumflata. Dupa ce se spala pe maini, pe fata si pe dinti, isi deschise dulapul si se uita atenta la haine. “Ce sa imbrac astazi?”, se intreba, privind pe fereastra. “Inca ploua, cred ca o sa-mi iau tricoul asta gri-vert. E sic, chiar si pentru vremea asta.”

***

In timp ce isi lua micul dejun, bunica o ruga sa nu iasa afara. “Cel putin cat timp ploua. Poti sa racesti foarte repede. Joaca-te in casa.”

– Dar o sa ma plictisesc, se alinta Mariuca.

– Hai, fii fetita intelegatoare, iubita bunicii. Stiu ca iti place sa te joci afara, dar rabda si tu putin.

– Bine, bine, spuse Mariuca si se intoarse in camera sa.

***

Acum isi dadu seama de ce se trezise atat de prost-dispusa. Ploua si era intuneric. Adica, nu intuneric-intuneric chiar ca noaptea, dar trebuia sa-si tina lumina aprinsa, ca sa se poata descurca.

Mariuca incerca sa-si umple timpul cu diverse chestii. Citi cateva povesti din cartile ei cu printese. Apoi se juca cu papusile Barbie si Bratz. Apoi mai scrise putin in jurnalul ei secret. Apoi isi rearanja, dupa culori, hainutele in dulap. Apoi vorbi la telefon cu doua dintre prietenele sale, povestind nimicuri. Apoi isi vopsi unghiile de la picioare, in timp ce o asculta la casti pe Hannah Montana. Intr-un tarziu, insa, isi lipi fruntea de geam si isi dori ca ploaia sa se opreasca.

***

Ca prin minune, picaturile de ploaie se oprira si o raza jucausa se ivi peste gradina din spatele casei. In scurt timp, lumina intra si in camera fetitei. Mariuca era foarte fericita. Stia acum ca era firesc ca ziua sa fie lumina, iar noaptea intuneric.

“Ziua, cand e lumina, invat si ma joc, iar noaptea, cand e intuneric, dorm. Ce bine ca e asa!”. isi spuse fetita in gand.

 

A doua zi

 Marti, Mariuca sari din pat fericita. “Nu mai ploua, ura, ura! Pot sa ies afara!” Se imbraca cu o rochita albastra ca cerul, cu fluturasi aurii si violeti pe buzunarase si pe pieptar. Ii era tare draga rochia asta si, de cate ori o imbraca, parca se simtea mai calma, mai serena.

***

Isi manca sendvisul pe fuga, iar cana cu lapte si cacao a baut-o doar dupa ce bunica insista.

– Ai voie afara doar dupa ce iti iei cizmele de cauciuc. Totul e ud: iarba, florile, iar pamantul e inca imbibat cu apa. Asa n-o sa te uzi la picioare.

Mariuca ii promise bunicii ca n-o sa se indeparteze de casa. De fiecare data cand promitea ceva, se tinea de cuvant. Fetita stia ca bunica avea incredere in ea.

***

– Ce e aia incredere? o intrebase prietena ei, Alexandra, in urma cu vreo doua luni.

– Increderea e atunci cand faci ce ai promis mamei tale. Sau tatalui tau. Sau cuiva pe care-l iubesti. Cand te tii de cuvantul dat, lumea are incredere in tine. Si invers e valabil. Adica, daca parintii tai iti promit ceva, trebuie sa se tina de cuvant. Atunci ai incredere in ei.

Mariuca avea doar sapte ani, dar stia ce e increderea. “Increderea e tot dragoste”, isi spuse fetita, in timp ce se plimba prin poienita de langa casa. “Asa cum simti in inima ta dragoste pentru cineva, tot asa simti si increderea: in inima.”

***

Mariuca se plimba ore in sir. Aerul era curat, proaspat, in jur era liniste, se auzea doar ciripitul pasarilor. In fine, fetita se aseza pe o banca si isi lasa capul pe spate. Ochii ei intalnira cerul, albastru, curat, nesfarsit.

“Ce mare e cerul! Fara de sfarsit… Din el cade ploaia, din el cade zapada si pe cer se plimba norii.”

Mariuca intelese deodata ca cerul era pentru pamant, ca tavanul pentru camera ei. Asa cum se simtea in siguranta in casa fiindca deasupra capului avea acoperis, asa se simtea si afara, sub albastrul cerului.

“Cerul e ca un acoperis pentru tot pamantul nostru. Am incredere in cer”, isi spuse fetita in gand.

 

A treia zi

 Miercuri, Mariuca se trezi cu un plan in cap. “Astazi trebuie sa fac curatenie in poienita de langa casa.” Se imbraca la fel ca bunicul sau cand muncea in afara casei: cu o camasa in carouri multicolore si o salopeta de blugi. Bunica stia de ieri de planul nepoatei sale si, dupa ce o saruta pe amandoi obrajii, ii dadu o lopatica, o grebla, o galeata, o pereche de manusi de cauciuc si o sapca.

– Sa ai spor la treaba iubita bunicii, ii ura de la fereastra casei. Mariuca ii trimise o bezea. O iubea asa mult pe bunica!

***

Poienita de langa casa ramasese in paragina de cand bunicul nu mai avea grija de ea. Lipsea de vreo doua luni, de cand parintii fetitei isi construiau propria lor casa. Era acolo cu ei, ii ajuta cu constructia, iar Mariuca se mutase la bunica. “E foarte mult de lucru”, exlama Mariuca cand ajunse in poienita. Micul parau care trecea prin spatele casei inundase poienita, pamantul se inmuiase de atata apa, crengi rupte din copaci acoperisera cararea, nimic nu mai era cum trebuia sa fie.

***

Mariuca se puse pe treaba. Mai intai sapa pe langa parau, pana ce apa isi gasi calea sa naturala si nu se mai revarsa. Stranse cu grija toate crengile, mai mari sau mai mici, pe care le-a rupt furtuna de acum doua zile. Rupse cu atentie ierburile mari si lasa florile sa respire. Sapa cu rabdare pamantul de langa carare, ca sa arate frumos. In fine, la sfarsit grebla toate frunzele si crengutele care ramasesera in urma.

“Pamantul, apa, florile, iarba si copacii sunt ca niste prieteni buni. Mereu iti ofera ceea ce ai nevoie”, isi spuse fetita in gand.

 

A patra zi

Joi, Mariuca dormi putin mai mult ca de obicei. O cam dureau mainile si spatele de la munca de ieri. Cu toate astea, era fericita. Inima ii sarea in sus de bucurie. Simtea ca facuse o fapta buna. Ajutase poienita din spatele casei sa respire putin mai bine. Isi facu repede toaleta de dimineata, pentru ca munca nu se terminase. Isi alese din dulap un tricou de culoarea portocalei coapte si o pereche de pantaloni galbeni cu desene etno pe tiv. La masa, ii povesti bunicii tot ce facuse ieri si ce avea de gand sa faca astazi.

– Vreau sa fac un mic lac, explica Mariuca.

– Cred ca, mai degraba, un iaz. Un iezulet, zambi bunica.

– Ce e un iaz?

– Un loc plin cu apa, mult mai mic decat un lac, dar ceva mai mare decat un acvariu marisor.

***

Dupa masa, Mariuca se grabi sa ajunga in poienita. Mai intai cara cu roaba la gunoi, toate crengile si frunzele stranse ieri. Apoi se apuca sa sape un mic sant, pentru ca apa din parau sa se scurga in groapa pe care o gasise ieri. Munci cu pasiune, desi afara era din ce in ce mai cald. Dar nu renunta, nici macar din cauza caldurii. Dupa masa de pranz, insa, bunica o ruga sa stea in casa, cel putin pana la ora patru.

– Niciodata sa nu stai in soarele unei dupa-amieze de vara toride. Iti poate face rau. E periculos, ii spuse bunica.

-Dar eu credeam ca soarele e bun, se bosumfla Mariuca.

– Asa este. Dar, orice lucru bun are si o particica rea si orice lucru care e rau, sau pare rau, poate sa aiba ceva bun in el.

***

Spre seara, Mariuca se intoarse in poienita. Iazul se umpluse cu apa, iar briza serii adia usor. Dogoarea soarelui parea ca se topise in aer. Fetita privi incantata linia orizontului, dupa care apunea soarele, in frumoase nunante de rosu-roz-violet-galben-auriu. Pe cer, deasupra casei, rasarise deja luna argintie. Si cu cat privi mai mult, Mariuca observa si stelele, unele mici, altele mai mari, dar toate stralucitoare si vii.

“Soarele, luna si stelele lumineaza cerul si pamantul, asa cum becul lumineaza casele nostre. Numai ca pe ele nu le stinge si nu le aprinde nimeni. Soarele se aprinde singur ziua si se stinge noaptea, iar luna si stelele se aprind singure noaptea si se sting ziua. Sunt becurile lui Doamne-Doamne”, isi spuse fetita in gand.

  

A cincea zi

Vineri, Mariuca sari din pat imediat ce se lumina de ziua. Se imbraca cu o rochita verde pai si isi prinse parul in doua codite. Abia astepta sa ajunga in poienita ei! Ii era din ce in ce mai drag acest loc. Simtea in dreptul inimii o gadilitura placuta, doar cand se gandea la copacii, iarba, paraul si micul iaz din spatele casei.

***

Aerul tare al diminetii o trezi de-a binelea. Se plimba printre copaci si se aseza pe iarba, inconjurata de o multime de flori. Totul era asa de frumos! Mariuca privi iazul si realiza ca lipseste ceva. Fugi in casa, lua cu grija acvariul de pesti de pe masa si se intoarse langa iaz. Apuca cei trei pesti din acvariu, rand pe rand, si le dadu drumul in apa. Se ridica si-i privi cum inoata curiosi in noua lor casa. Era din ce in ce mai bine, dar tot lipsea ceva. Fetita se uita in jur si, deodata, incepu sa rada.

“Acum stiu ce trebuie sa fac”, spuse si fugi spre casa. Lua din camera ei colivia cu cei doi canari si, odata ajunsa in poienita, deschise portita coliviei.

– Hai, zburati, sunteti liberi. Aici aveti flori si copaci cu frunze verzi si apa si soare. Nu vreau sa va mai tin inchisi.

Mariuca s-a asezat pe banca si ii privi cu drag pe cei doi canari. Pasarile topaira timid pana la usita coliviei si de acolo, zburara pe ramurile cele mai apropiate ale copacilor.

***

Inca o zi era pe sfarsite si fetita se gandi ca ceea ce facuse era bine.

“Pestii trebuie sa inoate in ape adevarate, iar pasarile sa zboare pe cer”, isi spuse fetita in gand.

 

A sasea zi

Sambata, Mariuca abia astepta sa-si ia micul dejun. Ii era foarte foame si bunica ii pregatise o omleta cu branza, asa cum ii placea nepoatei sale. Mariuca nu zabovi, insa, prea mult cu masa. Inca mai avea mult de lucru la poienita ei.

– Arati foarte bine azi, ii spuse bunica.

– Multumesc, buni. Si eu ma simt bine. Sunt fericita, ii raspunse Mariuca. Azi se imbracase cu un tricou roz si o fustita violeta. Isi luase chiar si sandalutele roz cele fine, pentru ca pamantul se uscase si pe cararea din poienita nu se putea murdari.

***

Inainte sa ajunga la locul ei de vis, Mariuca s-a dus la cotete si a luat de acolo un iepure mare si pufos. Cu chiu cu vai, ajunse cu el in poienita si-i dadu drumul in iarba.

– Ai mai mult loc de joaca aici, Iepurila. O sa-ti mai aduc si alti prieteni, fii fara grija.

Mariuca mai facu cateva drumuri la cotete si, dupa ce mai aduse doi iepuri, trase dupa ea si o capra cu doi iezi, un miel, un motan, un catel si un purcel. Acum locul era plin de viata. Oriunde te uitai, vedeai tot felul de vietuitoare. In apa inotau pesti, pe cer zburau pasari, prin iarba zburdau animale.

***

Dar, langa ea, pe banca, nu era nimeni. Mariuca simti ca tot ii mai trebuie ceva, ca inima ei sa fie fericita pe de-a-ntregul. “Acuma stiu”, tipa deodata si fugi in camera ei. Cauta nerabdatoare  printre zecile de papusi pe care le avea:

– Nu, asta nu, spunea in timp ce le dadea la o parte. Papusile Barbie sunt prea delicate, iar papusile Bratz sunt prea rebele.

Intr-un final, gasi ce cauta. Era o papusa din carpa, cu par din ata galbena si ochi de margele albastre. Nu era cea mai frumoasa papusa din lume, dar Mariuca o iubea cel mai mult dintre toate papusile ei. Cand era mica, dormea ce ea in fiecare seara. Ii povestea toate secretele ei si toate hainutele pe care i le cumparau parintii, le arata mai intai papusii ei preferate.

– Lina, prietena mea draga, de cand n-am mai vorbit noi doua… Mi-a fost dor de tine. Vino, vreau sa-ti arat cel mai frumos loc din lume.

Mariuca ajunse cu papusa ei in poienita. O aseza pe Lina-papusa pe banca, langa ea, si privi fericita in jur.

“O s-o las pe Lina aici, in acest loc frumos. Ea stie cum gandesc eu. Asa ca va avea grija de toti si de toate, asa cum as face-o eu”, isi spuse fetita in gand.

 

A saptea zi

Duminica, Mariuca se trezi abia pe la orele zece. Deschise ochii incet, privi razele soarelui care se jucau pe tavan si se intinse somnoroasa.

– Astazi o sa lenevesc si o sa ma odihnesc.

Dupa ce se spala pe maini, pe fata si pe dinti, isi perie parul cu grija. Isi alese din dulap cea mai frumoasa rochita, una alba, lunga, cu floricele mici si colorate, brodate pe poale, de jur imprejur.

Bunica ii pregatise un cosulet, cu cateva sendvisuri si o sticla cu apa. Mariuca ii multumi, o saruta de mai multe ori si porni vesela spre poienita ei draga.

***

Cerul era senin. Soarele nu ardea prea tare si vantul adia usor. Frunzele copacilor, sipotul apei curgatoare, fosnetul ierburilor si al florilor, ciripitul pasarilor, dimpreuna cu latratul, mieunatul, guitatul si behaitul animalelor, pareau ca fredoneaza o melodie tainica, plina de mistere. Lina-papusa o astepta pe banca, in acelasi loc.

– Am adus mancare Lina. Am atatea sa-ti povestesc! Astazi vom fi doar noi doua, in acest loc minunat.

Mariuca scoase sendvisurile si le aseza pe banca, deasupra unui servet in carouri. Manca incet, fara sa se grabeasca. O gura ea, una Lina-papusa. Dupa ce termina de mancat, isi lua papusa in brate. Nu ii mai era foame, dar ochii ei nu se mai saturau sa priveasca in jur. Totul, absolut totul era asa de frumos! Simtea ca-si hraneste inima, nu trupul. Simtea ca se afla intr-un loc magic, binecuvantat.

“Iti multumesc Doamne-Doamne pentru tot ce mi-ai dat. Iti multumesc pentru lumina, pentru cer, pentru pamant, apa si toate plantele, iti multumesc pentru soare, luna si stele, pentru tot ce traieste in apa, pe cer, pe pamant.

Si iti mai multumesc pentru viata mea si a celor pe care-i iubesc”, isi spuse fetita in gand.

Acum totul era bine.

 

 Sfarsit

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.