Sharing is caring!

Am ieșit din casă pe jumătate moartă. Nu mă lovise nimeni, nu fizic, ci acolo unde credeam eu că este inima mea, sau sufletul, eu credeam că toate nenorocirile alea de dureri se aciuiau direct în suflet, o chestie invizibilă care face toate jocurile vieții ăsteia. Și mi-era milă de sufletul meu, aveam o voce lucidă în spatele suferinței, atât de lucidă încât uneori credeam că sunt nebună de legat. Exista un gând în spatele gândurilor, un gând – voce – sentiment de o calmitate penibilă, mai ales atunci când toată ființa mea era angrenată în lupte pe viață și pe moarte. Un gând care nu-mi era exterior, ci părea să-mi fie mai intim chiar și decât sufletul terfelit. Uneori îmi arăta imagini pe care le vedeam cu niște ochi lăuntrici mereu nesiguri – totul părea o metaforă, o hologramă metaforică a propriilor zbateri interioare. Tot timpul m-am considerat o tipă inteligentă, adică, dacă puteam să mă caracterizez vreodată în termeni obiectivi, aș fi înșirat cu siguranță minim 82 de defecte și o calitate – minte strălucitoare, vie, pătrunzătoare.

 

Într-o zi, după mii de zile în care mi-am compătimit bietul suflet de toate relele pământului, am înțeles că sufletul nu este locul acela al plângerii, ci este fix vocea lucidă, gândul din spatele gândului, sentimentul acela de o calmitate penibilă. Și că toate durerile mele care uneori mă îngenunchiau la propriu – aveau legătură cu mintea mea, cu felurile sale de a manageria tipare, nicidecum cu sufletul. Sufletul era în siguranță. Sufletul era altceva decât credeam eu. Sufletul era infinit mai inteligent decât toate zbaterile mele interioare. Nu eram o tipă inteligentă, eram un personaj mediocru, prins în mrejele ademenitoare ale unei rutine cognitive clasice. Toată lumea făcea asta, doar filmele erau diferite. Iar suferința mea nu mă făcea mai specială, deși, mi-am petrecut ani buni din viață crezând asta. Toate suferințele pământului erau egale.

 

Am ieșit din casă pe jumătate moartă. Pășeam haotic, nici picioarele nici mâinile nu păreau să-mi asculte comenzile, corpul îmi părea un rezervor golit de energie, tot ce mai reușeam să simt era durere. O durere acută, nelocalizată, persistentă. Ajunsă în fața casei am constatat că nicio scamă din lumea asta nu este mișcată de tragedia mea personală, lucru care m-a revoltat încă odată pe cât eram. Lacrimi mari cât tot obrazul îmi șiroiau în cascadă, și fierbinți, atât de fierbinți încât mă ustura pielea feței și-a gâtului. Pășeam dezechilibrat, ca un om mort de beat, și nu aveam nicio destinație, corpul mergea fără mine oriunde, numai să se-ndepărteze. Am reușit să străbat două străduțe, apoi m-am oprit. Acolo mi se terminau puterile. Plânsul acela mut, oricât de fierbinte era – nu reușea să scoată din mine nici măcar o sutime din durerea ce-mi copleșea deja corpul până la colaps. Vocea aceea penibil de calmă îmi spunea că sunt varză, și că tot ce pot face pentru mine acum este să scot brutal energia aia care s-a-ndesat în mine ca-ntr-un ardei umplut. M-am agățat de-un pom de pe marginea trotuarului. L-am cuprins cu amândouă mâinile, imaginându-mi că acolo, în brațele mele, este o ființă de o bunătate ireală, care mă va ajuta să nu cad definitiv, sau măcar mă va ucide dintr-o mișcare bruscă, imprevizibilă, și va pune capăt durerii pentru totdeauna. Odată ce l-am cuprins strâns, genunchii mei au pierdut legătura cu centrul de control – creierul. Fără să vreau, am căzut în genunchi. Brațele mi-au alunecat inerte pe lângă corpul vlăguit, doar capul se mai rezema de copac, simt și-acum asprimea scoarței în mijlocul frunții. Și-atunci, cumva dincolo de intenția mea, a-nceput să curgă. Un urlet sinistru ieșea de undeva din plexul meu, modulat de corzile vocale într-o chestie grotească, înfiorătoare. Știam că eu sunt cea care scoate acele sunete, și în același timp mă analizam dintr-un exterior – interior cu groază. Gândul – voce – sentiment mă avertiza să nu mă opresc din urlat dacă mai vreau să trăiesc. Să las urletul să-și facă treaba, până mă aerisesc îndeajuns ca funcțiile mele vitale să-și reia cursul normal. Oricum nu puteam opri nimic. Nu mai eram stăpână pe mine de minute bune, sau poate ore.  Nici măcar nu știam dacă sunt moartă sau vie, pentru că nimeni, absolut nimeni nu s-a apropiat să mă-ntrebe dacă am nevoie de ajutor, sau poate s-au apropiat dar în nebunia mea nu am văzut și nu am auzit. Nici măcar gravitația nu-și exercita coerent caracteristicile. Cu fiecare urlet scos din plex păream să levitez undeva deasupra copacilor, iar străduța boemă se-ncețoșa, pierdea din densitate, era pe jumătate materie, pe jumătate văzduh.

 

Mi-am ridicat capul de pe scoarța grunjoasă a copacului martor, și-am privit cerul. L-am căutat pe Dumnezeu în forme de nori, deși știam cu certitudine că nu voi vedea nimic semnificativ pentru mintea mea tulburată, și L-am rugat să-mi ia viața asta, să mi-o ia, să-i fie milă de sufletul meu și să mi-o ia, să mă elibereze. M-am ridicat în picioare și-am plecat. Două străduțe înapoi, pe același drum parcurs în urmă cu câteva zeci de minute sau poate câteva zile, ori vieți. Habar n-aveam. M-am oprit în dreptul mașinii, am urcat la volan, am plecat. Ușor, așezat, calm, ca niciodată. Conduceam ca un om normal, opream la stopuri, mă asiguram, apăsam ușor accelerația la plecare, respectam și verdele și roșul, și viteza regulamentară. Mă simțeam cumva ca un nou-născut în corpul meu. Tone de greutate păreau să se fi disipat undeva în aer, sau poate că s-au scurs ca plumbul cald în pământul primitor. Eram ușoară. Și anesteziată. Gândul din spatele gândurilor părea să fi pus stăpânire pe toată ființa mea. Era la fel de calm ca întotdeauna, penibil de calm, și n-avea chef de vorbă. Nici eu n-aveam, așa că făceam o echipă funcțională. Conduceam fără destinație. Se făcuse noapte deja, iar eu n-aveam nicio lumină. Am uitat de lumini. Orașul era oricum luminat. Mi-am dat seama de greșeala mea abia când am sesizat rutieristul ce-mi făcea semne să trag pe dreapta. Nu luminile erau problema, ci faptul că pe numele meu nu exista niciun permis de conducere, aici era problema. Sau ar fi fost oricând altă dată, pentru că atunci eram pur și simplu indiferentă. Am dat geamul în jos, am salutat politicos, dintre zeci de rutieriști de serviciu în acea noapte, pe mine mă oprise fix unul nou, cu care nu mă cunoșteam. N-am apucat să schimbăm două vorbe, că în fața noastră se parchează brusc o mașină neagră, ale cărei numere de înmatriculare îmi erau cunoscute. Un claxon scurt îl avertizează pe domnul polițist să se îndrepte spre cealaltă mașină. O discuție la fel de scurtă, un scuturat de mâini prin geamul portierei din față, și se-ntoarce la mine. Își cere scuze că m-a deranjat, mă roagă să-mi aprind farurile, și-mi urează drum bun.

 

Am condus până dimineață. Până dimineață corpul meu a tot scos dureri rămase printre bucăți de carne, mușchi, cartilagii, țesuturi osoase. Din când în când curgeau lacrimi, și odată cu ele păreau să curgă din mine kilograme de apăsări interioare. Dimineață m-am trezit într-un alt oraș. Eram în același județ, nu aveam mult de condus înapoi. Mi-am luat o cafea la pachet și-am plecat. Nu eram nici obosită, nici tristă, nici nicicum. Am încercat să mă întreb cum sunt, dar vocea aceea calmă din interiorul meu, nelocalizată, îmi spunea oarecum amuzată că nu-i cazul să-mi reiau atât de grabnic obiceiurile proaste. Am ascultat, pentru că în acea noapte făcuse treabă bună cu mine. Un declic. Ireversibil.

Am parcat în același loc de unde pornisem cu o zi în urmă. Am intrat în casă, m-am așezat în pat și am adormit. O zi și-o noapte am dormit, apoi viața mea și-a reluat cursul obișnuit. Numai eu eram alta.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.