Sharing is caring!

A mărșăluit aproape două ore alături de mii de oameni. pe piciorușele ei. Are 4 ani jumate. Înainte de a pleca de acasă, a vorbit cu tatăl ei la telefon, și i-a spus că ea merge la ”Zos guvernul”. Eu nu i-am spus ei așa ceva. Este prima dată când o iau cu mine.

S-a pregătit ca un om mare, mi-a cerut să-i dau și o poșetuță, și o pălărioară în căpșor. Până în Piața Victoriei am tot pregătit-o. Să nu se sperie, vor fi foarte mulți oameni, acei oameni vor striga tare, dar nu se vor certa cu nimeni, suntem toți împreună acolo pentru binele țării noastre, România. Mi-a aprobat fiecare propoziție, ca să mă asigure că înțelege tot ce-i spun. Personal, aveam inima îndoită. După ultimele nenorociri cu jandarmii la București, după declarația lui Dragnea în care a afirmat cu toate cuvintele că vor zdrobi ”statul paralel” și cât de fermi vor fi ei… poate că nu este cel mai potrivit moment să-mi expun copilul unei lecții de solidaritate civică.  O țin strâns de mânuța mică, și-mi aud propria respirație sacadată. Atac de panică. Clasic. Agorafobie. Nimic nou sub soare. Am ajuns în Piața Victoriei, mulțimea de oameni mă bucură și mă sufocă în același timp. Scanez terenul de când am ieșit din casă. Analizez numărul, poziționarea în spațiu, dotările, posturile corporale, expresiile faciale, microexpresiile forțelor de ordine. Încă mai am timp să fac stânga-mprejur și să duc copilul acasă. Mă întreb în mine dacă m-aș întoarce în cazul în care aș fi nevoită s-o duc pe Maya acasă. Da, m-aș întoarce, înzecit mai convinsă, m-aș întoarce, orice-ar fi. Bun, atunci respiră normal și lasă atacurile de panică pe alte ocazii, viteazo, îmi zic, tot în mine, cu un sarcasm care mereu dă rezultate în psihicul meu înghesuit de himere. Posturile corporale ale jandarmilor mă asigură de lipsă de ostilitate din partea lor. Bun. Mergem mai departe.  Intrăm în mulțime. Pentru mine fac asta. A mia oară. Înfruntarea propriilor demoni îi zice. Panica asta irațională trebuie să se epuizeze odată și odată. Traversez Piața pe lat și deja sunt epuizată. Oamenii ne zâmbesc, unii intră-n vorbă cu Maya, îi spun că e frumoasă, Maya salută, răspunde, zâmbește, face cu mâna, e-n elementul ei. Perfect, măcar copilul să fie brav. Pentru mine este un act de curaj să supraviețuiești unei mulțimi de oameni. Maya îmi spune că vrea și ea o eșarfă cu rosu, galben si albastru. Îi spun că acela este steagul României. Da, vrea și ea un steag al României, mă roagă frumos. Bine. Asta înseamnă să traversăm Piața și-n lung. Karma is a bitch. Aleg o extremă, să mă asigur că nu leșin ca o plăcintă fix cu copilul de mână. Trecem pe lângă doi jandarmi cu cafea în mână. Unul îi face cu mâna Mayei. Ne oprim, îi întreb de unde și-au luat cafea. Știam de unde și-au luat-o, centrul Timișoarei este pentru mine acasă, sau ”spatele blocului”. Dar simt nevoia să le iau pulsul direct, nu de la distanță. Încă mai am timp s-o duc pe Maya acasă. Îmi dau seama că temerile mele sunt iraționale, însă oricum ar fi ele, sunt ale mele și trebuie să le înfrunt în felul meu. În ultimele zile mi-au revenit vii în memorie toate imaginile Revoluției cu emoții cu tot. Au implodat de-acolo de unde le-am îndesat spre uitare. Cei doi jandarmi îmi răspund exagerat de politicos, corpurile lor îmi povestesc explicit despre dorința de a arăta solidaritate și bune intenții. Se deschid și gesticulează puțin exagerat, mușchii faciali sunt ancorați în zâmbete la fel de exagerate, aproape că mă simt eu un agresor în fața lor. Ok, Andreeo, sper că cu asta încheiem paranoia, da? Inspiră și expiră, nu-i atât de complicat. Intrăm într-un magazin și întreb de un steag pentru copil. Băiatul de la casă nu-mi înțelege întrebarea. Hă? Delirez? În timp ce vorbesc îmi analizez funcțiile vitale, cu nebunia din capul meu orice este posibil, și vreau să mă asigur că n-am luat-o pe arătură. Băiatul de la casă este arab, îmi dau seama imediat, și îi explic că vreau să cumpăr un steag al României – roșu, galben, albastru, tricolor, România. Aaaaa, i se luminează fața, da are, are pe două dimensiuni. Îl aleg pe cel mai mic, cântăresc din ochi copilul, îmi schimb alegerea, îl iau pe cel mai mare. Maya sare în sus de bucurie. Iese în stradă victorioasă, fluturând steagul deasupra căpșorului, acum s-a armonizat cu mulțimea. Imită oamenii ca o maimuțică, și asta mă amuză suficient cât să uit momentan de falsa dramă din capul meu corupt. Urmează să mărșăluim până în Piața Unirii, în fața Tribunalului. O facem. Dacă micuța asta poate, pot și eu, pot orice, orice se poate, numai să vrei. Mă poziționez pe extremă, din nou. Partea rațională o împacă pe cea irațională. Nu ne mai negăm între noi de mult, și asta-i o chestie suficient de puternică cât să-mi dea capacitatea fizică de a participa la mitinguri în ultimul an. Ajungem în Piața Libertății. Câte doi jandarmi de fiecare parte a sensului opresc tramvaiele pentru ca mulțimea să poată traversa. Nu, femeie, nu poți să cazi acum, inspiră – expiră naibii și vezi-ți de drum, nu-i momentul. Fix în zona aia, în urmă cu 29 de ani a fost măcel. Măcel. o femeie gravidă călcată de tab, alții au căzut împușcați. Partea irațională preia controlul, sunt aproape de leșin, mă zbat ca nebuna între două realități, mă agăț cu disperare de prezent, însă trecutul mă trage cu o forță inumană într-un vârtej emoțional răvășitor.

– Merdzem la Doamne-Doamne, mama?

Brrrrr. Mi se face pielea de găină pe tot corpul, ustură, și asta mă catapultează direct în prezent. Ce vrea să spună? La Doamne-Doamne de-a dreptul, sau la Biserică? Mă uit disperată în jur, să mă asigur că nu-i măcel, mă înfurii pe mine, nebuna dracului, ești cu un copil de patru ani de mână, și tu nu ești în stare să-ți păstrezi luciditatea, ce naiba-i în capul ăla de paie??? Demento, inspiră – expiră dracului și termină cu jalea asta, înfige picioarele alea-n pământ și bagă-ți mințile-n cap, varză umană ce ești!

Micuța mea are niște trăiri cu biserica. Eu n-am niciun aport în chestia asta. În sensul că nu i le bag în cap. La biserică merg deobicei când sunt la fund de rezervor și am nevoie de un restart, dar ea îmi cere s-o duc mereu. Intră în catedrală ca la ea acasă, și pupă toate icoanele, dacă încerc cumva s-o fentez, imediat se sesizează, îmi arată pe care a ratat-o, îmi explică-n șoaptă că pe aia și pe aia n-a pupat-o și nu poate să le lase, trebuie să o ridic în brațe, s-o țin acolo cât consideră ea că are de mângâiat, de pupat, e comedie. Acum vreo două săptămâni am fost la Prislop fără ea, a doua zi s-a trezit și mi-a spus că a fost și la ea Asenie, și i-a dat multe flori, si zucării, si niste îndzeri cu sclipici pe ei, unul blue și unul pink.

– Acum suntem la miting, frumoasa mea, mergem la Tribunal, să ne arătăm susținerea pentru Justiție.

– Da, dar să merdzem și la Doamne-Doamne, să ne azute.

Ajungem în Piața Unirii, unii se ridică de la terase și fac cordon în jurul nostru, alții stau pe băncile de jur-împrejurul Pieței și ne privesc cu diverse expresii. Unii cu mirare, alții cu un fel de respect, alții cu dezgust. Unii nu ne privesc.  Nimeni nu intră în vorbă cu noi, deși mergem la pas domol, am avea timp să schimbăm vorbe cu cei de pe margine. Poate că asta ne divizează cel mai tare. Lipsa comunicării directe, lipsa interacțiunii față-în față, amorțirea din ce în ce mai tare a acestei minunate capacități umane – empatia. Ne izolăm din ce în ce mai mult în lumi virtuale, structurate subiectiv, neomogen, pe arii de interes, vedem doar părți de realitate, holograme ciopârțite ale unui Tot din ce în ce mai îndepărtat, din ce în ce mai iluzoriu. Internetul ne unește și ne dezbină în aceeași măsură. Avem la îndemână cea mai puternică unealtă de până acum de interconectare, și fiecare o folosește așa cum știe și poate.  Ne alegem un număr de publicații cu care rezonăm, ne familiarizăm cu ele, ne auto-limităm la punctele lor de vedere. Așa este presa. Relatează din anumite unghiuri de observare. Și în ultimii ani democrația prost gestionată a lăsat libertatea exprimării să deraieze în toate direcțiile, inclusiv pe arătură. Fenomenul ”fake news” a devenit o practică uzuală în structurile organizate de manipulare a maselor.  Omul poate oricând să discearnă, dar, din păcate – nu vrea.  E suficient cât i se dă de-acolo de unde își ia informația uzual. Nu e nevoie să plătești, le ai la îndemână pe toate, toate ți se deschid la discreție, dar nu faci nimic cu puterea asta care-ți stă la picioare. Ai 5000 de prieteni într-o rețea de socializare, și platforma aceasta a devenit un teren perfect de autoizolare socială. Apreciem postările care rezonează cu convingerile noastre personale, și înjurăm, măscărim, înfierăm restul postărilor, profilelor. Sunt profile, nu sunt oameni în carne și oase. Sunt imagini micuțe care postează chestii, nu au suflu, nu privim în ochi, iar depersonalizând subiectul – suntem liberi să ne declanșăm impulsurile, renunțăm ușor-ușor și la ultima fărâmă de autocenzură, nu este o persoană în carne și oase, este o simplă poză, pozele pot fi scuipate, înjurate, blestemate, amenințate, terfelite, blocate. Ne blocăm între noi ca niște roboți, apoi facem pe cocoșii – ”Am mai blocat un idiot, hai, care mai face pe deșteptul?” Ca niște gameri prinși în acțiunea jocului, împușcăm, bombardăm, distrugem, că așa e jocul. Și facem asta cu ființe umane, cu semenii noștri, cu persoane cărora nu le cunoaștem nici viața, nici caracterul, nici emoțiile, și, de cele mai multe ori nici măcar chipurile.  Am ajuns să fim atât de impersonali încât nici măcar nu ne ridicăm privirile din farfurii atunci când mii de oameni trec pe lângă noi, strigând la unison lozinci.

Suntem în dreptul clădirii Tribunalului. Ne-am oprit cu toții. Susținem independența Justiției. Strigăm într-un suflet. Mă așez pe o treaptă de la intrarea unei clădiri. Îmi aprind o țigară. Inspir și mintea mea fuge undeva în anii adolescenței. când fumam pe furiș, iar fumul de țigară părea să aibă o aromă fascinantă. Era o îmbinare de emoții, fumam cu prietenii mei, acolo era o legătură sacră, împărțeam un secret important și în același timp o plăcere aproape vinovată. Simt că fac asta acum, după 20 de ani. Fumul de țigară are, în sfârșit, aceeași aromă minunată. Iubesc mulțimea. Iubesc solidaritatea asta creată în mijlocul unui dezastru național. Ok, îi iubesc de la o distanță de siguranță de cel puțin un metru în diametru, spațiul meu vital. Râd sarcastic. Ejvarză, fetiță.

PE-SE-DE! ȚUMA RO-SI-E!

Mă uit dezorientată în jur. Cineva cu vocea lui fiică-mea și cu aceeași sâsâială drăgălașă, strigă în mulțime, vreau neapărat să văd cine e, mor de râs. E chiar fiică-mea. Mayuca mea stă dreaptă, demnă, fluturând semeț steagul României deasupra căpșorului, și strigă împreună cu mulțimea. Două lacrimi de vreo două tone bucata își fac loc să-mi țâșnească din ochi. Norocul meu că o pornim din loc, mă iau cu plecatul și uit de pișatul ochilor.

– Mama, dar merdzem si la Doamne-Doamne, da?

A mărșăluit aproape două ore alături de mii de oameni. pe piciorușele ei. Are 4 ani jumate. Când ne-am apropiat de Piața Victoriei a luat-o la fugă. Auzea mulțimea aplaudând.

– Hai mai repede, să ne bucurăm și noi cu țara, mama!!

…A mai trecut o zi. Cu oameni în stradă, cerând demisia guvernului și independență în Justiție. Guvernul are oarecum alte priorități momentan, iar singura postare publică ce lasă impresia că nu suntem invizibili, este cea a Olguței Vasilescu. Această doamnă distribuie imagini sugestive cu protestatari în care se trage cu tunuri de apă.

Eu am o minte bolnavă, în care se-nghesuie himere ca niște iele răzbunătoare, puse pe șotii, dar sunt conștientă de mine. Mi-am găsit calea spre echilibru, sau măcar spre funcționalitate. Probabil pentru că m-am spetit să privesc în mine, să-mi văd și demonii, să-i știu, să-i îmblânzesc, sau măcar să-i pun la treabă cu folos. EU pe ei. Nu ei pe mine.

Poate că Măyuca mea avea dreptate. Da, dar să mergem și la Doamne-Doamne. Să ne-ajute.

 

 

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.