Sharing is caring!

În ultimele zile mă tot aud întrebând diverse persoane dacă au luat vreo măsură în legătură cu situațiile cu care se confruntă. Parcă e un făcut. În fiecare zi aud povești despre abuzuri. Din diverse instituții ale statului, în general. Poate pentru că, le atrag cumva subliminal, personal fiind implicată într-o speță de abuz. La… grădiniță. Dar cine să se mai mire? Ne-am consolidat rezistența chiar și la astfel de abuzuri. Le-am văzut de atâtea ori la televizor, că deja… vorba Paraziților – toate-s la fel. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai mișcă. Nimic nu ne mai scoate din amorțeala asta tâmpă. Levităm în propriile vieți. Ne scăldăm semi-adormiți în căcat și nici măcar nu mai strâmbăm din nas – csf-ncsf.

De ieri citesc un psihiatru, pe M. Scott Peck – ”Psihologia minciunii”.  Am rămas în minte cu partea în care povestește speța unui pacient adolescent ajuns la psihiatrie prin ordin judecătoresc. Furase o mașină pe care a și distrus-o, neștiind să conducă. La examinare, doctorul a stabilit că este vorba despre Depresie severă. Din discuțiile sale cu pacientul, în afară de recenta moarte a fratelui său, nimic nu părea să fie nelalocul său în viața sa. Părinții săi sunt oameni buni, îl iubesc și îl înțeleg, uneori chiar sunt prea buni cu el. La școală duce o viață bună, toate sunt bune și frumoase. Pacientul părea de nepenetrat. Fratele său cel mai probabil s-a sinucis jucând Ruleta Rusească cu arma calibru 22 pe care tocmai o primise cadou de la părinții săi.  Doctorul, mai degrabă pentru a deturna discuția de la forma unui interviu formal, începe să-i pună întrebări băiatului despre animale de companie, ce cadou a primit de ziua sa, etc. Nimeni nu poate să bănuiască ce a primit băiatul cadou de ziua sa. Nimeni. A primit cadou arma cu care fratele său s-a sinucis în urmă cu un an.

Întrebați fiind, părinții nu au găsit nimic în neregulă cu ceea ce au făcut.

Astea sunt greu de digerat, mai ales dacă le citești într-o carte. Zici că bagă de la el. Pentru efecte speciale. Și eu am fost acuzată de asta. Și eu aș acuza la rândul meu, dacă viața nu ar bate filmul. Fix azi, azi am participat la discuții pe grupul de părinți whatsapp și sincer, mi-am făcut cruci cu două mâini. Una dintre mămici ne-a servit-o pe aia cu profesorul care și-a început ora cu niște calcule greșite scrise pe tablă, și apoi a continuat cu altele corecte. Copiii râdeau, iar el le-a spus că aceasta este o lecție importantă pentru ei în viață, să știe că dintr-o sută de lucruri pe care le faci bine – lumea va taxa de fiecare dată greșeala, chiar dacă este una singură.

 

Amorțeala asta tâmpă

 

De când nu mai intru pe facebook, țin un jurnal. În 30.06.2018, ora 17:44 am scris o chestie mare. Ziceam așa: ”Anul ăsta vreau concediu singură în pustietate. Găsesc eu un locșor de sihăstrie.”

Ai ajuns să afli că propriul tău copil este abuzat la grădiniță, și, după ce pișă două lacrimi fix abuzatoarea, tu o dai pe aia cu înțelepciunea de șanț, că pe toate șanțurile facebook vezi de-astea cu iubire și iertare și bule de iubire, și tratate de bunătate fără discernământ în atașament. Noi toți știind că domnișoara educatoare mai are reclamații din anii precedenți. Adică nu e ca și când a clacat, săraca, odată, și își asumă, și așa mai departe – că mă plictisec oricum orice fel de scuze când vine vorba de abuzul copiilor (nevinovați, incapabili să se apere singuri, și învățați că dacă se vor plânge părinților, părinții se vor supăra foarte tare pe ei, da? Cum cuantificăm toate daunele produse în suflețele atât de fragede?)

Și mamă de copil abuzat se disociază cu o amorțeală efectiv tâmpă, și face un roman despre iertarea unei greșeli, despre o a doua șansă, și despre înțelegerea pe care o are și față de părinții ”afectați” (!)

Făi! Și copilul tău a fost abuzat! Nu doar ai noștri. Sau ești din altă grupă, și participi pe post de consilier la discuțiile astea? Știu, habar nu ai, nu ai înțeles ce s-a întâmplat. Pentru că copilul tău nu s-a plâns acasă – te consideri neafectată.

 

Amorțeala asta tâmpă

 

Ca o gangrenă ce se răspândește galopant. Am învățat să trăim în acceptare cu ideea că oricum nu rezolvi nimic (discursul unei alte mămici, pe grup, dar și al altor persoane în cazuri diferite). Și apoi ne-am creat sisteme de coping cu bullshituri motivaționale. Adică ele nu sunt bullshituri, în esența lor. Bullshitul este în prezentarea unor concepte, în înțelegerea lor, în echilibristica asta ideatică pe care o practicăm toți.

Prietene: te iert, accept că ești un idiot, slash un cretinoid, slash un căcat, știu că ești un neputincios, și că – clar ai avut o copilărie nefericită de ai ajuns în halul ăsta.

Dar.

Există acest ”dar”.  Dacă eu te iert, nu înseamnă că tu nu trebuie să-ți asumi responsabilitatea faptelor tale. Că eu te și premiez ascunzându-ți fapta, despre care știu.

Nu, tată. Iertarea e una, pentru care poți să zici și bogdaproste – că nu ți-am dat peste gură cum ai făcut tu cu copilul meu. Eu din săritură, așa, ca Bruce Lee, cum aș face-o dacă nu te-aș ierta, da? Și nici de coadă n-ai fost târâtă prin sala de clasă, așa cum ai făcut cu o altă fetiță. ASTA e iertare. Acceptare.  A faptului că ești varză, și că ”a greși e omenește”.

De aici și până la a renunța la reclamația către direcțiune este cale lungă.  Dacă eu renunț azi, tu anul viitor faci asta și cu alți copii de patru ani. Sau poate în continuare cu copilul meu. Și asta se numește contribuția mea la abuzul pe care îl săvârșești tu. Cârdășia mea cu tine. Parteneriatul nostru în perpetuarea unei nenorociri.

 

Amorțeala asta tâmpă

 

Caz de handicap grav. Cu internare la fiecare șase luni, pentru investigații și tratament de mii de euro pe lună. Un miracol medical, de fapt. Că merge pe picioarele sale după ce sistemul medical a concluzionat că va rămâne o legumă, forever. Pensie de invaliditate. Câteva sute de lei obosiți. La fiecare șase luni dă ”dreptul” la internare. Azi trebuia să se interneze. Nu se poate, decât dacă plătește jumătate din sumă. N-au fonduri. Bune și frumoase-s toate. Dar pensia lui e de 500 de lei. De unde să se scormonească de câteva mii? Mmm? Îmi povestește  despre cum stau lucrurile în spital, de-acolo din pat, imobilizat. Cum îți moare lângă tine un om pentru care nu poți face nimic, nimic, nimic, decât să apeși butonul ăla nenorocit de panică, pentru că ești paralizat. Nu de frică, nu de scârbă, nu de revoltă, ci ești fizic inert, paralizat la propriu. Și apeși butonul ăla, e tot ce poți să faci, dar asistenta vine abia după 40 de minute. Omul e mort de mult. Lângă tine, care nu poți face nimic, nimic, nimic, pentru că ești paralizat. Și-l întreb, X, dar ai făcut reclamație? Pentru ce? – îmi răspunde. ca să rezolv ce? Băibăiete, ca să rezolvi orice, ca să înștiințezi instituția și ascendentele sale cu privire la ce le scârțâie în sistem, ca să se ia măsuri, ca să orice, prietene! Eventual să-i dau în judecată- zice – dar asta tot pe banii mei și pe sănătatea mea.

 

Amorțeala asta tâmpă

 

Lumea încă înțelege oarecum mizeria, dar s-a obișnuit să nu se  mai deranjeze, că oricum se face la loc. O mai urlă uneori, de la distanță, așa, o mai trimite pe unde o mai trimite, în general la origini, că e înjurătură românească, dar doar așa… ca idee. Cu mâinile în sân. N-am ce să fac. Sau – și mai rău – lasă, că poate data viitoare o fi mai bine, că iertarea și iubirea. Și fiecare ”Pas” zis – este o încă o cărămidă scoasă din șubreda construcție a unei minime normalități. Zici că nu faci nimic, poate nici bun, dar cu siguranță nici rău – dar asta este o minciună sfruntată. Cu fiecare ne-făcut – ai participat la validarea făcutului de rău. Ai dat putere celor care, nederanjați, necontestați…. distrug.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.