Sharing is caring!

… Și afară plouă cu găleata, plouă…. nu se mai oprește. Anul ăsta România a avut o vară englezească. Plouă și iar plouă. Apoi tună, fulgeră, plouă…. case de oameni distruse, vieți prăpăstuite, și parcă nici măcar o  speranță nu mai aduce soarele. Ca și când suflul naturii nu mai vrea odată să vină soarele și pe strada noastră. E furtună și-n noi. Și tunăm și fulgerăm unii-n alții, și parcă nu ne mai îndură Dumnezeu să ne mai însorim un pic, să mai luminăm dintre norii aducători de năpastă. E aproape imoral să trăiești așa, numai și numai în patimă. Oare patima naturii aduce patimă și-n noi și de jur împrejur, sau tocmai păcosteniile noastre fac norii să se-nfioreze de-atâta amar ce ni se-adună zi de zi?

România – colț de rai, grădina Maicii Domnului…. sună idilic, dar numai pentru căutătorul de frivolități, cred. Ne-am gândit vreodată ce implică asta la o adică?

Acum câteva săptămâni am urmărit un interviu cu o scriitoare căreia nu i-am reținut numele, și-mi pare atât de rău. Ea a scris mai multe cărți despre regimuri totalitariste. Și zicea că vrea să scrie una și despre România, pentru că povestea noastră o fascinează. Până să apuce să zică în continuare, îți dai seama că mi-a crescut inima, și … apoi a continuat. Zicea că în România, spre diferență de alte țări unde opresiunile au unit oamenii între ei, devenind solidari unii cu alții – în România noastră s-a întâmplat exact invers, a dezbinat oamenii, aceștia s-au întors unii împotriva altora, au fost ani de neîncredere, pizmuire, trădare, prăduire.  De-atunci am un nod în stomac cât ghemul, asta mi-a declanșat și o greață densă, dar și un fel de ușurare, că a fost zisă, în sfârșit. Uneori preferam să mă mint singură, zicând că democrația prost gestionată ne-a înfierat așa, dar genele mele știau adevărul, crudul adevăr, aducător de tornade într-un suflet și-așa înnourat. Da, noi nu ne-am dezbinat acum, noi eram gata dezbinați, și cel mai grotesc este că ne-am dezbinat la greu, atunci când instinctul uman mână spre unime. E un instinct pur și simplu, nu e o chestie de caracter. Toate cercetările din zona psihologiei maselor au arătat asta – omul la greu tinde să se unească, să se ajute, să se identifice cu cauza unui bine mai înalt. Dar noi, noi am trăit greul acela, tot blestemul lipsei, interdicției, înrobirii –  contra naturii. Contra firii. Și firea ni se-ntoarce tot împotrivă, c-așa am învățat-o să lucreze.

Stăteam într-o seară la masă cu mai mulți, printre care un fost lucrător în aviația militară de pe vremea hă-hhhăăă…. de demult. Acuma pensionar. Și, printre alte voci, glume, vorbe-ntre oameni cu oameni laolaltă, îl aud fix în urechea dreaptă pe dom’ aviator (vorba vine, omul a lucrat ceva mecanic de întreținere, cred, dar îi place să se descrie mai înflorit), îmi zice: Ia-l pe ăsta, nu fi fraieră, că ăsta are bani…. Mi s-a pus un nod pe traiectoria laringelui, și-am rămas interzisă circa un minut. priveam în gol, așa, și minutul ăla nici n-am încercat să privesc altundeva, ca să nu cumva să mă ia gura pe dinainte, directă cum mă știu. Nu de alta dar ”ăsta” de care zicea nea Caisă era fix cu noi la masă, sau invers, nea Caisă era și el temporar la masă cu grupul din care făcea parte ”ăsta”. Și mi-era rușine de el, adică să mai lungesc în orice sens o discuție de prost gust. Dar nea Caisă ăsta m-a băgat direct în filmul comunismului, că așa era atmosfera generală. Una a oportunismului. Te puneai bine cu măcelarul, cu aprozăreasa, cu oricine avea papa în gestiune, și, nu în ultimul rând cu partidul. Să nu iei na-na. Și ca să nu iei na-na, și să ai papa pe masă, erai în stare să-ți vinzi aproapele ca pe-un chilipir. Azi ne spălăm cumva păcatele de neam, onorând, măcar la nivel narativ, foștii deținuți politici.

Le spălăm cu ploaie grea, cu furtuni furibunde, ca și când noi știm că multe râuri trebuie să treacă-nvolburat peste tot ce-a fost murdar și nici măcar nu ne-a smerit deloc.

A tunat într-o seară prelung, și nu se mai oprea, zguduia din țâțâni tot pământul, de parcă atunci venea potopul. Cred că dac-ar exista potop, așa s-ar auzi la început, cum s-a auzit în seara aia. Și io, pe lângă fobia de mulțime și fobia de spații închise, o am și pe asta cu tunetele și fulgerele. În schimb nu mi-e frică de potop, lucru care m-a pus într-o mare încurcătură. Teama de tunet era persiflată de curajul în fața vieții pământului. Și-atunci am realizat un lucru mare. Am ieșit pe terasă, și-am stat în aerul răcoros, sub cerul amenințător, am stat dreaptă, cu corpul bine ancorat pe centrul de greutate. M-am simțit cel mai puternic om din lume. Altă dată, de frica fulgerelor, m-am blocat în mașină și-am refuzat să ies de-acolo orice-a fost. Frate-miu m-a scos cu forța din mașină, și m-a dus aproape moartă în mașina lui. Frica mă paraliza efectiv, îmi anula toate funcțiile cognitive, eram mai rău decât un animal hăituit. Mă chirceam până mă-nnodam cumva, și nu mai eram în stare de nimic, înghețam și la propriu și la figurat, că șiroaie de transpirație rece îmi țineau loc de leac de revenire când se așeza liniștea la loc. Și mulți ani am crezut că fobia asta îngrozitoare are legătură cu câteva cazuri de oameni fulgerați pe care i-am filmat pe vremea când eram un bobocel de reporter. Deși nu mi se lega niciodată-n cap de ce nu m-am șocat de la alte lucruri, mult mai îngrozitoare pe care le-am filmat, că doar am scos cu mâinile mele bucăți de om din mașină făcută țăndări, și câte și mai câte.

Și-apoi mi-am dat seama că frica asta irațională nici măcar nu are legătură cu tunetele și fulgerele, ci cu revoluția din ’89. Cu împușcăturile. Cu zilele sângeroase și nopțile petrecute lipiți de podea, în rafale de mitralieră. Se trăgea în blocuri. Știe cineva de ce au făcut asta? Oricine, orice ar spune, nu va da un răspuns care să-mi împace cumva nevoia de a înțelege. Încă nu s-a găsit o explicație științifică pentru ”rău”. Și se pare că există reticențe serioase în comunitatea științifică atunci când vine vorba să investească în cercetări pe tema asta. Există un psihiatru care a propus la un moment dat chestia asta. A făcut-o prea devreme, probabil. Lumea încă nu este pregătită să iasă din bula sa autosuficientă. Cât a durat până să acceptăm simplul fapt că pământul nu este plat…..

Tot săptămânile trecute, pe un post de televiziune se revoltau niște domni că președintele României are treabă cu crimele de la Revoluție, în loc să se ocupe de abuzurile procurorilor cu protocoalele lor cu tot….. Mi s-a stins lumina, și-am plâns o zi întreagă. Dar ăsta, ăsta este crudul adevăr, asta este starea nației, formată din oameni și oameni, fiecare cu furtunile sale, adunați în grupuri de năpaste, de parcă un an de furtuni poate spăla mii de crime împotriva umanității. În neamul nostru. Noi contra noastră.

”Las’ să plouă maică, să ude pământul, să fie belșug” – era vorba unei mătuși, și tot timpul am iubit ploaia de atunci, pentru că o vedeam cu ochii minții cum hrănește pământul care ne ține pe toți ca o bunică blândă ce-și ia nepoții-n poală și le zice povești.

Era un psihiatru, Milgram și încă unul – Zimbardo. Aceștia doi au demonstrat fără doar și poate că omul își cedează discernământul în favoarea unei figuri de autoritate, atunci când face parte dintr-un grup, Orice fel de grup. Și este în stare să facă lucruri rele fără să se opună. Pentru că își cedează responsabilitatea, care revine în totalitate celor cu poziții de decizie în ierarhia grupului.

În timpul războiului din Vietnam, a existat un episod care ulterior a fost judecat la Curtea Marțială. În martie 1968, compania Charlie, parte din Forța de intervenție Barker – a intrat într-un grup de cătune, My Lai. Acolo au strâns laolaltă câteva sute de săteni de la mic la mare, și i-au executat cu sânge rece. Pe unii i-au ucis în casele lor, sau mergând pe stradă.  Serviciile secrete ale armatei indicaseră că acolo s-ar putea afla combatanți Viet Cong. Au găsit doar civili. Copii, adulți, bătrâni. I-au ucis pe toți. Nu se știe numărul lor exact, se vehiculează undeva puțin peste 500. Nimeni nu s-a opus. Uciderile s-au desfășurat pe tot parcursul nopții. O singură persoană a încercat să-i oprească. Un pilot de elicopter, ofițer de legătură care zbura în sprijinul misiunii ”caută și distruge”. Acesta a văzut din elicopter ce se întâmplă. A aterizat și a încercat să vorbească cu trupele. Fără folos. După ce s-a ridicat de la sol a luat legătura cu Cartierul General, cu ofițerii superiori, care nu păreau îngrijorați. A renunțat și și-a văzut de treabă. Se estimează că aproximativ 50 de soldați au participat activ la crime, alți 200 fiind ”martori nemijlociți” ai crimelor. În decursul unei săptămâni, cel puțin 500 de oameni din Forța de intervenție Barker știau de atrocitățile comise la My Lai. Faptul de a nu raporta o crimă este în sine o crimă. La mai mult de un an de la comiterea crimelor, un singur soldat, soldat retras din armată, și care nu a făcut parte din Forța de intervenție Barker – a raportat genocidul, scriind câtorva congresmani. Acesta aflase despre cele petrecute, într-o discuție restrânsă cu niște prieteni care fuseseră la My Lai. În primăvara lui 1972 un grup de 3 psihiatri au format o comisie numită de Departamentul de Sănătate al Armatei, la cererea Statului Major. Se intenționa stabilirea cauzelor psihologice ale actelor de la My Lai, astfel încât pe viitor să poată fi prevenită comiterea unor astfel de atrocități. Cercetarea a fost respinsă totuși de conducerea Armatei, pe baza faptului că ea n-ar putea fi ținută secretă, și ar putea să ”deranjeze” Administrația.

Un singur locotenent a fost condamnat în urma procesului. Și acela a ieșit după trei zile. Primise închisoare pe viață. Nixon personal a dat ordin să fie scos pe cauțiune, iar pedeapsa lui să fie redusă la 10 ani.

Chiar așa. De ce ar conta cine ne-a ucis în ’89? Crime contra umanității, așa, și? Nu mai bine ne concentrăm pe nemernicii de procurori care hărțuiesc bieții oameni bogați? Obsedați de corupție, domne, așa ceva nu se poate. În antiteză prezentau cazul unei bătrânici de 85 de ani, hărțuită efectiv de DNA. Au dat interviul cu ea. A trebuit să dea trei declarații. Trei. În prima uitase la cine ajunseseră 200 000 de euro din vânzarea unei bucăți de pământ. Uitase, maică. Bătrânețile. La a doua declarație și-a adus aminte că la ea au ajuns banii, ce-i așa grav? 200 000 de euro. Un fleac.

Plouă…. plouă…. și la mine tot n-ajung vreo 50 000 măcar, să uit și io de ei, naiba să-i ia, că am atâtea pe cap….

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.