Sharing is caring!

Pun poze cu mine pe facebook din an în Paști. Ieri am pus una. Am râs cu toată ființa mea. Am râs așa cum, poate, nu am mai știut de mult să râd. Fără niciun motiv. A fost pur și simplu un moment de bliss. Idiot. Și am vrut să împărtășesc asta cu toată lumea. Prea-mi împărtășesc numai durerea de o vreme-ncoace. În câteva ore tot zâmbetul mi-a înghețat, s-a scofâlcit apoi în jale. Grecia mea iubită ardea. Grecia mea, Elenica mea, locul meu de vindecare și de renaștere din cenușă, scumpa mea Grecie îmi arăta imaginile iadului pe pământ. Au. Atât am putut gândi o vreme. Au. Au, ce doare. Au.

Au simplu, fără semnul exclamării, fără puncte de suspensie, fără zvâcniri puternice. Un Au anesteziat cumva. Acum că mă gândesc la asta, toate lucrurile foarte grave pe care le-am trăit – așa au fost. Ca atunci când ești lovit brusc, neașteptat, și ești buimac. Au. Dar nu știi exact de unde să te aduni.

M-am urât pentru că pe pagina mea trona o fotografie cu mine râzând, fix în ziua aia. Am vrut s-o șterg de cel puțin 22 de ori. Cum să râzi ca proasta la fasole fix când se întâmplă ceva atât de grav, atât de dureros, atât de …. Doamne, au, doare.

Nimeni nu știe cum iubesc eu Grecia. Nici nu ar putea să înțeleagă cineva. Și dacă nici măcar n-aș cunoaște-o, tot ar durea. Dar nu sunt ipocrită. Este caracteristic firii umane să te simți mult mai afectat de ceva care are legătură directă cu tine. Au, doare tare.

M-am simțit atât de vinovată pentru râsul ce-mi guverna pagina, ca un fel de declarație de nepăsare. Încă mă simt. Și despre asta simt să scriu acum.  Despre vinovăție. Despre vinovăția care se poate naște în capete de oameni normali. Și despre compasiune. Și despre dorința de vindecare. Și despre toată simțirea pe care o simți în celălalt așa ca și cum ar fi a ta – în momentele în care creierul tău nu este în stare de veghe.

În urmă cu două săptămâni am avut o discuție serioasă în vis cu prietenul meu cel mai bun. Am plâns și mi-am cerut iertare și am promis că am iertat la rândul meu, pentru întâmplări vechi de aproape 25 de ani. În visul meu îi simțeam simțămintele. Vorbeam fără vorbe, și a părut a fi cea mai intensă comunicare din câte pot exista pe fața pământului. M-am trezit plângând. Dacă aș putea, aș smulge toată suferința din Univers și-aș construi un neant numai pentru ea, s-o împrizonierez acolo pentru toate eternitățile. Dacă aș putea, aș smulge și toată vinovăția de pe fața pământului și-aș transforma-o-n praf de vindecare.

Dacă aș putea vindeca oameni cu vinovăția mea – jumătate de planetă cel puțin, ar fi salvată.

Cu o săptămână în urmă m-am trezit plângând după ce am visat că scap din mâini o prietenă veche de familie, fix peste balustradă. Visul a părut atât de real încât atunci când m-am trezit, încă aveam fizic senzația lăsată de mâinile ei alunecând dintr-ale mele. În vis o privisem neputincioasă căzând de la înălțime, lovindu-se de pământ, i-am privit spasmele morții, apoi trupul desfigurat, inert. Trebuia să cad și eu cu ea, în momentul în care mi-am dat seama că o scap a trebuit să fac o alegere, să-i dau drumul, sau să mă agăț mai tare de ea într-o ultimă încercare de a o trage înapoi, și am ezitat. Dar am riscat, am riscat văzându-mi moartea cu ochii. Vorbeam cu Dumnezeu în gând, Îi spuneam că trebuie să se facă voia Lui, și că sunt moartă de frică deși știu că nu există moarte. Îi spuneam ce lașă sunt, și-I arătam golul din stomacul meu în timp ce mă prăbușeam în jos, trasă de V. Nu mai aveam nicio speranță, cădeam. Și atunci s-a întâmplat un miracol. Labele picioarelor mi s-au agățat de marginea balustradei, și o forță invizibilă m-a tras înapoi. Eu o strângeam pe V, dar aceeași forță ne-a descâlcit brațele. Ea a căzut, și căderea a durat secole, atât de înalt era dintr-o dată balconul. Cât ea cădea, eu Îi mulțumeam încontinuu că mi-a cruțat zilele. Apoi am privit în jos. Corpul lui V. se contracta într-un mod care reverbera în toată ființa mea. Au. S-au adunat o mulțime de oameni în jur, și le auzeam gândurile la toți, și toți mă compătimeau la fel ca pe V. și gândeau că nu e vina mea, dar eu eram sfâșiată de durere și vinovăție. Iar ea, moartă fiind, îmi transmitea același lucru – că nu sunt vinovată, și că ea știa că așa trebui să fie, și nu a fost corectă, a încercat să scape. Am fugit și m-am ascuns, și vinovăția durea mai tare decât spasmele morții pe care le simțisem împreună cu V. În visul meu simțeam tot ce simt toți oamenii, ca și când toți făceau parte din mine. Apoi am prins curaj și mi-am făcut loc printre ei până la cadavrul lui V. Am căzut în genunchi și-mi ceream iertare într-un urlet care acoperea toate gândurile celorlalți, care, în continuare gândeau că nu e vina mea.

M-am trezit plângând, și, chiar și după ce am înțeles că a fost doar un vis – tot vinovată m-am simțit. Am pus-o pe bunica s-o sune pe V., să mă asigur că este în regulă. V. a râs și mi-a transmis că i-a murit moartea, că e foarte bine, și că are și o veste bună, că fiul ei se va căsători cu o Andree. Deci dorința ei s-a îndeplinit parțial. Ea ar fi vrut cu Andreea asta, vinovata pământului, care tocmai o scăpase de la balcon. Încă plâng. Mă simt vinovată.

Una dintre ultimele mele discuții cu Maria mea, terapeutul la care mă recalibrez când sunt varză, a fost asta:

– Nu reușesc să-mi aduc aminte nimic din ce mi-a spus, și asta mă disperă. Cu atât mai mult cu cât mi-a și spus de câteva ori să mă concentrez că în curând mă voi trezi și e posibil să uit tot ce-mi spune.

– Dar care este emoția cu care te-ai trezit?

– Disperare… Am încercat ore-ntregi să reintru în vis pe toate căile posibile și imposibile, să înțeleg ce-mi spune. Pot, ajung acolo, îl văd, îl aud, îl simt, însă nu reușesc să înțeleg ce-mi spune nici să mă tai.

– Zi-mi o emoție, Andreea. Repede. Prima pe care o simți.

– Vinovăție.

– Mă gândesc că tu realizezi că nu a murit din cauza ta.

– Dar nu voi ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă-l avertizam.

– Știai sigur?

– Nu.

– Ce rezolvai cu ceva care nu-ți era clar?

– Ar fi trebuit să-mi fie clar, dacă nu aș fi fost atât de preocupată de propria mea persoană.

Știi, de asta este atât de indicat să stai de vorbă cu un terapeut atunci când ești hotărât să-ți dai de capăt (iar asta, de cele mai multe ori e muncă de-o viață, oricât de bine ai fi). Poți fi oricine, poți fi oricum, poți fi Jung însuși, când e vorba de tine în raport cu tine, ai tendința să nu vezi pădurea de copaci. Și atunci vine ăla din fața ta, detașat, și-ți dă o servă direct unde-i buba. Tu o să zici acum că mare brânză a rezolvat terapeutul meu minune specializat în mai multe tipuri de psihoterapie, că iată, încă mă simt vinovată. Pentru un vis, sau pentru că fix în ziua în care a ars Grecia, eu mi-am postat o poză zâmbind fericită. Și habar n-ai tu pentru câte încă. Dar pentru mine asta-i mană cerească. Să identifici fix buba  – este cea mai greoaie, cea mai anevoioasă, cea mai imbecilă chestie de pe pământ. Odată ce ai identificat-o, treci printr-o perioadă de criză, pari să regresezi, e dezastru, apoi se petrece ceva aproape miraculos. Trece.

… Poate pentru că sunt într-una din acele perioade de regresie, sau poate pentru că așa este normal să simți în fața durerii sfâșietoare, eu plâng. Și vreau să-mi cer iertare. Pentru că fix în cea mai dureroasă zi, eu am râs ca proasta-n cucuruz, pentru că nu pot face nimic, nimic să-i ajut, pentru că am privit imaginile acelea, le-am privit cu ochii ăștia, le-am murdărit cu toate gândurile mele de compasiune care nu valorează niciun strop de praf, devreme ce n-am alinat măcar o clipă de chin.

Știu că azi am scris haotic, și chiar e haos aici, în capul ăsta atât de obsedat de ordine și coerență. S-au tot adunat, iar imaginea dulcii Elenica în suferință este…. Doamne, doare.

 

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.