Sharing is caring!

Doamne, cât de bine poate fi! Asta este starea mea generală după o săptămână plecată din oraș într-un loc fără semnal la telefon, fără internet, fără cablu tv, fără zgomotele orașului. Cu aer curat, peisaj idilic și liniște. Foarte multă liniște. Un playlist format din ciripit de păsărele și cântecul greierilor. Ceas deșteptător – domnul cocoș. Doamne, ce minunată poate fi viața! Acum că m-am întors acasă, îmi dau seama că ar fi fost fantastic să scriu un jurnal în toate aceste zile. Să revăd acum, pe ore, schimbarea. Când am plecat eram un arc întins la maxim, o bombă cu ceas pe cale de detonare. Se și adunaseră multe, iar ultimul meu concediu adevărat a fost prin 2013. De atunci n-am mai plecat departe de civilizație. Iar corpul meu și toată ființa mea doar așa se recalibrează total. Oră de oră m-am transformat. Până în ultima oră. Liniștea e leac de vindecare, să știți. Pentru foarte multă lume asta sună a supliciu. Să n-ai tu nici măcar televizor – păi te plictisești, tâmpești. Dar nu-i așa. Te poți vindeca la propriu de stres. Creierul nostru este bombardat de stimuli, zi de zi, iar mare parte din muniție e chiar lumea asta media – televizor, radio, rețele de socializare. Te pierzi în ea. E o dependență care te ține orb la răul ce ți-l provoacă. Ești prins în filmul ăsta al interconectării permanente, și ajungi să uiți efectiv de tine, devii parte din filmul colectiv, iar în filmul ăsta regizorul nu ești tu, tu figurezi după cum dictează acțiunea generală. Ești convins că ai ideile tale și că deții controlul absolut cel puțin asupra persoanei tale, însă ăsta este un miraj. Nu deții nimic, deții dreptul la participare, atât. În direcția vântului, chiar dacă tu simți că mai dai o contră pe ici pe colo. Tot în direcția vântului mergi. Pentru că partea aia din tine care înmagazinează toată informația îți este străină zonei conștiente. Nu ai control asupra ei. Nu așa cum crezi. Subconștientul și Inconștientul sunt instanțe de execuție subliminală. Pa, control. De aia zic. Ești prins în filmul ăsta colectiv și pe măsură ce trece timpul – te uiți pe tine, te pierzi, ești trăitor activ într-o semihipnoză colectivă. Ți-ai dat vreodată seama cum, atunci când ești atent la un film sau la o emisiune TV, sau când citești o carte – de multe ori nu mai auzi, nu mai captezi acțiunea din jurul tău? Fiind foarte absorbit de emisiune, film sau carte. Na, aceea este starea de semihipnoză. Și această stare este și aceasta în care toți suntem absorbiți de toți, absorbiți în bombardamentul de informații din toată zona media, de pe străzile aglomerate, din toate elementele care ne compun viața asta modernă.

Am ajuns destul de obosită, cu bagaje, plase de cumpărături pe care tocmai le făcusem, iar traseele prin hipermarketuri pentru mine sunt similare cu un meci de box în ring. Lumea la cumpărături se comportă haotic. Împing cărucioarele alea în toate direcțiile, cu ochii beliți în rafturile cu produse, fără nicio grijă față de restul oamenilor care, la rândul lor împing cărucioare. Scene desprinse din filmele cu zombie. Oricum mai mult de jumătate din tot ce-am cumpărat putea să rămână acolo fără să mă simt nefericită sau flămândă. Roadele pământului m-au îndestulat. Am mâncat cartof scos cu mâna mea din pământ, roșie, ardei cules direct din ciorchine, prună direct din pom. Doamne, ce viață!

Deja primul impact cu natura mi-a eliberat vreo 300 de kile de stres din toate încheieturile. Să privești în jur și să vezi numai natură virgină – te face să vibrezi diferit. La mine se pune un fel de nod în stomac în primă fază. Îl simt ca pe un fel de fericire adunată în exces care se pregătește să explodeze în toate celulele corpului. Și așa face. Se dispersează peste tot în tine, și, dacă ești foarte atent, o simți cum șerpuiește prin vene și cum pătrunde mușchii, fibră cu fibră, făcându-și loc până la os. Cu vreme ce trece ești inundat de fericire. Mi-am aruncat tenișii mei șmecheri cât am avut aruncătura, și m-am întins pe iarba vie. Ce zic eu? M-am cufundat în ea, mi-am înfipt tentaculele în pământ așa cum bagi ștecherul în priză și începe să încarce. Și-am privit cerul așa, întinsă, străbătută de valuri de energie proaspătă, neprihănită. Și-am stat așa ore-ntregi. A doua zi am organizat și un foișor cu baldachin. Am dormit acolo sub cerul liber. Deși mi-a fost cam teamă de animale sălbatice. O teamă învinsă – o victorie asupra mea. Câștigi o claritate nemaipomenită. Am coborât în sat pentru cumpărături de moment. Am stat de vorbă cu oamenii, și-am descoperit minunăția simplității în caracterul omului. Dă un fel de bunătate necalculată, brută, inconștientă. Ceva care în zilele noastre pare desprins doar din poveștile bătrânilor. Mă gândeam la întoarcere că asta ține încă pământul în viață. Puțina bunătate din om rătăcită prin sătucuri semi-populate. În contrabalanța așa-zisei inteligențe moderne. Inteligența civilizației moderne? Care inteligență? Oameni cu gurile săbii și sufletele pungi de colectare a deșeurilor? Ne trezim și adormim într-un permanent conflict. Locul de muncă suprasolicitant, vecinul cocalar, politica degenerată. Degenerat. Ăsta este cuvântul care descrie cel mai bine  totul.

În doar șapte zile m-am detensionat atât de tare încât, în prima seară înapoi acasă am tresărit de câteva ori la niște zgomote. Păreau anormale. De fapt, erau sunetele civilizației. Civilizația necivilizată. Mi-am promis că în cel mai scurt timp posibil mă voi muta cu cățel și purcel. Mocnea asta în mine de ceva vreme, și chiar vorbisem despre un vis al meu cu câteva persoane apropiate, dar acum este mai mult decât un vis. Este un plan. Am totul bine legat în cap. Mă mai contrazic la mici detalii de decor. Văd clar construcția, va fi un loc de reconectare, un cuib de recalibrare. Voi primi musafiri care își vor căuta echilibrul, și-i voi găzdui cu drag. Cu înțelepciunea omului care a trecut prin acest proces. Altă dată aș fi gândit că este o nebunie, că planuri de acest fel fără un fundament concret, o finanțare certă, bătută-n cuie – sunt doar vise cu ochii deschiși. O săptămână în comuniune cu natura m-a făcut să înțeleg cât de clară, de perfectă, de armonioasă este legătura dintre tot și tot, cât de puternică poate fi intenția, ce minuni se pot petrece în simplitatea simțirii. Am plecat nefericită și m-am întors împăcată. Pur și simplu fluidă. Cred că ăsta este cuvântul. Fluidă. În viața mea se petrec exact aceleași lucruri, însă ele nu mai au același impact asupra mea. Tot sufăr pentru cele dureroase, însă am găsit cumva echilibrul, suferința mea nu-mi obturează cu nimic fluxul ființei. Sunt fluidă.

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.