Sharing is caring!

Vineri, sâmbătă, duminică luni. Una, două trei, patru. Zile.

Zilele astea, ca un proces de epurare a României. Epurarea presupune fecale și urină urât mirositoare, tot ce-i toxic, tot ce-i rău, potrivnic organismului – ejectat prin procese naturale. De vineri vomit nervos. Urâțenia omului se-arată fix atunci când ești la greu. Atunci cad măștile adecvării sociale. Atunci se revelează Eul omului așa cum ființează cu sine. Și n-am crezut că voi ajunge să trăiesc așa ceva. Pur și simplu nu am crezut că este posibil chiar să văd oameni, sute, mii  de oameni  hăituiți de forțele de ordine, echipate de război, și apoi sute, mii, mii de oameni râzând ca tâmpiții, persiflând, acuzând victimele, plusând chiar în agresivitate. Unii ar fi mitraliat mulțimea, să nu fie enervați că vin ei cu un milion peste ei și îi calcă în picioare – asta din partea unor personaje din administrația publică, apoi oameni de rând, oameni simpli, oameni cu vieți egale cu viețile celor răniți de forțe de ordine, într-o Românie încă democratică…. oameni care nu doar că nu sunt mișcați de ceea ce s-a întâmplat, oameni care aruncă invective la adresa victimelor, este incredibil, este …. este foarte greu.

Mi-e silă și-mi pierd orice speranță în umanitatea oamenilor. N-am crezut că este posibil ca în zilele noastre societatea românească să-și arate o față atât de perversă, atât de imbecilă, atât de josnică.

Unul posta azi-dimineață pe facebook un numit epilog – cică diasporenii să se care în p… lui din orașul lui. Avea peste 300 de aprecieri când m-am uitat eu.

Băi. Băi! Netoților!

Simt nevoia să-i rușinez, dar nu am cum. Nu au rușine. Nu au nimic. Au creierele făcute praf, atâta tot. Mă doare de mor și simt că nimic nu ne mai poate salva de propria nemernicie. Să nu-mi spună nimeni să nu generalizez, sunt sătulă până peste cap de vorbe fără duh. Sunt sătulă de vorbe. Le simt pe toate ca pumnalele, înfipte simultan, mi-e scârbă și mă doare de mor. Și știu că totul ăsta mă conține și pe mine, și oricât i-aș condamna – asta spune ceva și despre mine. Toți cei care trăim în țara asta, toți din neamul românesc – suntem pur și simplu Unul dintr-un punct de vedere mai profund. Îmi vine și să râd că vorbesc despre profunzime. Ce profunzime? Bă, mă, fă, mori dreaq, marș. Profunzimea … impulsurilor. Atât.  Papa, caca, sex. Primate epilate acoperite cu cârpițe colorate.

”Bărbați, copii, femei – nu se iartă nimic” – vorbe de guvernant al unei țări libere. Susținut de cetățeni în deplinătatea facultăților mintale. Asta mă scârbește cel mai tare. Asta. Că omul simplu de pe stradă este mai rău ca răul care îngenunchiază oameni din interes. Ăștia, ăștia fără niciun interes, oamenii simpli, anonimi, hateri pentru că vor și pot… sau pentru că doar atâta pot.

Revin la scriitoarea care spunea că România s-a comportat atipic în perioada regimului totalitarist. În contrast cu alte țări unde opresiunile au unit cetățenii, România este o țară unde oamenii s-au turnat între ei, s-au dezbinat, s-au băgat unii pe alții în rahat, s-au ferit unii de alții, știind că oricine poate fi un turnător….. Am rămas cu acest stigmat pe suflete, sau pe golurile care marchează necesitatea unui suflet pierdut.

Săptămânile trecute citeam cu interes un psihiatru care spunea că Răul există ca atare, că din experiența sa vastă ca terapeut – are câteva exemple demne de studiat. Și acest domn, M. Scott Peck chiar a propus cercetarea științifică a acestui fenomen. Deocamdată nu. Acesta este răspunsul celor cu aprobările și finanțările. Normal că nu. Normal, normal că nu. Răul are principala caracteristică aceea de a se ascunde chiar și de sine însuși. Există ceva în cogniția omului care nu permite, care condamnă Răutatea, așa se face că toți cei care săvârșesc fapte rele – vor da vina pe ceva sau cineva. Orice, oricine – exterior lui, celui care săvârșește răul. Cei mai mulți cred cu adevărat în ceea ce spun. Mintea umană este astfel concepută – te poți minți tu pe tine însuți, fără a fi conștient de asta. În general, oamenii cu adevărat răi știu că sunt răi, însă cu atât mai mult vor acuza motive exterioare sau chiar vor transfera întreaga vină asupra unor persoane sau evenimente care nu au legătură cu ei. Este printre puținele lucruri pe care le știm cu certitudine despre Răutate. Nu noi, ci aceia care își bat capul cu asta din poziția de cercetători.

Și atunci când am citit asta, primul impuls a fost acela de respingere. În urmă cu doi sau trei ani am scris un articol despre Răutate. Afirmam că nu cred în răutatea pură. Dădeam exemple despre oameni și complexele lor, despre unghiurile din care poate fi privită o poveste, despre feluri de a interpreta o acțiune, etc… etc…. Tot ce am scris atunci a fost oarecum în grafic. Cu teoriile psihologice, cu unele înțelegeri spirituale.

 

Mă scuzați. Am plâns de-am bubuit. A vorbit Președintele. O face pentru prima dată după tot ce se întâmplă. În astea patru zile m-am simțit orfană. Neputincioasă, neajutorată, părăsită. Aruncată într-un orfelinat infect. Deși eram în acord cu ne-prezența Președintelui în Piață. Uneori înțelepciunea nu este pansamentul de care ai nevoie pe moment. Îmi doream să nu apară în Piață, și în același timp m-am simțit orfană pentru că nu a apărut. Dar știu, așa gândeam și eu – să nu vină, să nu le dea apă la moară netrebnicilor, oricum pe el l-au acuzat de tot ce s-a întâmplat, sunt atât de mizerabili încât nu s-au sfiit deloc să-l acuze de toate inepțiile, sau – mă rog – de fix acele fapte pe care le săvârșesc ei.

 

Răutate. Am fost intrigată de afirmațiile acestui psihiatru, și primul meu impuls a fost să-i resping teoriile, să-mi fac povești în cap despre tot ce-am scris acum câțiva ani în acel articol. Apoi mi-am dat seama că experiența acestui doctor este cam cât viața mea toată, și pentru asta normal ar fi să mă deschid, să ascult ce are de spus, să-i citesc spețele reale expuse în carte și felul în care le-a gestionat. Cu cât am fost mai dispusă să-mi deschid mintea, cu atât am reușit să realizez că și eu am experiențe care să întărească teoriile acestui domn, experiențe pe care mintea mea a preferat să le ascundă, să le inactiveze.

Există răutate. Ea trebuie studiată așa cum s-au studiat prin cercetări toate bolile și afecțiunile umane. Și răutatea asta are câteva caracteristici constante. Se neagă pe sine, își găsește justificări în acțiuni exterioare, de cele mai multe ori ridicole, se molipsește în măsura în care omul vibrează pe un nivel similar, se poate răspândi cu o viteză impresionantă, ca o molimă, se bazează pe entropie, pe distrugere, pe dizarmonie, pe secătuială, pe tot ce este opus vieții.

România, țară frumoasă și atât de bună gazdă a iubirii și a frumosului. Îmbâcsită de răutate. Această forță opusă vieții. Deocamdată mi-e rău fizic de răul ce colcăie de jur-împrejur. Probabil de asta deocamdată mi-am pierdut încrederea în noi. Probabil că-mi voi găsi puterea să mă ridic din mocirla asta, mereu o fac. Probabil voi scrie în continuare despre echilibru și claritate. Cu încă o față a răutății mai înțeleaptă. Până atunci însă – să mă evitați. Să nu mă provocați, să vă vedeți de treburile voastre voi, cei care țineți să mă trageți pe mine de șireturi cu aberații inacceptabile de psihopați în libertate. Să vi le spuneți voi între voi, și să observați că nu v-am tras pe niciunul de mânecă niciodată. Deși am borât de câteva ori citindu-vă postările veninoase, imbecile, antisociale, netrebnice. La propriu. Dar mi-am găsit puterea să vă respect dreptul la exprimare și mai ales spațiul personal. Așa să faceți și voi. Că nu-s tocmai o tipă amabilă zilele astea. Și, știți și voi poveștile alea despre femei care, atunci când sunt liniștite au chipuri angelice, gătesc prăjiturele și de-astea, dar când le calci pe bec se transformă în demoni siniștri ce-l pot speria pe însuși scaraoțki.

 

Sănătate vă doresc și fie ca binele să-și facă loc din ce în ce mai mult în mințile și sufletele noastre. Doamne-ajută.

 

P.S.: Mai țineți minte fantezia Olguței cu tunurile de apă spulberând protestatari? Iată. Dovada clară că visele pot deveni realitate. Cred că-i cazul să începem să visăm și noi. Poate reușim să ne găsim un vis comun. Poate.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.