Sharing is caring!

Sunt trasă de milioane de corzi invizibile în toate direcțiile pământului, și corzile astea, deși sunt nevăzute, au o putere supranaturală, îmi simt carnea smulsă, sfâșiată, corpul meu se clatină ca un păianjen beat, mă simt pierdută, simt că mă voi dizolva în curând, corpul meu este prea mic pentru a face față acestui supliciu, de câte ori încerc să-mi restabilesc echilibrul – hălci mari de carne mi se desprind din mâini, picioare, față, abdomen…. ”Ajutoooooor! Sunt jupuită de vieeeeee!!!!!” – urlu disperată, și-mi simt urletul traversând toate acele corzi, milioane, și strig din nou, ”Dumnezeule!!!! Taaaaatttăăăăăăăă!!!!!!” și-mi dau seama, contabilizând traseul vibrațiilor mele, că – în afară de milioanele de corzi care mă sfâșie, mai există câteva care-mi aparțin, și care atârnă inerte. Mai strig odată cu toată forța, și le simt ancorate în toate zările, și corzile mele produc efecte în toată țesătura asta haotică. Îmi dau seama, în sfârșit, că nu sunt pierdută, că am o șansă, că tot ce trebuie să fac este să-mi modulez propriile corzi pentru a-mi restabili echilibrul, și de îndată ce fac asta – restul corzilor devin aproape prietenoase, colaborează cu mișcările corzilor mele, ca-ntr-un dans hipnotic, tot ce trebuie să fac este să-mi mențin concentrarea pe propria emisie. Pe măsură ce mă liniștesc, corzile mele devin din ce în ce mai puternice, mai eficiente în restabilirea armoniei, corpul meu revine la starea de echilibru, într-un decor incredibil, un fel de galaxie, o țesătură perfectă, o îmbinare ochi-cu-ochi, fir-cu-fir, în care toate firele se hrănesc și se influențează unele pe altele, și, deși par individualități, ele doar împreună sunt vii, viul este susținut de îmbinarea lor, și aceasta are o dinamică incredibilă, fiecare miime de secundă contează, și fiecare firicel contribuie la frumusețea țesăturii vii, la viața acesteia, și viața se simte în fiecare coardă, în zeci, mii de miliarde de corzi. Dacă-mi defocusez privirea, le pot vedea. Sunt minunate. Strălucesc în miliarde de nuanțe nevăzute pe pământ, și, împreună formează o palpitație, ca o inimă gigantică. Încep să intenționez, îmi aduc aminte perfect teoriile șamanice despre acțiunea intenției, deși știu clar că este un vis, și încep să simt fiori de bucurie. Nu-mi trebuie decât concentrare, nimic mai mult, o implicare conștientă, și cu cât sunt mai implicată în intenția mea, cu atât este mai armonios dansul corzilor. Îmi simt intenția curgând prin toate, toate, și, pe măsură ce intenția îmi este mie mai clară, ea sporește în putere, reverberează chiar și la mii de miliarde de kilometri distanță, mirarea și fericirea mă străbat în valuri de o intensitate incuantificabilă, știu sigur că dacă aș trăi aceste emoții în starea de veghe, aș leșina în cel mai bun caz. Cu cât eman mai multă fericire, cu atât ea sporește în țesătura întreagă, și-mi vine înapoi înzecit, însutit, înmiit, și eu o transmit pe măsură ce o trăiesc…..

Mă trezesc transpirată, cu zâmbetul întipărit în mușchii faciali, și primul lucru la care mă gândesc este că – pesemne din cauze similare există oameni cărora li se așează zâmbetul post-mortem. Trăirea ”de dincolo” poate fi orgasmică. Gândul la moarte mă bântuie în ultimii ani mai rău ca o fantomă băgăcioasă, iar gândul la moarte te duce inevitabil cu gândul la viață. Gândul la viață este de cele mai multe ori mai trist decât gândul la moarte.

De când deschizi ochii și până-i închizi, interacționezi cu lumea în toată splendoarea sa, această lume ”evoluată” care-și calcă sufletul în picioare cu o ignoranță ce-ți provoacă milă. Dăm unii în alții ca niște animale nătângi, și nu vedem în fața ochilor decât propriile frustrări existențiale. ne batem cu pumnii în piept ca maimuțele pentru a ne apăra teritoriile propriilor idei, idei hrănite cu aberații de subdezvoltare personală intrate în subliminal de la atâtea răspândiri iresponsabile.

Hai, Einstein, pardon, Jung – descifrează visul, fă chestia aia a ta, psihanalizează. Psihanalizează, fetiță, că nu ești cu toate țiglele pe cap oricum, măcar să știi pe unde plouă. (Așa mă motivez eu. Ce să-i faci, am avut o copilărie nefericită. Glumesc. Adică chiar am avut o copilărie nefericită, dar nu am rămas acolo. Am doar păcatul ăsta al simțului umorului, iar la autoironie nici n-am lucrat, e nativă)

E-hhheeee, maică, dacă-l cunoșteam pe Einstein… măcar știam fix cum stă treaba cu corzile astea. Mă îndulcește gândul că a existat o afinitate între el și Jung. Jung a avut revelații în urma discuțiilor cu Einstein. Poate că și vice-versa, nu știu.

În timp ce scriu ascult Metallica. Știu, știu, sunt o păcătoasă, voi arde în flăcările iadului. Noroc că nu în iadul meu personal, ci în cel al evlavioșilor pământului. Un lucru este foarte sigur pentru mine, și asta o știu chiar și fără să mă consult cu Einstein: Universul ăsta este o colecție mare de energie informațională, și, deși avem cu toții posibilitatea să ne extindem la un moment dat sfera, bula proprie de informație…. arareori avem curajul să scoatem capetele din cutie.

A doua zi după acest vis am băut o cafea pe o bancă din parc, acompaniată de individul din imaginea de alături. Un boschetar. Adică un om care doarme în boscheți. Și mănâncă ce primește de la unul-altul.  Mi-a explicat că viteza gândului o poate depăși pe cea a luminii, și am fost nevoită să dau un google search pentru a mă convinge de chestia asta. Omul ori era un intelectual, ori era un nebun. Doream să știu cu cine stau de vorbă din start. Google mi-a confirmat că există teorii în acest sens. Omul mi-a vorbit în continuare despre teoria relativității, despre inseparabilitate cuantică, și despre Dumnezeu. M-a asigurat că nu voi găsi niciunde bătrânul cu toiagul, și că viața asta este un vis, nimic mai mult, un simplu vis, pentru că realitatea este mult mai vastă decât ce putem noi să pricepem în visul ăsta.

În timp ce-mi povestea, rupea din chifla hamburgerului primit de pomană și fărâmița la porumbei. Nu l-am întrerupt decât de vreo două ori. Atunci când i-am cerut clarificări despre Dumnezeu, și atunci când l-am întrebat ce meserie a avut la viața lui. Inginer proiectant a fost. Nu l-aș fi întrerupt dacă nu ar fi deviat de la perfectă luciditate la delir.

Aș fi vrut să mai stau, dar se făcea timpul să merg la lucru. Și-am plecat. Am fost cuprinsă toată ziua de o discuție care continua în capul meu cu omul din parc. Apoi mi-am dat seama că întâmplarea nu este atât de importantă prin prisma discuției purtate, ci prin însuși faptul că s-a întâmplat, că a doua zi după un vis care mi-a declanșat întrebări existențiale – s-a produs acest fenomen magnific al sincronicității, și de nicăieri ființa mea a fost scoasă din rutina zilnică, trăind un episod aproape epic. Am scos capul din cutie de bună-voie, mesmerizată de narațiile fermecătoare ale unui…. boschetar intelectual cu o minte genială care se plimba liber între realitatea zonei conștiente – general acceptată drept realitatea incontestabilă, palpabilă, concretă, și supra-realitatea unui inconștient pentru care nu am expertiză să cataloghez în termeni de coerență și incoerență.

Corzile lui invizibile m-au direcționat în direcții stranii, mai degrabă m-au ademenit să mă unduiesc de bună-voie în universul lui informațional, să colaborez, să dansăm împreună un dans al sensului, dincolo de sensul rațiunii frigide. Rațiunea – așa cum este ea acceptată în prezent și-a pierdut pe parcurs spiritul ludic. S-a încorsetat cu dogme ce-i țin toracele – cuibul inimii sufletului – rigid, sufocat, aproape imobil. Și-așa ne pierdem. respirăm din ce în ce mai greoi, iar suflul este vital, din orice punct de vedere.

Și apoi am ”văzut”. Toate acele corzi care-mi sfârtecau carnea există în realitate. Doar că nu le văd cu ochii fizici. Pentru că ele nu sunt fizice. Sunt gânduri, cu viteze variabile. ”Viteza gândului poate depăși viteza luminii” dar numai în cazuri excepționale, atunci când creierul este acordat pe acea frecvență Gamma, cea mai înaltă din câte cunoaștem în prezent. Cred. Nu, sunt aproape sigură. Mă rog, nu asta contează. Contează că universul interior al fiecăruia dintre noi este interconectat, ca o țesătură măiastră, cu universul interior al tuturor.

Plânsesem câteva zile înainte de vis. Pentru că o domnișoară comenta postarea unui prieten într-un fel lipsit de umanitate, așa cum înțeleg eu umanitatea. Era vorba în postare despre un domn în vârstă de 82 de ani care începuse acum facultatea de drept – din pasiune. Știi, pasiune, chestia aia care, pe măsură ce strângem corsetul rațiunii, se pierde prin sufocare. Devenim din ce în ce mai rigizi și mai frigizi. Mental, sentimental, spiritual. Am plâns în seara aia ca o dărâmată. Dar chiar simțeam cum mi se dărâmă tot entuziasmul, fărâmele de încredere în Bine, cele care îmi străbat efemer suflarea încorsetată, rigidizată de propria rațiune păcătoasă.

Atunci m-am simțit neputincioasă. Efectiv neputincioasă. Smulsă în milioane de direcții opuse, incapabilă să mă salvez. Am plâns și-am lăsat capul în jos, nu l-am ridicat deloc spre direcția imaginară în care Dumnezeul meu mă pătrunde și mă animă. Am fost supărată. Ba nu, am fost furioasă. Pe mine, pe lume, pe El. De ce? De ce suntem atât de răi? De ce săvârșim Răul cu atâta lejeritate? De ce ne vine atât de greu să găsim Lumina din noi? De ce pare atât de complicat să fim pur și simplu …. liberi? Știi, atunci când ești liber, măcar puțin, măcar într-un cotlon secret al interiorului, eliberezi la rândul tău Lumea de propriii demoni.

…. Omul din parc mi-a răspuns destul de clar la toate întrebările de după visul-revelație, iar visul chiar a fost o revelație, numai că rațiunea mea a ținut corsetul strâns, zile întregi, ca de-obicei. Viața nu este altceva decât un simplu vis. Nu este un vis lipsit de sens, nicidecum. Dar asta depinde de mine, personal. De propriul meu echilibru în toată țesătura asta vie. Intenționez să-mi intenționez un vis frumos. Intenționez să-mi păstrez vie pasiunea. Știi tu, chestia aceea care, pe măsură ce strângem corsetul rațiunii, se pierde prin sufocare. Devenim din ce în ce mai rigizi și mai frigizi. Mental, sentimental, spiritual.

Mă gândesc că sunt o norocoasă, cu toate frământările mele, cu toate devierile mele în absurdul vâltorii de stringuri în mijlocul cărora uneori îmi pierd armonia, echilibrul, puterea. Gândul ăsta mă domină de când am deschis ochii. Azi-noapte am visat porumbei. Îi hrăneam, la fel ca omul din parc 🙂

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.