Sharing is caring!

Eu sunt o credincioasă. Ba nu, eu sunt o trăitoare, nu cred, știu, știu fără dubiu și trăiesc cu asta zi de zi. E o diferență. Ca atunci când crezi că te poate vedea cineva, sau vezi cu ochii tăi că cineva este lângă tine. Nici măcar un gând de-al meu nu este gândit fără conștiința existenței lui Dumnezeu în mine, împrejurul meu, peste tot. Nici cel mai murdar gând. M-am obișnuit să trec peste rușinea pe care o resimți față de El, așa cum simți față de un străin, pentru că nu există relație mai intimă pe lumea asta sau în univers decât cea dintre om și Dumnezeu. Am trecut peste nevoia de a părea o sfântă când îmi trece prin cap că există și Dumnezeu în ecuație. Dumnezeu există tot timpul, și… indiferent care ar fi nevoia mea de aparență, El mă știe cum sunt, mai bine decât mă știu eu. În orice clipă, nu doar atunci când îmi amintesc eu de El. Bine, eu nu mai îmi amintesc de el, pentru că m-am obișnuit să știu că El este tot timpul.

Când eram mică, și primeam primele explicații despre El, în capul meu se dădeau trânte și bobârnace. Mama și bunica spuneau că există, că e un bătrân mare și bun, cu barbă albă, care locuiește în cer, și care are grijă de noi mereu. Și că este important să ne spunem rugăciunile pentru ca El să ne asculte, și să ne ocrotească. Deci era o relație condiționată. Dădeam eu ceva, dădea și El. Altfel – ioc. Numai la pedeapsă dădea El necondiționat. Și la pedeapsă erau controverse mari. Practic, El te bate din orice. Și cică dacă te bate – e smardoi, nu se joacă. Acuma eu eram într-o continuă frământare. În primul rând, oricât de mare ar fi…. cum poate vedea tot? Suntem miliarde pe pământ. Apoi mai sunt îngerii, arhanghelii, sfinții….. cum poate El să îmi asculte și mie rugăciunea, și să vorbească cu toți strălucitorii din cer, și să vadă ce fac toți oamenii în același timp? Este foarte dificil, chiar și pentru un magnific ca el. Pentru asta îmi punctam de fiecare dată chestiile importante când mă rugam. Și aveam grijă să spun rugăciunile cu efecte, să vadă și El cât sunt de dedicată, mai ales că nu doream să se supere pe mine. Mă gândeam că dacă observă că eu sunt chiar interesată și implicată, mă va judeca mai blând. Mi-era o frică teribilă de pedeapsa Lui. Și nu reușeam să înțeleg: dacă este cel mai bun, cel mai iubitor – de ce pedepsește atât de aspru și cu atâta ușurință? Cineva care este bun nu este niciodată atât de radical. Adică… te ascultă întâi, poate nu ai știut că faci un păcat, poate s-a întâmplat ceva fără voința ta, poate a fost o scăpare pe care o regreți amarnic, cum să te lovească direct, așa, indiferent de circumstanțe? Mai ales că lista păcatelor este atââââââât de lungă încât n-ai nicio șansă ca muritor de rând să trăiești în lume fără de păcat. E bunătatea supremă, sau e cel mai aspru judecător? De ce trebuie să mă gândesc mereu la pedeapsă dacă El este Iubirea însăși? Dacă el, un bărbat – este unicul Creator, atunci de ce pe pământ copiii se nasc din femeie, dar doar cu colaborarea bărbatului? Există totuși și o soție a lui Dumnezeu? Oare nu îi este greu așa, singur în cer, cu toate grijile pământului, fără o soție care să-i mai îndulcească eternitatea? Dacă El este etern – noi de ce suntem muritori? Cât de crud să fie? Poate și pentru că este singur este atât de posac… Și ce fel de relație este aceea în care eu sunt obligată să cred în El fără să-L văd, altfel sunt pedepsită, dar el nu are nicio obligație față de mine, având în vedere că nu mi se arată, iar la rugăciuni îmi răspunde rar spre niciodată. Aproape toate rugăciunile mele rămân niște dorințe neîndeplinite, deși eu sper ca nătânga de fiecare dată, și mă căznesc să-I explic cu lux de amănunte cât de important este pentru mine ce-i cer. Și niciodată nu I-am cerut nimicuri, mi-a fost rușine, știind câte are pe cap. Dar nici măcar în condițiile astea nu prea am fost băgată în seamă. Apoi, cum să-L iubesc cu toată inima știind că dacă nu o fac – sunt aspru pedepsită? Iubirea nu ar trebui să fie liberă, bună, împăciuitoare? Dacă îmi este frică de El în fiecare clipă – cum Îl pot iubi vreodată sincer? Și apoi, de ce am nevoie să mă prefac, dacă El oricum vede tot și știe tot? Vede în mine, sau nu vede în mine? Și apoi, de ce este obligatoriu să mă rog mereu în genunchi dacă El este cel mai de nădejde confident al meu? Ce nădejde am în El în afară de siguranța că voi fi pedepsită dacă nu fac coregrafia perfectă, nu spun poezia corect, nu mă comport impecabil, nu gândesc fix cum impune El, nu cred fără să văd, nu iubesc necondiționat, dar de fapt – mereu condiționată de frică? De ce și-a trimis unicul Fiu pe pământ pentru a fi umilit și ucis de oameni? Și dacă Isus este unicul Lui Fiu – noi ce suntem? De ce Isus, vindecătorul, cel mai bun și mai înțelept dintre pământeni, cel mai paranormal, cel mai puternic – s-a lăsat pradă păcătoșilor și a murit în chinuri în fața atâtor credincioși nevinovați care și-au pus toate speranțele în El? Cum anume a fost salvată lumea printr-o crimă de o cruzime nemaipomenită? Dacă Isus a fost un vindecător desăvârșit – de ce nu a vindecat direct lumea de răutate și prostie mai degrabă, decât de boli fizice? De ce nu a răspândit în lume o briză de înțelepciune, de credință, de bunătate, așa încât oamenii să se simtă dintr-o dată aproape de Dumnezeu, așa cum dorește El de fapt? De ce a fost nevoie de un conflict chiar și cu Fiul lui Dumnezeu? Noi suntem iubiți de El, sau suntem niște creaturi greu de strunit și imposibil de tolerat? Și-a trimis Fiul pentru a ne arăta cât suntem de nemernici? Dar ăia nevinovați, ăia care și-au pus toată credința și speranța în El – ăia cu ce măsură sunt judecați? Oare cum au fost sufletele lor văzându-și Salvatorul coborât din cer – vândut, umilit, torturat, murind în chinuri? Cu ce au greșit aceia? Și cât de crud să fie Dumnezeu, că – chiar și cel care crede în El și se roagă cu sfințenie și încearcă să-i facă pe plac tot timpul – poate ajunge în Iad? Și de ce în Iad ajungi imediat, dar în Cer numai la un moment dat, cine-știe când? Unde este corectitudinea? Dacă El este bun și înțelept și poate orice, de ce pe noi ne-a făcut răi și proști? Că rezultă că suntem și răi și foarte proști dacă păcătuim chiar și atunci când suntem hotărâți să fim cuminți și ascultători? De ce există atâtea interdicții și atât de slabă putere în om dacă El ne-a făcut după chipul și asemănarea lui din iubire? Dumnezeu a fost tânăr vreodată? Cum a apărut, dacă nu are părinți? Și dacă este făcător de minuni – de ce nu a rămas tânăr? Oare îl dor șalele, ca pe bunica? Oare este în regulă să mă rog pentru sănătatea Lui? Dacă este un păcat să ascult anumite feluri de muzică – de ce a permis să fie compuse? De ce ne-a creat cu răul în noi și apoi ne pedepsește că nu suntem buni? Și dacă El este Unicul și cel mai puternic, de ce există necuratul? De ce are putere necuratul în viețile noastre, dacă El este Creatorul a toate câte sunt, și mai și spune că ne iubește? Cât de crud este El, de fapt? Oare chiar este vorba de iubire aici? Dacă suntem făcuți asemenea Lui – de ce există atâta răutate pe pământ? Dacă toată răutatea vine de la diavol, de ce diavolul ne poate influența dar El nu? Liber arbitru? Sigur, mulțumesc, dar dacă eu Îi cer să mă ajute să fiu bună și înțeleaptă și iubitoare, și să-i fiu pe plac mereu, El de ce nu mă ajută? Adică la diavol e suficient să te gândești și ești deja posedat, dar la Dumnezeu te rogi ca disperata, îți tocești genunchii, reciți zeci de poezii, faci tot felul de chestii normale și anormale, și totuși ești lăsat în întuneric și mereu primejduit de prezența necuratului care nu pierde nicio ocazie? Ce liber arbitru este ăsta? Eu aleg Calea lui Dumnezeu, unde este protecția mea, unde este grija Lui, unde este înțelepciunea pe care o cer prin liberă alegere? De ce pe diavol îl poți vedea uneori dar pe El nu? De ce Fiul lui nu s-a dus direct acolo unde este Lucifer, sursa răului, dacă tot a vrut să salveze lumea? Nu era mai simplu, având în vedere că, după toate indiciile – noi suntem doar niște marionete neputincioase între două forțe opuse? De ce nu se ocupă Dumnezeu direct de problemele de la sursă? Și dacă este atotputernic – cum e posibil să i se opună cineva, oricine? De ca creat omul neputincios și vulnerabil, și tot pe el îl pedepsește, de ce nu este pedepsit diavolul și să fim noi lăsați în pace să fim buni, așa cum ne dorește, de fapt? Dacă ne-a creat buni pe toți – cum este posibil să existe mai mult rău? Nu este perfect, totuși? De ce trebuie să apelez la îngeri și la sfinți dacă El mă vede și mă aude tot timpul? Dar oare chiar mă vede tot timpul? Cum Dumnezeu face asta??

Astea și un milion de alte întrebări îmi frământau interiorul de copil curios și cu mintea inocentă și însetată de adevăruri înalte, asemenea buretelui. Trebuia neapărat să știu cine sunt și cum mă raportez la tot. Uneori prindeam curaj și-i puneam întrebări bunicii, în șoaptă. Speram să nu mă audă El, să nu cumva să-și dea seama că credința mea șchioapătă serios. Bunica lua Biblia ca să-mi răspundă, dar asta mă frustra. Până la vârsta ei nu a reușit să înțeleagă ceva cu mintea ei? Ce viață este asta? Eu ce șanse am? Apoi îmi trecea prin cap că El îmi cunoaște și gândurile, și îmi ceream iertare cu disperare pentru prostia mea. Îl rugam să-mi dea minte mai multă, ca să nu mai greșesc, plângeam și-l imploram să mă susțină în faza asta, măcar la început, până înțeleg ceva.

Apoi era tata care, cum prindea vreo discuție despre Dumnezeu în casă – ne făcea pe toți proști, reduși mintal, slugi fără minte. Se apleca asupra mea și-mi spunea cu o seriozitate impunătoare: Să nu crezi nimic din ce-ți spun găinile astea fără minte, nu există niciun Dumnezeu, gândește cu mintea ta, L-ai văzut vreodată pe undeva? L-ai auzit vreodată? Știi pe cineva care să-L fi văzut? Ce scrie în cărțile alea sunt povești, ca poveștile obișnuite. Numai oamenii fără logică cred în mituri. Tu ești fata mea, trebuie să semeni cu mine, ești din sângele meu, iar eu am o logică perfectă. În viața asta numai logica îți ajută. Nu poveștile de adormit copii. Fără logică ești o slugă la dârlugă, numai la coada vacii te descurci.

Conflictul se amplifica în mințișoara mea nevinovată. Eram mereu împărțită între bine și rău, între adevăr și minciună, între mama și tata, între Dumnezeu și diavol, între credință și ateism, între tot și nimic. Și eram mereu pe cale să cedez. Să pun un mare punct căutării, și să trec de partea logicii lui tata, pe care, de altfel, o respectam profund. Eram perfect de-acord cu el când spunea că Logica este cea mai importantă în viață, în tot ceea ce întreprinzi în viața asta. Dar în același timp… o lume fără Dumnezeu nu avea logică în egală măsură cu lumea condusă de acest Dumnezeu bipolar, idee ce părea absolut ridicolă.

Am avut prima experiență ieșită din sfera normalului pe la șapte ani, atunci când fratele meu cel mai mic a fost declarat mort în toiul nopții. Nu l-au dus la morgă, fiind foarte târziu. Noi acasă am primit vestea prin telefon de la mama, și toată lumea jelea. Numai eu mă rugam în continuare. Nimeni nu poate să-și imagineze cât curaj am prins atunci, ce directă am fost cu Dumnezeul atât de temut de întreaga umanitate. Puțin mi-a păsat de pedeapsa lui pentru lipsa mea de disciplină și curtoazie. L-am strigat printre lacrimi atât de fierbinți că-mi simțeam obrajii opăriți, și, deși credeam că asta o face El de supărare că am așa tupeu, eu mai tare strigam tot ce simțeam, am spus tot, tot, tot ce-mi trecea prin minte și-mi tulbura inimioara de copil chinuit, le spuneam fără întrerupere, cu o forță pe care numai în momente de criză o poți avea, fără glas, dar asurzitor în același timp, undeva adânc în mintea mea, sau dincolo de ea, simțeam că vorbesc cu inima cumva, tot discursul meu era doar musafir în cap, el era conceput undeva misterios, inexplicabil într-un mine care exista dincolo de corpul așa cum îl știam. I-am strigat tot ce nu-i strigasem în scurta mea viață de pân-atunci, din frică. Acum nu mai aveam nimic de pierdut. Nimic, nimic. Viața mea nu valora nici cât negru sub unghie de-acum. Nimic nu mai avea nici valoare nici sens, și putea să mă azvârle direct în mijlocul iadului, căci iadul nu putea fi mai rău decât durerea ce-mi sufoca ființa în clipele acelea. Povestea cu fratele meu este simplă. El s-a născut la insistențele mele. Am prins discuția dintre mama și tata care se dorea a fi secretă. Doreau să-l avorteze. Nu știu, habar n-am de unde am știut ce este acela un avort, cum nu știu nici de unde am știut tot ce am știut în acea zi. Cert este că m-am postat între ei și le-am spus și frumos, și urât, și râzând, și plângând, și aruncându-mă pe podea ca un copil isteric – că băiatul trebuie să se nască, se va numi Alexandru și nu există cale să se facă altfel, el trebuie să vină pe lume. Este obligatoriu. Și, dacă ei nu vor sau nu pot să aibă grijă de el, voi avea eu, sunt suficient de mare pentru asta. Ai mei s-au lăsat înduplecați până la urmă, deși nu au înțeles nici ei nimic din tot ce s-a petrecut între noi. Zilele următoare, săptămânile, lunile, m-am întrebat mereu de unde am avut toate acele gânduri, de unde le aveam în continuare, cu atât mai mult cu cât simțeam cumva că dorința asta aprigă nu este tocmai a mea, adică era a mea, dar nu venea din același loc din care-mi veneau restul dorințelor, și știam lucruri pe care niciun om cu logica nu le poate ști. Oricum nu aveam încredere că știu ce spun, dar în același timp aveam o încredere stranie în ceea ce păream să știu fără să știu. Mă rog, înțelegi tu ce vreau să spun. Măcar tu, că eu nu prea am înțeles multă vreme. Cert este că așa a fost. S-a născut. Băiat. Numele – normal, Alexandru, așa cum am stabilit. A trăit șase luni. Apoi a făcut un vaccin, s-a îmbolnăvit, l-au dus la spital și a murit. Imposibil de digerat. Nu. Nu, nu și nu. În noaptea aceea am avut o experiență greu de explicat logic. Nu doar am strigat chestii, deși nu am glăsuit. Am avut și discuții. Neglăsuite. Cu mintea logică voi spune că a fost imaginația mea, poate chiar un delir pe bază de șoc emoțional puternic. Oricum nu are nicio logică ce a urmat. Dimineață fratele meu a înviat din morți. Vorbesc serios. E miracol medical în spitalul de copii din Timișoara. Nu doar miracolul nostru personal, că au fost clipe grele pe care le-am depășit. Miracol medical.  Trecut oficial prin procesul de resuscitare, declarat în acte mort, dimineață au venit să-l ducă la morgă. Pe mama o credeau delirantă când le spunea că este viu, că a revenit la viață dimineața la ora 5, după ce un rezident s-a chinuit toată noaptea să-l resusciteze. I se explica faptul că nimeni nu l-ar mai fi resuscitat după ce a fost declarat mort, că este doar imaginația ei, că nu a mai rămas niciun rezident în spital care să facă asta oricum după miezul nopții, nu există nimic în registrul lor în acest sens, și că… chiar dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, nimeni nu învie după 5 ore de la declararea decesului, este imposibil așa ceva, creierul nu supraviețuiește 5 ore fără oxigen. Îi explicau ca unei biete nebune. Așa cum îmi explicau mie acasă că ce spun eu este imposibil. Eu nu dormisem deloc, și când s-au trezit le-am dat vestea cea bună: Alexandru a înviat. Nimeni nu m-a luat în serios, ba chiar au fost deranjați de atitudinea mea, nu era momentul să cer atenție chiar atunci, erau oricum dărâmați de durere cu toții. Pe atunci se ținea legătura prin telefonul fix, iar mama nu sunase de la spital. Tata se pregătea să plece la spital, s-o aducă pe biata mama acasă. În timpul ăsta mama îi implora pe cei adunați în salon să-i verifice semnele vitale fratelui meu, să-i pună oglinda la nas măcar, chiar dacă îi fac pe plac unei nebune. Când o asistentă s-a apropiat de pătuț spunând că nu mai este nimic de făcut, să înțeleagă asta, să se gândească la faptul că e tânără și poate face alți copii, mama i-a sărit la gât. A lipit-o de un perete și a trecut la amenințări. Dacă în clipa aia nu verifică nimeni semnele vitale ale copilului ei – va face crimă, oricum lumea crede că e nebună. Un doctor a făcut asta imediat. A scos o exclamație de groază, au chemat mai mulți doctori, asistenți, s-a declanșat un adevărat circ. Trăiește!!! Chiar trăiește! E viu! L-au pus la aparate, l-au monitorizat, toți se uitau la el ca găinile-n cucuruz, așa ceva era imposibil.

S-a elucidat cazul cu rezidentul care se întorsese la spital și îi făcuse mamei hatârul, făcând acele manevre de resuscitare timp de 5 ore pe un copil declarat mort. Așa ceva nu era deontologic. Omul era năuc, nu știa de ce făcuse asta, îi fusese milă de mama, atât. Dar s-a trecut peste asta, omul era un erou, cazul devenise celebru. Mamei i s-a explicat că Alexandru nu va fi niciodată un copil normal, având în vedere că creierașul său a fost privat de oxigen timp de 5 ore. Avea șase luni de viață. Se preconiza că în cel mai fericit caz va fi encefalopat. Acasă era fericire și tristețe în egală măsură. Alexandru era cel mai dulce bebelaș dintre toți bebelașii lumii. Eu le tot spuneam că, așa cum știam de la început că a înviat, știu și că va fi normal, că nu va fi niciodată handicapat, așa cum spun doctorii. Nimeni nu mă credea, logic. Eu înțelesesem că logica este foarte importantă, numai că această logică trebuie aplicată în diverse contexte. Logica situației impunea că trebuie să cred până la capăt ce mi s-a promis. Dacă el este viu, înseamnă că va fi și sănătos, pentru că așa mi s-a spus. Ori cred tot, ori nimic. Iar jumătate din tot era deja înfăptuit.

Fratele meu s-a dezvoltat într-un bărbat perfect sănătos, cu o inteligență peste media generală, și a fost sportiv de performanță. Dublu miracol medical.

Atunci s-a declanșat în mințișoara mea un fel distinct de înțelegere. Care s-a adaptat mereu și mereu vieții cu toate ale sale. Au fost momente de frustrare maximă, momente de exaltare supremă, au fost luni, ani în care am fost furioasă pe Dumnezeu, orbită de durere, singură, întrebându-mă dacă chiar există, dacă chiar este așa cum am simțit eu atunci, dacă nu cumva a fost un vis, o coincidență, o copilărie care din întâmplare s-a potrivit cu ceea ce s-a întâmplat, iar ceea ce s-a întâmplat a fost pur și simplu un act medical de succes, apoi au fost alte experiențe, apoi alte întrebări fără răspuns direct, imediat, dar cu fiecare, pas cu pas, mi-am consolidat un weltanschauung solid. Nu-mi pare rău că am cercetat. Nu am fost niciodată pedepsită pentru necredință. Nici pentru dialogul meu uneori de-a dreptul necioplit cu El. Dimpotrivă. Uneori am primit câte o prăjiturică spirituală, așa cum spunea un sfânt, mai demult.

De ce m-am pornit cu povestirea? Pentru că, dimineață, la cafea, dând scroll pe facebook, am descoperit un interviu cu un preot care asemuia femeile care folosesc anticoncepționale – prostituatelor. M-a durut foarte tare. Și să știi că eu nu folosesc anticoncepționale. Nu pentru mine m-a durut. Pentru noi toți m-a durut, pentru bunul Dumnezeu. De ce trebuie să-L urâțim cu puțina noastră înțelegere? De ce trebuie să ne chinuim sufletele cu o frică demonică față de cel mai bun, cel mai iubitor, cel mai sfânt dintre toate cele sfinte? De ce trebuie să-L prezentăm copiilor noștri asemenea unui monstru nedrept, neputincios într-o eternă luptă cu o forță opusă Lui care pare să învingă mereu? De ce este atât de complicat să acceptăm Binele necondiționat, așa cum ne este hărăzit?

De ce continuăm, după 2000 de ani de la cea mai valoroasă lecție imprimată în mentalul colectiv, să ne împietrim în limite semidocte ale unor dogme? Ce e dogma fără de trăire? Unde e iubirea dacă noi ne căutăm dumnezeirea în limitele cuvintelor scrise, fără de trăirea din interior? Unde e înțelegerea de după cuvintele sărace? Cuvintele sunt sărace, au limite în a exprima sentimentul, toți știm asta, chiar și în banalitățile de zi cu zi. Așa cum știm ce barieră poate fi limba, traducerea dintr-o limbă în alta. Uneori e greu și în limba maternă. Privește-o pe Dăncilă. Ascult-o și înțelege.

De ce trebuie chiar cel hirotonisit în sfânta misiune de a mă ajuta pe mine, muritoarea de rând, să-mi inoculeze cea mai gravă teamă de un Dumnezeu-călău, însetat de răzbunare și neînduplecat? De ce trăim cu frică de Dumnezeu și nu cu iubire de Dumnezeu? De ce aruncăm leapșa pe Dumnezeu în încercarea de a stăpâni mase de oameni pe care nimeni nu-i girează niciodată cu încredere, apelând în continuare la dialectica bâtei pe spinare? De ce inteligența emoțională este ultima pe lista preocupărilor fețelor bisericești? Iertare. Nu generalizez. Eu nu. Eu am scris cu lacrimi de sânge de mai multe ori, povestind despre părinți minunați, sfinți, binecuvântați și binecuvântători care mie personal mi-au servit ca niște robi ai lui Dumnezeu, ajutând la deschiderea acestei inimi nesemnificative. Sunt un simplu om. Flămând de Dumnezeu adesea, hrănit uneori, chiar în pragul inaniției.

Am avut onoarea, binecuvântarea, bucuria să mă spovedesc în fața unui călugăr cu faimă de sfânt de pe muntele Athos. Eu depun mărturie pentru sfințenia lui. Aș folosi majuscule scriind despre el. Atât de puternic i-am simțit prezența și cuvintele fix în inima aceea de dincolo de inima fizică. Săptămâni întregi apoi am avut în preajmă mirosul acela de mir care era pregnant împrejurul lui, ca și când s-ar fi îmbăiat în mir. Sfântul mi-a promis că mă va vizita în duh, și așa a făcut. Mi-a spus că în trup nu ne vom mai întâlni, și așa a fost, deși îmi făcusem programare să-l mai văd odată la următoarea sa vizită în România. Nu a mai venit el. M-am dus la el ca ultima păcătoasă. Nespovedită niciodată în viață. Primul preot pe care l-am rugat să mă spovedească a refuzat. S-a ferit de mine ca de dracul personificat. Părea să aibă vedenii în preajma mea. S-a dezechilibrat. Am avut o frică sfâșietoare în suflet. Ce zace în mine? Ce fel de om sunt? Cât de grav e? Cum poate exista un rău atât de mare în mine fără să-mi dau seama nicio clipă? Cât de oarbă sunt? Oare am scăpare? Și am ajuns în fața lui măcinată de toate aceste întrebări, conștientă că după acel îndrumar de spovedanie oricum sunt o pocitanie de om.  La intrare am fost admonestată de femeile care așteptau la rând. M-au îmbrobodit rapid, au pus pe mine o fustă până-n pământ, și mi-au spus că la părintele nu se poate intra oricum. M-am simțit ca ultima prostituată. Judecata era doar a oamenilor. Temutul părinte a avut altă măsură. Nimeni, niciodată până atunci nu m-a făcut să mă simt mai vie și mai bună pe pământul ăsta. Nimeni niciodată nu mi-a spus cu atâta convingere că Dumnezeu mă iubește, și că trebuie să termin cu frica de El, că fac bine ce fac, să nu-mi pierd iubirea. Nimeni. Nici măcar eu în cele mai intime gânduri. Nimeni niciodată până atunci nu mi-a spus cu certitudine nimic despre bunătatea lui Dumnezeu și despre valoarea omului în inima Omniprezentului. Acest părinte cu faimă de sfânt a făcut-o. Cu mine, păcătoasa. Care, nedumerită de ce-mi auzeau urechile, plusam în păcate, poate că nu a înțeles bine, poate nu a auzit, o fi de la bătrânețe, staaai părinte, nu te grăbiiii, am făcut-o și pe asta, și pe asta, pe asta o fac și acum, nu vreau dar tot o fac, mă lupt cu mine…. ce-a găsit părintele să-mi zică? Știu, fata mea, nu te mai nenoroci atâta, că Dumnezeu nu te judecă așa ca pământenii, Dumnezeu te caută-n suflet, acolo-i cercetarea, acolo te caut și eu cu duhul. Am plecat ca o nătângă de la el. Plângeam și femeile mă întrebau îngrijorate dacă m-a certat tare, le-am spus că plâng de bucurie și am fugit mâncând pământul. Ce canoane? Cadou o cruciuliță, pusă cu mâna lui împrejurul gâtului, să mă apere de gânduri rele, și asigurarea că mă va vizita o vreme. Ne vedem data viitoare, fata mea. Oh, nu, uite că nu o să ne mai vedem, dar eu te voi vizita o perioadă cât va fi nevoie, în duh.  Cum să nu ne mai vedem, părinte? Eu voi fi aici prima data viitoare. Știu că vei fi aici, dar e scris să nu ne mai vedem. Nu-ți face griji, atât a fost nevoie. Să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește.

Am vrut să las bani, așa se face, știm cu toții. Mi-a dat peste mână, mi-a spus că el trebuie să-mi dea mie, știe destul de bine ce greu îmi e acum. Chiar îmi era, dar eu nu-i spusesem lui nimic despre asta, iar hainele de pe mine nu spuneau nimic despre lipsurile mele din acel moment.

Dar nu toți sunt așa, ca el. Și eu nu pot în acest moment să mă prefac că nu văd altceva. Eu dacă aș avea o putere specială, aș face să simtă toți oamenii din lumea asta, măcar o clipă, pacea din iubirea lui Dumnezeu. Dacă aș reuși vreodată să fac asta, numai o clipă, sunt convinsă că cel puțin jumătate din răutate ar fi stârpită de pe pământ.

Am o întrebare de mare bun simț, cred. Oare medicamentele care salvează vieți sunt permise de Dumnezeu? Suveran asupra vieții este El și numai El, da? De ce nu este un păcat și salvarea vieții pe care El organizează în organismul omului s-o ia? Nu este salvarea tot o încălcare a organizării divine? De ce pastilele anticoncepționale sunt interzise de biserică, dar medicamentele care salvează viața deja destinată morții după voia lui Dumnezeu – sunt acceptate? De ce amânarea morții este considerată divină, iar amânarea procreării este considerată diavolească? Ambele sunt încălcări ale voinței divine, în fond. Dumnezeu e suveran pe viață. Pe tot ce implică viața, inclusiv pe momentul trecerii. E organizarea Lui, până la urmă, numai El știe care sunt căile, sensul vieții și morții trupului. Și totuși, noi cântărim cu măsuri diferite nașterea și moartea. Cu toate că prin moarte omul se naște cu adevărat acolo unde contează, acolo unde sălășluiește Sensul.

Atât am vrut să spun. Iertare. Tuturor celor care se vor simți în vreun fel ofensați de scrierea mea. Sunt o simplă păcătoasă, iar asta nu trebuie să afecteze pe nimeni, asta este numai între mine și Dumnezeu, care mă va judeca după Sfânta Lui Voie.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.