Sharing is caring!

O singură dată am ținut un post care să mi se pară un calvar. Undeva în copilărie. L-am ținut de frică și din obligație. Și aveam și o miză concretă: să fiu scăpată de probleme. De parcă vreodată ții un regim alimentar și viața ta se resetează. Sau primești cadoul acela la care speri ca disperatul. Sau ești exonerat de vreo vinovăție. Sau începi să-ți permiți vacanțele pe care niciodată nu ți le-ai permis.
Au fost cele mai anevoioase 40 de zile din viața mea. Niciodată nu am fost vreo mare mâncăcioasă. Iar carne… păi carne am mâncat numai din obligație, niciodată nu mi-a plăcut. De fapt, toată viața mea de până atunci mâncasem mai mult de post. Fără să știu ce e acela post. Însă atunci, sub amenințarea pedepsei lui Dumnezeu, mințișoara mea probabil se revolta cum știa ea mai bine. Și mi s-a părut că depun eforturi supranaturale să nu mănânc chestii pe care în alte condiții nu le mănânc de bună-voie.
Au fost 40 de zile de chin. Mi-am pus un milion de întrebări despre echitatea divinității, despre rostul spiritualității, despre cine este El – grabnic ajutătorul meu: îmi doresc oare ajutorul unui asemenea superior? Ce fel de troc netot e ăsta, să mănânc cu restricții ca să primesc ajutor? Păi bunătatea, păi strălucirea, păi iubirea infinită, păi …? Adică totul se rezumă la ce bag sau nu bag în pântec?
Desigur, mi-au prins foarte bine cele 40 de zile de frământări interioare. Dar atunci nu am știut asta. Doamne, ce vinovată m-am simțit! Față de mine, că nu pot fi suficient de obedientă cu singurul care mă poate ajuta, față de El, că-L judec ca o nerușinată fără să știu nici cât negru sub unghie despre orânduielile Lui… Niciodată nu am reușit să cred fără să cercetez. Niciodată nu am putut să mă conformez unor situații doar pentru că ”așa trebuie”, până nu am reușit să înțeleg măcar parțial raționamentul acelui ”așa”, iar față de ”trebuie” am avut mereu rezerve. Copil ciudat.
Cum era de așteptat, din cauza stresului teribil, a conflictului ce mustea fără rezerve în mine, în acea perioadă am fost mai nervoasă ca niciodată. Reactivă. Iar când țineam în mine…. și mai nasol. Mi se părea că niciodată, dar niciodată Dumnezeu n-a putut făuri o persoană mai meschină decât mine, mai ranchiunoasă, mai ridicolă. Și eram doar un copil, adică…. în ce aveam să mă transform la maturitate??? Observasem destul de clar că adulții sunt de zece ori mai răi decât copiii.
Deși a pornit din cel mai greșit raționament pe care îl poți asocia cu Dumnezeu, probabil El s-a milostivit cu suflețelul meu nevinovat, și mi-a fost cu adevărat scăpare de probleme. Nu de acelea la care mă gândisem eu, ci de altele, mult mai grave. De-ale sufletului, prin experiența asta și-așa complicată, numită viață pe pământ. Atunci am ținut post focusată pe restricția alimentară, și de altfel pe gândul restricției de orice fel. Dumnezeu nu este niciun negustor. Niciodată. Și Dumnezeu nu face meniuri alimentare pe tipuri de păcate. Gizăs. Ce viață absurdă aș fi putut să trăiesc.
Câțiva ani am renunțat la post. Desigur, preferințele mele alimentare și-au reluat specificul imediat ce a trecut perioada acelui post. Carne – din an în Paști. Dar ideea, ideea îmi repugna. Ideea de a face negoț ieftin cu Însuși Creatorul. Am discutat îndelung cu El în căpșorul meu, și i-am explicat că am nevoie întâi să-L înțeleg, pentru că sunt convinsă că nu are nevoie de o slugă nătângă ahtiată după recompense, căci în felul ăsta eu nu-L voi recompensa niciodată pe măsura măreției Lui. Trebuia să fie ceva acolo, ceva mult mai înălțător decât burtihanul. Postul trebuia să fie ceva mai mult decât o restricție alimentară. N-avea nicio logică în felul ăsta. Îmi explica bunica de rugăciune, dar eu oricum comunicam cu El zi și noapte, nu era ca și când o făceam doar în reprize de câte 40 de zile.

În zilele noastre medicii recomandă regimul alimentar, cu alte cuvinte, postul. Totuși, majoritatea scapă din vedere purificarea emoțiilor. Sistemul acesta psiho-emoțional nu este o fantasmagorie. Dovadă că se vorbește mult de boli cauzate de stres. Din ce în ce mai multe se descoperă că au drept factor declanșator – stresul. Și-atunci? Cum facem? Continuăm să ignorăm gândurile, emoțiile – doar pentru că sunt imateriale și nu pot fi văzute sau atinse?

Pe sistemul ăsta – hai să renunțăm și la electricitate. Pe bune. Nu poate fi văzută, deci este o aberație să-i dăm credit. Și dacă te gândedști… oprește-te imediat. Ai ținut vreodată în mână vreun gând? Se poate măcar vedea la RMN? Nu? Atunci stop. Stop și dacă simți emoții, sentimente de orice fel. Oprește-te, nu există. Pe astea oricum nu le explică nici savanții, deci stop imediat.

Știi… pe vremuri știam doar teoriile spirituale conform cărora un trup purificat poate atinge mai ușor comuniunea cu cele înalte. Apoi, studiind, am descoperit că chiar există producție de serotonină și dopamină în sistemul digestiv. Nu o producție oarecare, ci în proporție de 95%. Dar. Intervine acest ”dar„ care sparge petrecerea din capul oricărui căutător de soluții rapide. Nu, nu e o chestie unilaterală. E foarte bi. Definitiv bi. Adică…. cu toate descoperirile astea super-interesante… tot acolo ajungem: Sistemul psiho-emoțional nu poate fi purificat doar printr-o alimentație corectă. Și nici trupul nu poate fi vindecat numai cu gânduri frumoase. Bine, nu e ca și când cineva a atins vreodată performanța asta care sună ca o utopie.

Oricum, mereu mi s-a părut oarecum absurd să ții post o perioadă și-apoi să bagi și să scoți din tine rahat. Și să te crezi vreun trăitor în duh. Ca idee. Adică, e ca și când vrei să ai o relație cu cineva, dar nu-ți faci nici timp nici chef decât de sărbători. Și-atunci cu greu. Știm bine câți ajung la UPU în serile și diminețile de sărbători. Indigestii alimentare. Și-au făcut datoria, au postit, dar și când s-a dat liber la mâncare…. Să nu mai vorbim de certuri, scandaluri, omoruri. Câtă vreme o să ne uităm în sus doar la ananghie sau ca o datorie temporară… susul va părea mereu prea înalt.

Și-apoi miza. Majoritatea avem mereu o miză. ”Să mă ajute Dumnezeu să…..” Iar acesta mi se pare un act de ipocrizie. Adică de ce să tratăm fix cea mai importantă relație din viața noastră cu atâta superficialitate? Pe toți îi dezgustă prietenii care îi caută doar când au ei nevoie, așa-i?

Norocul nostru este că Dumnezeu nu este o persoană. Nefiind o persoană, nu este legat de un Ego, așa se face că El este omniprezent, ne cuprinde pe toți, așa cum suntem noi. Lucru care pe mine m-a liniștit nemaipomenit. Nu pentru că Dumnezeu nu e ușor de supărat, ci pentru că mă simt securizată emoțional în relația asta. E acolo tot timpul.

Toate lucrurile astea pe care le facem, unii crezând că pentru El, sunt de fapt pentru noi. Noi avem nevoie de conștiența comuniunii cu El, noi suntem cei care nu vedem / simțim / înțelegem asta zi de zi. Nu El. El este acolo mereu. Și când suntem închiși, și când încercăm să ne deschidem. Și când ne prefacem că ne deschidem. Rolul postului nu a fost niciodată unul de satisfacere a unui capriciu divin. Ci unul de – hai să-i zicem muncă – cu sine. El este mereu în același loc. Noi suntem ca gelatinele. Capacitatea noastră de a ne aduce cât mai aproape de conștient legătura, conexiunea.

Am trecut prin faze și faze cu postul. Am avut perioade în care ascundeam faptul că postesc, în încercarea de a-mi demonstra cât sunt de smerită. Și totuși, faptul că aveam nevoie să-mi demonstrez ceva – m-a pus pe gânduri. Nu este tot o slăbiciune? Nu este o ipocrizie din partea mea? De ce nu am puterea de a-mi asuma orice fără să am grija aparențelor? De ce ar trebui să-mi pese de felul în care pot fi percepută? Că despre asta este vorba până la urmă. Smerenia, dacă este acolo, nu are nevoie de niciun artificiu, și niciodată nu se îndoiește de existența sa. De fapt, smerenia este cea mai discretă formă de trăire din viața omului. Și nu dă trei lei rupți pe aparența sa. Pentru că știe mai mult. Cred că smerenia vine dintr-o inteligență emoțională peste medie. Cred că noi, toată viața noastră, lucrăm fix la asta. La dezvoltarea inteligenței emoționale. Suntem ființe dependente de felul în care ne simțim.

De foarte multe ori suntem atât de preocupați de sentimentele noastre încât nici prin cap nu ne trece vreo urmă de preocupare față de sentimentele altora. Numai în măsura în care ne privește tot pe noi înșine. Adică – mă iubește x sau y, mă respectă suficient, mă pot baza emoțional pe el sau nu. Atât. Eu m-am prins pe mine de foarte multe ori (ne)simțind așa. Mi-am dat seama de mai multe ori decât eram dispusă să accept – cât sunt de ipocrită, câte minciuni îmi spun mie însămi, în acest conflict etern al interiorului între nevoia de a fi iubită și dorința arzătoare de a fi o persoană altruistă. Norocul meu a fost întotdeauna această sinceritate incomodă de care nu am putut să scap nici pe vremea când mi-era cu adevărat frică de Dumnezeu. Crede-mă, sinceritatea cu propria persoană nu este niciodată ceva romantic, divin ca-n filme, cu steluțe și norișori pufoși, cu lacrimi de fericire și alte clișee de cinema.

Mergând pe drumul ăsta al sincerității, care este o chestie cu bătaie lungă, nu e ca și când ai făcut, să zicem, 40 de zile exerciții și-apoi e relaxare totală – am descoperit că cele mai multe dintre chestiile pe care i le atribuiam exclusiv lui Dumnezeu – de fapt țineau de mine. Bine, de mine – mine, acea parte ascunsă, mocnindă, mascată cu toate măștile sociale preferate de-a lungul vieții.

Cel mai arzător mi-am dorit în viața asta să fiu un om bun. Fiecare cu piticii lui. Au fost faze și faze. Și vor mai fi. Cu cât ești mai implicat în chestia asta cu tot interiorul tău, cu atât descoperi că bunătatea e o chestie de putere. Nimic poetic în asta. Nimic înduioșător de cele mai multe ori. Nu atunci când îți dorești să fii bun, nu să pari bun. Înseamnă să te lepezi de multe ori de persoana ta. Nu de sufletul tău. Dar de persoană. De nevoile imediate ale egoului tău. De nevoile sale în general. O chestie de tăcere. Nu ca o aparență a eruditului, ci de foarte multe ori ca o aparență a ignoranței. Aparență care contează cel mai puțin în povestea asta. Bunătatea nu are niciodată nicio legătură cu aparența. Ori cu recompensa. Când ai așteptat recompensă pentru bunătatea ta, sau dreptate – cum ne place nouă să spunem… ai fost oricum, dar nu bun.

Nici postul nu are nicio legătură cu aparențele. Niciodată. Și cred că nici cu abstinența aceea îndârjită. Îndârjirea e o contracție – închide omul, iar scopul omului ar fi să-și deschidă puțin câte puțin porțile sufletului. De la o vreme, prea puțină lume știe când țin eu post. Cu toate că nu mai ascund asta niciodată. Nu-mi pasă, și mă bucur, e o realizare pentru mine. Cred că postul e o chestie de purificare interioară, nicidecum de cumulare de reziduri emoționale.

Nu-mi pasă nici de contabilitatea faptelor de bunătate. Iar pentru asta sunt cu adevărat recunoscătoare. Era o povară destul de greu de dus. Una inutilă. Toată povestea asta are sens numai atunci când te consideri separat de restul lumii, iar noi nu suntem niciodată separați, oricât de groasă ar fi pielea obrazului, ca să zic așa.

Mâine e Ajunul. Am invitați. Mulți dintre anii trecuți eram un ghem de stres toată săptămâna, iar în 23 și chiar și-n dimineața de 24 eram o mașină de făcut chestii, mereu în criză de timp și de resurse psihice pentru a face față presiunii. În anii ăia nu am fost o gazdă bună. Deși m-ar fi durut foarte tare să știu asta. Anul ăsta e relaxare. Pace. Ceea ce vă doresc tuturor. E făcătoare de minuni. E o minune în sine. Numai Dumnezeu știe.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.